în locul frunzei
mi-am zis că e doar un vis
că doar eu rămăsesem să te caut în Valea Lunii
dar în camera unde am respirat dorul tău
printre cearceafuri și pături
trebuia să fim doar noi singuri pe câmpul acela de luptă.
„nu lăsa vulturii să provoace viscolul, ți-am spus
nici pescărușii să alerge în ciocuri luna pe mare
noaptea asta pare atât de bizară...”
nu credeam să fie așa prima noastră noapte de dragoste
și te numeam Antigona
deși scenariul era ca eu
să-ți fi luat acea frunză adusă de vânt
din palmele unde am ținut să-mi fie inima.
cum i s-a întâmplat lui Oedip
până la ieșirea lui din destin
tu, ce e drept, dormeai
și toate aceste mișcări ale sufletului
Kafka le-ar fi pus pe seama fructului oprit
și al momentului când adevărul
a căzut ca ghilotina peste noi.
până târziu pescărușii au tot țipat deasupra mării:
„Antigona este fiica lui Oedip!”
...spre zori viscolul încă șuiera la fereastră
să anunțe că poezia
doar ea
avea să rămână pe câmpul acela de luptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu