Cornul mai sunase de câteva
ori *
(gânduri răzlețe spuse înainte de a scrie o
povestire)
… Cornul care a sunat în Cântecul lui Roland se spune că lăsase
în urmă o poveste de dragoste. Nelămurită. Ca și noaptea în care Ghilgameș iar
visă în vatra zeului cu păr de aur sub ochii stinși ai lui Enkidu, ori ai lui
Roland, cel născut în peșteră, rămas de unul singur să sune și acum din cornul
de fildeș în trecătoarea Ronceavaux. Cum nici pentru Aude, iubita lui de acasă,
n-a mai răsărit luna pe cerul spre care suia acel sunet de corn, vreodată, am
zis că a venit vremea să înfrunt mitul unui rătăcit scriitor care a complicat
totul, îndrăznind să scrie, pentru a nu sfârși în îndoială. Când am început să
aștern pe hârtie povestea mea (în romanul Fata
cu smochine) s-a spus că în Valea Lunii nici pentru cei doi eroi ai mei nu
o să mai apară luna. Doar sunetul unui corn mistuit de durere ca să se știe că
fără Dumnezeu mereu e noapte. Am umblat pe sub ferestrele eroilor mei, prin
ploaie... și nu mi-a fost frică. Pentru că ea
era acolo. Și dintr-odată, pentru prima oară, soarele s-a desprins ca niște
spițe de roată; și așa cum „trădarea își arată glasul”, l-am auzit pe cel
plecat primul spre ghereta unde preotul frângea anafura în potir gata să
primească spovedaniile mele. Dar mi se spusese: „În Valea Lunii nimeni nu
plânge aproape niciodată!”
Tocmai aş fi vrut să-ţi îngân, cititorule,
un altfel de cânt și despre oastea lui Igor. „...hrăniţi-l cu pâinea şi apa
întristării” – stă scris la „Cronici”
2,18. Hrăniţi-l cu iluzia că, tu, cititorule, ai o mare admiraţie pentru cele
cinci trepte urcate înspre porţile cetăţii în care autorul acestor rânduri şi-a
ferecat amintirile, îmi strigă eul meu lăuntric, vroind a mă opri din înaintare.
E un vacarm în urmă şi, din moment în moment, mă pot ajunge din urmă ecourile
celor lăsaţi pe pragul de acasă. M-aş supune îndată lor, dacă aş şti că până
aici mi-e permis să urc. Dar supunerea şi resemnarea de care aş da slăbiciune,
întorcând ca Orfeu capul înapoi, n-ar fi o dovadă că toate acestea pot fi şi
ale unui om sfârşit? „De şi-ar aşeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine
ne-ar sta nouă aşa, singuri şi nemângâiaţi...” – scria Cioran. Sub acest
aspect, mă gândesc uneori la
Rogojin şi Mâşkin, cele două personaje ale lui Dostoievski.
Ce-or fi gândind ei, acum, despre încercarea mea de a le buzunări, la infinit,
sufletele? Tăcerea acelei nopţi, în care Rogojin îl duce acasă pe Mâşkin şi îi
arată cadavrul Nastasiei Filipovna, pe care apoi o veghează împreună întreaga
noapte, nu-mi dă pace. „Mă iubeşte până întratât – observa Nastasia Filipovna –
încât este exclus să nu fi început să mă urască”. Strigătul meu venit din
interior, la cruzimea cu care autorul „Donului liniştit” îşi omorâse eroina (pe
Axinia) – „Axinia muri în braţele lui Grigori, puţin înainte de revărsatul
zorilor” – mă face să cred, că nu e strigătul meu, ci al celuilalt; al acelui
Rogojin, care, simţind fiorul apropiatei tragedii, strigase celor din jur, ca
un apucat: „Nu vă apropiaţi! (...) E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!”.
Veţi spune: sigur, îşi apără amintirile, precum acei oameni-scorpioni în cântul
al noulea din Ghilgameş, cei care păzeau, între munţi, poarta prin care tocmai
va trebui să iasă soarele. De aceea, acum şovăie şi nu mai vrea să înainteze.
Îi este teamă: „Iar îi este frică!”, ar fi spus fata cu părul roşu, din „La ţigănci”. Așadar, țineam să-ţi murmur
„acel” cânt despre oastea aceea întoarsă acasă, zdrobită de durere. Viaţa mea
seamănă, întrucâtva, cu acea goană a cneazului Igor către casă. Puţin câte
puţin, după ce pierde cam totul, biruinţa la care visa cneazul trece în
stăpânirea uitării ca şi barba moşneagului care-mi depăna mie povestea ce pare
o pată albă în întunericul care se lăsase peste flăcăruia lămpii cu gaz. Dar şi
trâmbiţele, care vestiseră cu câteva clipe înainte în toate cele patru zări
întoarcerea lui Igor, au fost condamnate pentru totdeauna la tăcere.
„Iertaţi-mă, rostise Igor. Mare a fost greşeala mea”. Și în urma oastei lui
cornul sunase în zadar, așa cum sunase și în trecătoarea Ronceavaux. Plâng, în
cuvintele mele, la picioarele Iaroslavnei, că n-am ştiut multă vreme să-i ridic
un cântec în inima mea. Prea multă tăcere am postat în acest lăcaş al inimii şi
aşa ceva nu poate fi iertat. Mama îmi atrăgea mereu atenţia asupra modului în
care rândunelele îşi faceau cuibul încet cu migală şi în deplină răbdare. N-am
crezut că am să pot învăţa asta vreodată. Dar mă trage de guler bătrânul Taras
Bulba cu al său strigăt către îngeri: „Scapă-l, măicuţă, pe sărmanul tău
copil!” „Mantaua”, din vocea mamei, mă apărase în copilărie din toate ghearele
gadinelor ce ţineau neapărat a mă doborî din înaintarea mea. George Călinescu
sintetizase bine, că-n „insula lui Euthanasius” a lui M. Eminescu, noi, ca proiecţii
ale Domnului pe pământ, nu suntem decât expresia „unui vis de naştere, în care
amintirea apelor amniotice, a şederii în pântecele matern, se traduce în
această privelişte” a insulei în care ne zărim trupul inert din care tocmai s-a
desprins sufletul. Multă vreme am crezut că, prin desprinderea sufletului,
cheia exactă a versului eminescian „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” e
scânteia cu care vom păşi înarmaţi altfel în lumea de după moarte. Eroarea
inclusă în acest concept, în sens imaginativ sau poetic, probează intensitatea
sentimentelor pe care autorii le-au tot făcut de-a lungul veacurilor. Mult mai
târziu, citeam undeva, că, nicăieri, pe faţa pământului, nu există fiinţă umană
capabilă de a ne spune cu „anumite detalii” pe cine reprezintă omul ca fiinţă
dintr-o lume anterioară. Deşi controverse şi coincidenţe au tot existat.
Întrebarea lui Gaugain, din vestitul tablou tahitian, nu a lămurit care e
rostul venirii omului pe lume, la ce slujesc demersurile sale, sentimentele,
ideile şi indeterminabila sa aplecare asupra aflării unui rost. În timp ce
bucuriile acestei vieţi trec ca umbra şi ca visul „sau se veştejesc ca floarea
câmpului” – cum grăia iscusitul Hidalgo, bunul cavaler de la Mancha, apoi, numai priviţi
în apele voastre cam tot ce au lăcrimat frumoşii voştri ochi: multe vom mai
vedea în drumurile astea făcute împreună cu tine cititorule, multe vom mai
afla, dar ne vor da oare şi crezare? Esenin, pe care-l citesc ori de câte ori
mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund vorbelor lor îngâmfate/
n-am să las pe nimeni-n, tăinuita cetate”. Dar, eu rămân la pildele lui
Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii:
„când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege
(ca noi) ies la iveală, oamenii se ascund”. Indienii de pe continentul Americii
au înţeles că singura modalitate de a scăpa de mânia lui Gonzalo Pizzaro,
care-i supunea la tortură şi dacă nu-i spuneau cam totul despre acel ţinut
fabulos El Dorado îi arunca hrana la câini, era să inventeze poveşti despre El
Dorado şi să-i trimită la dracu în praznic, cât mai departe cu putinţă. Asemeni
minunilor Şeherezadei miracolul poveştilor inventate de indieni au făcut ca
spaniolii să se cufunde tot mai adânc în jungla amazoanelor, unde nici scăpare
nu prea e, dar nici urmă de vreun El Dorado unde să dai la tot pasul de pepite
de aur. Are, deci, dreptate, cartea cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos
(cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci
voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. La ce-s bune
atunci bucuriile rămase după scrierea unei povești la care ai trudit atâta?
Constat în fiecare zi că rămân mult în urma mea. De ce vin până la mine, astfel
de amintiri şi, mai ales, cum de pot veni fără acea amărăciune a filosofului
pus să îndrepte cu orice risc lumea, când pe noi ne exasperează poporul acesta
colcăind de bătrâni şi infirmi, şi fără voinţă, dar responsabili, încât nu ştiu
de ce, dar parcă i-am vrea fierţi în apă clocotită pentru că au cedat
diavolului atât de uşor când li se anunță că le mai dau un leu la pensie. Ce
minciună trebuie să mai ridice aleșii acestui popor, în continuu, pe crucea
ridicată din vânzarea lui Iuda, iar noi s-o tot înghițim? Întrebarea, pe care
ne-o punem cu toţii, seamănă cu saltul surd al fiarei, asupra oricărei bucurii
ale mele, ca și atunci când cornul sunase... însă foarte puțin, peste visul acelui
prinț din Levant care îndrăgise vânătoarea.
* schița a apărut în revista Dunărea de Jos/iunie 2025
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu