Povestea lui Mehmet Deliù *
Îl chema Mehmet, dar noi copiii din sat îi ziceam Memet
Șeitan, adică „Dracul”. Nu acesta îi era numele real, dar unui nebun ori
smintit tătarii îi spuneau, în sat la noi, „deli”, și de Mehmet Deliù îl știau
oamenii satului. Asta, fiindcă mai tot timpul purta o toporișcă la brâu și
umbla hai-hui pe drumurile care mărgineau satul: la nord, la sud, la est... pe
unde nu te așteptai, dădeai de el. Dar nici noi, hoinarii ulițelor, nu-l lăsam
în pace. Cum îl vedeam, cum ne pitulam după garduri și, când se apropia la
douăzeci-treizeci de pași de noi, săream de pe unde eram pitiți și îi strigam
cât ne țineau plămânii: „Memet nebunul... Memet nebunul, trage cu tunul!
Șeitan! Șeitan!...”, și apoi o luam la fugă de ne scăpărau picioarele. Se
spunea despre el că, pe când era încă tinerel, iubise o fată tânără, foarte
chipeșă, de neam tătăresc din satul vecin, dar când se dusese cu ai lui în pețit
nimeriseră taman la nunta fetei. Asta îl dăduse gata: i se uscaseră creierii,
ziceau unii, încât își pierduse mințile. Cu sminteala asta stătuse câteva luni
la pat, iar cel dintâi lucru pe care îl făcuse, atunci când s-a ridicat din
pat, a fost să ceară, uimindu-i pe toți, toporișca, că are poruncă de la Allah
să cutreiere noaptea drumurile, nevăzut de nimeni, până când nici o nălucă nu
va îndrazni să mai bată creanga pe străzi. Se zvonise în vremea aia că niște
stafii cu solzi pe ele ieșeau noaptea din cimitir, să-i bage în sperieți pe
toți cei care mai întârziau la bufetul lui Refik. Atâta avea în cap, că de
minte era plin cât broasca de păr, le ziceau copiilor unii dintre părinți.
Dădeau ploi care nu se mai opreau, cădea zăpada, nămeții se prăbușeau în râpi,
cu detunături surde, dar pe el, fie vară, fie iarnă, tot cu toporișca la brâu
îl găseai pe drumurile de la marginea satului. Întâlnea câte un cunoscut, îi
striga de la distanță: „Arde-l! Curăță-l de toți solzii!”. Nu-l prea băgau
oamenii în seamă, se cam învățaseră cu metehnele lui. Se zicea că nu era atât
de periculos. Doar noi copiii ne temeam. Într-o vară, cum jucam noi cilicul pe
lângă fântâna aflată în centrul satului, unul dintre dracii de copii, din cei
care asistau pe margine, tot jucându-se cu un cerc de fier, cam ca acela de la
butucurile unor roți de căruță, cele care țin strâns spițele, i-a alunecat pe
cap, spre gât în jos, și nu l-a mai putut scoate de pe cap. Pesemne că de
emoție, teamă ori altceva i se umflase capul și cercul de fier îi rămăsese la
gât, precum acele inele pe care le vedeam și eu prin poze, de erau puse în
jurul gâtului la faraoancele Egiptului. La țipetele copilului s-a strâns multă
lume din colțul ăla al satului dar, deși sfaturi veneau destule, în zadar
încercau unii să tragă cercul peste capul copilului. Noi copiii, câți eram
acolo și ne zgâiam la drăcovenia aia de cerc fixat la gâtul ăluia, n-am observat
când s-a strecurat și Memet Șeitan prin mulțimea care căsca gura, că am fi
luat-o la sănătoasa. Și tocmai el a dat soluția: să i se aducă de la fierăria
lui Stan, aflată la două case de fântână, un bomfaier. Unii au ținut de copil,
să nu se agite prea tare, și Mehmet Deliù a tăiat mai întâi pe lățime cercul,
după care l-a lărgit, trăgând cu brațele de capetele unde făcuse tăietura și
așa i-au eliberat drăcia de la gât. Am făcut ochii mari când treaba a fost
terminată și copilul eliberat de năpasta aia de cerc, cum mama copilului,
venită într-o fugă acolo, a făcut o închinăciune de adânc respect și i-a
sărutat amândouă mâinile nebunului și pe loc și-a înșfăcat odrasla de braț, mai
că l-a luat pe sus și dusă a fost. Până ne-am revenit noi din uluială, Memet
Șeitan nu mai era nici el de față. L-am mai zărit doar cum se îndepărta pe
uliță și dădea din mâini ca și cum se împotrivea altor închipuite binecuvântări
ale femeii. Câinii lătrau și ei, prin curțile oamenilor, în urma nălucii. Și
tot în urma lui satul părea cuprins de o mare vânzoleală. Pe buzele tuturor nu
era decât uimirea celor văzute acolo: „Ai văzut, mă?!” era pe buzele tuturor.
Nu am mai dat cu ochii de stafia nebunului mult timp, însă, într-o toamnă,
ne-am trezit cu el pe câmp, la bostana bunicului din partea tatei. Ei doi se
cunoșteau bine și, când se nimerea să se găsească, mai schimbau vorbe de-ale
lor. Era cât pe ce să mă aleg cu o spaimă teribilă dacă n-ar fi fost și bunicul
de față. Spune undeva Balzac, că spaima e un sentiment care te îmbolnăveşte pe
jumătate. Cât despre Mehmet Deliù, auzeam și eu pe la ai mei, că multă vreme,
după acea întâmplare cu pețitul, fusese o adevărată maşină a terorii pentru cei
ce îndrăzneau a-şi cere dreptatea la stăpânire, ori căutau să ridice vocea ca
să-și ceară drepturile. Și, ca să nu-i dea prin cap cuiva să intre tam-nesam
peste primar, fusese pus paznic la primărie și înfipt bine tătarul, la intrare.
Dar cum aţa vieţii nu-i nesfârşită, trecuse şi peste el anii şi, dat afară de
la „stăpânire”, obişnuit de a juca în continuare rolul nebunului, devenise el
însuşi marele nebun. Bufonul de odinioară îşi juca acum pe arena vieţii
tragicul rol. Nu-l mai credea nimeni. Era îndepărtat din cale printr-un singur
bobârnac, precum un găinaţ de pasăre picat pe reverul hainei. Dar mai erau şi
mulți fricoşi şi slabi de înger care încă se mai temeau de urletele și de ochii
săi bulbucaţi şi toporişca de la brâu. Noi copiii, cu certitudine, ne temeam.
Văzându-l acolo la bostană, destul de paşnic, întinzându-mi o felie de pepene
din cel pe care bunicul i-l dăduse să-l încerce cu briceagul, mă gândeam (că
atât cei puternici ca Mehmet, cât şi cei slabi ca mine), că în sufletele astea
multe, nedestăinuite, se află, uneori, câte o mare durere.
– Tu eşti a lu¢... și căuta să-și amintească despre ai mei. Eşti
deştept. Să schimbi lumea asta, ai auzit? Eu n-am reuşit.
Ce lume nu reuşise să schimbe acest nebun?
Şi de ce îmi cerea mie să schimb ceea ce nici el nu ştia ce anume trebuia
schimbat?
– Nu cred că mă știți, am îngăimat. Tata nu prea dă pe
acasă, iar mama...
Am vrut să-i spun că e nevăzătoare și nu
iese prin sat. Și cum tata e cu oile, mai mult pe câmp, de unde să-i cunoască
el pe ai mei? S-a aplecat de mi-a luat bărbia în palmă, de era să cad pe spate
de frică.
– Ia te uită la el!... Zici că nu te știu? Eram cu Șucuri,
meragiul, când învățătorul v-a scos în fața școlii pe toți ăia care ați fost la
furat de morcovi de pe tarlaua CAP-ului. Pe tine, țin minte, Burhaledin,
învățătorul, te-a întrebat: „Ce ocupație are tata?” Tu ai răspuns: „Mi-e
rușine…” Apoi, ai spus cu sfială: „E cioban.” După ce v-a dat drumul să intrați
la clasă, am mai stat un pic de vorbă cu învățătorul tău. Mi-a zis că te-a
prins de câteva ori cu un caiet pe care scriai niște compuneri, ceva care
n-avea legătură cu școala.
Așteptam uimit să aud ce i-a mai spus
domnul învățător, dar își trăsese deja un picior sub el pentru a se așeza mai
bine sub brațul de paie, privind dezamăgit cum o mierlă țopăia în jurul unei
tulpini de mătură și apoi iute de picior, simțindu-se ațintită de privirile
noastre, intră, tot într-o țopăială în buruienile dese, făcându-se nevăzută în
hățișul lor. Memet Șeitan și-a terminat de mâncat felia de pepene și a băgat
briceagul în buzunar.
– Dacă o să scrii și despre mine, să lași în urmă o
poveste demnă de povestit, mi-a mai zis.
Mă gândeam că,
auzindu-l cum vorbea de liniștit, alți copii l-ar fi ascultat cu gurile
căscate. Dar eu m-am ținut tot timpul destul de tare încât să nu stau cu
sufletul la gură și cu frica-n sân toată ziua.
– Îi știu și pe ai tăi, a zis după o vreme de tăcere. Nu
stați la marginea satului, aproape de cimitirul turcesc? Taică-tău nu-i
„mukanul” de Stoenciu, fiul lui moș Gheorghe Golan? (Mocan voise să spună, așa
cum tătarii îi denumeau pe toți românii cu termenul „mukan”, îndeosebi pe cei
care credeau ei că veniseră în sat de la munte. Iar termenul de „golan”,
tătarii îl dădeau și celui care refuza să intre în CAP și muncea la liber, de
unul singur cu căruța cu cai, cum făcea și bunicul din partea tatei).
Altădată m-a
ajuns din urmă pe drum și m-a apucat de braț, ca să mă întrebe, pesemne, ceva.
M-am speriat așa de tare că am fost gata să-i cad la picioare. Deși era cât
pe-aci să leșin la vederea lui, m-am zmucit din strânsoare, strigând cât am
putut de tare după ajutorul mamei. Pesemne s-a speriat și el, și a mai slăbit
din forța aia a brațului. Când mi-a dat drumul, am alergat până acasă de-mi
sfârâiau călcâiele. Mă uitam în urma mea să văd dacă nu cumva s-a luat după
mine. Nopțile, cum auzeam o bătaie în ușă, tresăream și mă întrebam dacă nu
cumva m-a dibuit Mehmet Deliù. Și câte întrebări nu-mi veneau în cap? Întrebări
care se ţineau de mine ca scaiul agăţat de ciorap, sau fluturele, de sticla
lămpii. Ai noştri, acasă, seara, când nu ne mai astâmpăram din clenciuri şi
chicoteli, cum întreceam măsura, cum începeau cu ameninţările: „Ia tăceţi,
auziți, vine Mehmet Deliù să ridice copiii!” Fugeam atunci spre paturi, în
aşternuturi, ca nişte mânji fără splină, de nici aerul, cred, nu-l mai respiram
de teamă. Gurile noastre deveneau gura marelui tăcut. În visele de atunci, Memet
Șeitan devenise năluca ce din când în când, în alergarea mea singur prin lume,
mă agăţa de gulerul hainei şi nu-mi mai da drumul. Mă trezeam zvârcolindu-mă,
ţipând, cerând ajutor; deşi mama (sau surorile mele) se aflau cu un prosop ud
la căpătâiul meu. Într-o bună zi m-am trezit după un vis pe care țineam morțiș
să-l spun alor mei. Nu știu dacă mă ascultau sau doar se prefăceau că-mi dădeau
atenție, dar eu le povesteam cu lux de amănunte, fiindcă speram să-i intereseze
ce le spuneam.
–Ascultați
aici, țin minte tot și văd acum, totul, atât de
limpede. Dormeam cu taica-moșu sub copacul din grădină învelit numai c-o ţoală
şi, deodată, la lumina stelelor taica-moșu şi-a îndreptat spinarea, a scăpărat
chibriturile de şi-a aprins luleaua de lut. L-am întrebat: „Ce faci bunicule,
nici tu nu ai somn? Uite, a venit frate-meu Costandin și i-am dat și lui din
merele mele. A zis că o să mai vină, ca să-i arăt și lui mânzul din grajd…”
– Dar Costandin e mort demult, mamă, ce tot
spune el? Nu vezi că iar aiurează? o zgâlţâia soră-mea pe mama, căzută în extaz
asemeni Maicii Domnului cu pruncul la sân.
–Taci tu copilă! o oprea mama la timp și îi
punea repede degetele la gură.
– ...„Hei, nepoate, a venit timpul să-i arătăm și lui
Costandin mânzul nostru”, a zis atunci taica-moșu, continuam eu, scoțând limba
la soră-mea. Intram amândoi la Mânza în grajd şi, pe paiele de lângă iesle,
abia născut, se afla și căluţul ei, micuţ și cu părul roşcat. Ştii mamă, era
atât de micuţ că-l puteam ţine cu amândouă palmele. Era o minune de căluţ. Nu
cred să mai fi văzut cineva un aşa căluţ vreodată. La început m-am speriat, zău
mamă, că nu mișca, dar am simţit palma grea a bunicului lăsată pe umăr,
încurajându-mă: „Nu te speria nepoate, nu-i mort, e doar neştiutor”. Atunci
i-am cerut bunicului să mi-l lase mie, că vreau să i-l fac cadou lu’ frate-meu
Costandin.
– Dar Costandin a murit demult, măi mamă, a
murit de mic, n-are de unde să-l ştie el, insista soră-mea pe lângă mama.
– Lasă-l, lăcrima mama, vezi şi tu că nu
visează acum.
În
rest, povestea mai târziu mama, aiuram. Mă aflam la hotarul unde nălucile
întunericului mă ademeneau la ele, luând chipuri şi glasuri de fiinţe dragi,
cunoscute. Nimeni nu credea în năluca ce m-a tot urmărit câteva nopți la
rând, până când în sat s-a zvonit că a murit Mehmet Deliù, sau am crezut eu că
am pus năluca la pământ. Dar parcă poţi să iei de gât şi să dobori o nălucă? Și
întrucât chiar voiam să-mi lămuresc acea curiozitate, l-am întrebat pe bunicul:
– Chiar
a murit Mehmet Deliù, bunicule?
– Ei,
zvonuri, copile! O fi tras asupra lui vreunul cu arma, noaptea, când mai ies
unii să vâneze prin porumbiști, însă, cu siguranță că doar l-au speriat. Vezi
tu nepoate, uneori viaţa e
ca o lumânare care dă lumină. Cât timp arde, înseamnă că ai de trăit, s-a stins
fitilul, s-a stins şi omul. Îl ştii pe Stan al nostru, fierarul? Văzând că
încuviinţez din cap, a continuat: Ei bine, într-o noapte venise și cam mahmur
acasă, iar pe la miezul nopții i s-a părut lui că cineva străin umbla pe afară.
S-a ridicat pe marginea patului de şi-a tras încălţămintea în picioare. „O fi
cineva pe afară, mă duc să văz...” și-o fi zis el. A bâjbâit ceva vreme prin
casă de şi-a aprins felinarul și a ieșit să vadă cam ce era pe afară. L-au
găsit vecinii spre ziuă, dinaintea coșmeliei unde era fierăria, într-o baltă de
sânge. Era conștient și bâiguia cuvinte neînțelese, și arăta cu mâna, când spre
poartă, când spre fierărie. Doar felinarul atârna aprins şi agăţat pe un perete
într-un cui. Se aude că ar fi vrut să tragă de sub streaşină coada lungă a unui
topor, dar o ţiglă, desprinsă de pe acoperiş, i-a căzut mai întâi în cap, apoi
pe un picior de i-a spintecat mușchiul gambei. L-o fi mâniat pe Dumnezeu cu
ceva au zis oamenii și au căutat peste tot. N-au găsit nimic luat din fierărie,
însă pușca lui de vânătoare nu mai era în locul unde o pusese Stan. Gurile rele
de prin sat ziceau că unica lui fată, Anișoara (pe care toţi ştiau că o cam
bătea cu funia udă; şi pe care o dăduse cu forţa după un zdrahon de român din
alt sat pentru nu ştiu ce învoială), îl împuşcase într-o noapte fără lună,
fiindcă o dăduse cu forța după un străin pe care ea nu-l iubise. Dar tot Mehmet
Deliù aruncase o vorbă pe ici-colo. Cum că în acea seară tocmai se
pitise în lanul cu porumb când trecuse ca o nălucă, călare pe un cal negru,
chiar Anișoara fata fierarului Stan. O văzuse cum gonea armăsarul venind tocmai
dinspre Vârtopu, satul ăla unde o dăduse Stan unui hoț de cai. Ajunsă în
dreptul porții fierarului, zicea ăla că o zărise legând calul de un par, după care
ca o nălucă pătrunsese în fierărie, forțând lacătul. Și ceva mai târziu a auzit
o împușcătură. Năluca și calul au trecut apoi pe ulița de la marginea satului,
iar el i-a sărit drept în față, cu gând s-o oprească pe nebună și s-o întrebe
de ce a tras în taică-su. Iar aia a dus la ochi pușca de a tras și în direcția
lui, după care a dispărut într-o direcție necunoscută. Și cam asta era tot ce
spunea nebunul satului, dar lumea nu-i dăduse nicio crezare, iar bietu‘ Stan nu
mai are grai să ne lămurească ce a fost, încheiase bunicul cam tot ce știa
despre cel care mă bântuise atâtea nopți.
Sfârșit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu