Confesiuni „dialogate” într-o scriere... epistolară
Lecturând acest gen de scriere din cartea
lui Aurel Cârlig, inginerul buzoian care a mai dat tiparului câteva cărți, gândul
m-a trimis la anii adolescenței mele, pe vremea când citeam „Aventurile lui
Telemac” de Fėnelon, iar sfaturile date de zeița Minerva, deghizată în
înțeleptul Mentor, prezentau un deosebit interes adolescentului care eram.
Minerva venise în ajutorul lui Telemac, cel plecat în căutarea lui Ulise,
tatăl, imediat după terminarea războiului troian. Calypso, vrând să-i aprindă
în inimă flacăra iubirii tânărului, avusese în înțeleptul Mentor un potrivnic
pe măsură. În acele vremuri ale adolescenței am avut surpriza de a mă afla
dinaintea multor cărți, având ca subiecte: sfaturi înțelepte, convorbiri și
dialoguri epistolare între inițiatorii unor astfel de scrieri, însă realitatea
e că puține dintre ele aveau și altă valoare în afară de cele sentimentale.
Cartea lui Aurel Cârlig „O mamă își
strigă deznădejdea” (ed. Omega, 2024), e genul de jurnal epistolar, în care
sunt reproduse citate, aforisme și cugetări din scrierea înaintașilor lecturați
cu timpul, acel gen de scriere în care cei doi protagoniști (autorul și colega
de facultate întâlnită la un eveniment organizat în amfiteatrul Universității
de la Brașov), se respectă și se raportează unul la celălat cu afecțiune. O
întâlnire colegială care începuse bine: „...discutam cu colegii despre o
multitudine de lucruri, făceam în continuare poze, depănam amintiri din timpul
facultății, vorbeam despre întâmplări hazlii, despre examene, distracții,
drumeții pe munte, despre prieteniile legate între noi... (și mai departe)... Era minunat, atmosfera era una de excepție, am
cântat cu toții cântece din timpul studenției, cântece populare, folk și am
dansat ca în tinerețe”. Cartea care a rezultat din convorbirile pe mobil a
celor doi protagoniști, cât și din mesajele lor scrise, unul către celălalt, nu
putea fi decât una așezată, liniștită (în intimitățile firești ale unui
jurnal), cum sunt și temperamentele celor doi colegi de facultate. După prima
întâlnire a studenților aflați acum la pensie, în amfiteatrul de la Brașov,
întâlnire care s-a lăsat cu o masă festivă, autorul se găsește vecin la masă cu
Cornelia, colega din studenție, pe care nu o mai ține minte, dar din discuția
avută o convinge să arunce în aventura scripturală ce va urma întâlnirii,
povestea ei de viață. „După câteva luni de dialoguri la distanță cu Cornelia,
în urma cărora am aflat destule lucruri despre viața ei, și mișcat peste măsură
de ceea ce am aflat, i-am zis într-o zi, foarte hotărât, că aș vrea să scriu o
carte despre viața ei...”, se mărturisește autorul. Autorul a reușit să smulgă
femeii, în urma discuțiilor telefonice și a convorbirilor pe mesageria
mobilului, nu doar ultima mărturisire de iubire eșuată din viața ei, dar și o
serie de observații despre căsnicia ei, pe care le ținuse, până acum, bine
ascunse. Povestea femeii „parcă făcea parte dintr-o altă lume...”. Pentru autor
scrierea este și un bun prilej de a reproduce în text formulări, fraze și
fragmente din cărțile anterior citite. Nu au fost ocolite nici scrierile
confesive din viața Corneliei, care s-a referit extensiv în ele la copilăria
ei, la chipul și bunătatea de sfințenie a mamei, la anii de școală, anii de
studenție și deazamăgirile avute din cea de a doua căsnicie. Latura gravă a
experiențelor prin care a trecut Cornelia în cea de a doua căsnicie merită
multă atenție din partea cititorului, care devine și el părtaș la aceste ultime
confesiuni dureroase, fără menajamente, la adresa fiicei sale Oana, lucruri pe
care le-ar fi ascuns toată viața dacă n-ar fi găsit acea minimă înțelegere și
„umerii pe care să-și strige deznădejdea” ai autorului. Pe autor îl
caracterizează o dorință insațiabilă de comunicare. În dialogurile avute cu
eroina cărții, autorul se dovedește, prin sfaturile date și încurajările
permanente, acel om generos și suflet deschis, de bun creștin: „Noi nu putem
schimba pe nimeni, fiecare se schimbă numai dacă vrea”. Discuția eroinei, cât
și mărturia scrisă de Cornelia poate fi numită bucuria unei mame de a fi
ascultată cu atenție și înțeleasă ca mamă de copilă care nu-i acordă nici un
dram de iubire, iubire pe care cum avem să constatăm o și merită. „Problema nu
e să-i schimbi pe alții, ci să te schimbi pe tine. Odată ce vom face asta mai
mulți, se schimbă și lumea din jurul nostru”, vine încurajarea celuilalt. Se
simte în glasul Corneliei, că ar avea nevoie de un bilet de ieșire din acea
lume rea, nepăsătoare la durerile ei. Multe pagini lirice, poezii imnice
dedicate femeii și fericirii de a fi alături de ea sunt trimise Corneliei prin
intermediul email-urilor, încât cartea pare mai degrabă un jurnal intim ori o
autobiografie literară, nu e un roman confesional așa cum ne-am fi așteptat,
sau o anliză temeinică a unui fenomen atât de controversat într-o căsnicie unde
n-a existat iubire, înțelegere, ci partea feminină a avut doar „calitatea” de
martor-victimă în mariajul de fațadă, forțat de împrejurări. La prima
vedere scrierea acestui „jurnal epistolar” născut „dintr-o interacționare
confesională” și deschidere a sufletelor, în direct la telefon (cum spune unul
dintre autorii cărții asupra căreia am poposit acum), ori prin intermediul unor
epistole sosite de la unul către celălalt, fie că ascunde printre gândurile
transmise, în epistole, unele cerințe ale imaginaţiei, fie că reflectă năzuinţa
ascunsă de a nu spune cam totul a celor doi „coautori” care au ţesut această
poveste, întrucât „nu vei reuși să citești sufletul unei femei, este o carte cu
multe file, iar pe zi ce trece se mai adaugă câte o filă” – cum scrie undeva.
Memoria din carte e a unei femei care și-a iubit ca pe o sfântă mama, dar care
n-a avut parte de aceeași măsură din partea fiicei, este o memorie care
pivotează în jurul femeii aflată la răspântia dintre două drumuri necunoscute
și abrupte ale vieții. Iată o mărturie cutremurătoare a Corneliei: „După
moartea mamei... am trăit cea mai decăzută stare a bărbatului-animal...
încercarea de viol asupra fiicei. Nici azi nu știu ce nu am iertat tatălui meu:
pentru că a aruncat-o pe mama de pe patul de moarte sau încercarea de viol asupra
mea!” Căsnicia Corneliei alături de Ion, tatăl Oanei, avea să-i pună dinainte
reversul aceleiași medalii din vremea când trăia mama ei: „Toate au durat
(excepție câinele orb!) până când tatăl tău Oana, acum foarte mulți ani a
dispărut cu totul de acasă din Brașov, fără acceptul meu. A dispărut cu mașina
mea, banii și timpul familiei din Brașov – soție legitimă și copil născut după
patru ani de la căsătorie”. Asta, pentru că „soțul meu și tatăl tău a rămas sluga în lanț a celei pe care mama lui (e vorba de sora mai mică a tatălui Oanei
– n. n.) i-o lăsase să-l umilească pe el, NENICU, dar mai ales pe mine și pe
tine, dar ție Oana, chiar îți convenea libertatea
oferită!”, citim stupefiați în mărturisirea Corneliei. Fiecare dintre cei doi „autori” își
construiește propria imagine a lumii de dincolo de povestea auzită sau trăită,
la care mai adaugă propriile convingeri și noi, cititorii, înțelegem că unele
lucruri în viața noastră nu se schimbă, oricât ne-am pune de-a curmezișul lor,
dar dialogurile celor doi ni se par indicatoare către adevăruri ascunse, sau
care nu se pot rosti (asta vis a vis de relația Corneliei cu fiica sa). Dar
despre cea care i-a răsucit pumnalul în inimă Corneliei, nu avem decât mărturia
femeii din textul trimis autorului (imaginea-răspuns la toate eforturile de
apropiere ale mamei pentru fiica sa): „...tu continui să dai ochii peste cap,
să-ți subțiezi buzele și să-ți acuzi mama, împreună cu tatăl tău”. Să ai un
copil și acela să te urască, e ca și cum s-ar nărui tot cerul peste tine!
Deznădejdea mamei ia uneori proporții acuzator de dureroase: „Voi știați să
faceți totul în minciună, pe ascuns, lovind pe la spate când erați știuți...
cunoscuți, mai bine zis deconspirați!”. În concluzie (scrie autorul): „O femeie
care nu are respectul soțului, o mamă încărcată neînțeles de dezaprobarea
fiicei, o femeie sensibilizată de astfel de trăiri... nu-și găsește ușor
liniștea”.
Scriitura acestei cărți
epistolare este încărcată de căldură sufletească, eleganță narativă și sinceră
de la un capăt la altul, că ajungi să fii și tu curios, să le cauți poveștile,
să te muți mereu dinspre ceva înspre altceva. Mai în toate aceste epistole
(trimise când unuia, când celuilalt, de cei doi protagoniști), întregind acest
jurnal sentimental, autorii se fixează pe meditații lirice pe marginea vieții
și a destinului nemilos, iar cele întâmplate într-un cotidian frământat de
angoase și tulburat de convulsii ne arată cât de efemer este destinul omului.
Numeroasele lor confesiuni, mărturii și schimburi epistolare devoalează
situații diverse din uriașa pânză de situații din etapele vieții fiecăruia. De la
celălat capăt al durerii eroinei, autorul dovedește prudență și o compasiune
îmbrăcată în cugetări lirice: „Renunță la teamă! Se spune că dacă s-ar teme
copacii ar rămâne cu frunze vechi și putrezite, însă ei au curajul să le dea
drumul și să accepte altele noi... teama este o închisoare pentru mintea ta!”
În această călătorie „numită viață”, povestea Corneliei pare „un basm plin
numai cu răutăți. Dar, căsătoria din „interes”, pentru a se muta cu serviciul
în Brașov, într-un colectiv de cercetători la Universitatea Brașov (condiția
impusă era ca să fie căsătorită!), îi încarcă și Corneliei povara ei de vină.
Cu alte cuvinte avem o poveste în care fiecare cititor va face o plăcută călătorie imaginară prin viața celor doi, spre a descifra sensul liric al versurilor trimise de autor partenerei de dialog, dar şi partea ascunsă în gândurile epistolare ale unei mame care își strigă deznădejdea. Gânduri care ţin de bucuria simţurilor, ori ce ascund un tâlc numai al lor. Că așa e în viață: unii își doresc „un umăr pe care să plângă”.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu