Tableta celui așteptat să vină
Un prieten apropiat lui Nichita Stănescu, lăsase în scris o mărturie
despre felul acestuia de a da unele replici, care te lăsa interzis pe moment.
Spunea el că, venind adeseori în vizită la poet, în apartamentul acestuia
găsise mai mereu ușa deschisă. Îngrijorat, îl întrebase: „Nu ți-e teamă să lași
întotdeauna ușa deschisă?” „Dar dacă într-o bună zi vine să mă caute un tânăr
care se va dovedi un nou Eminescu, și va găsi ușa închisă, nu a mea va fi toată
vina că tocmai eu sunt cel care îi va întârzia apariția în literatură? Decât să
găsească ușa închisă atunci când va veni, mai bine să fie mereu deschisă” i-ar
fi răspuns poetul necuvintelor. Există, totuşi, un optimism în această
așteptare continuă pentru cei care vin după noi. Credem că poveştile vor înflori
din nou, chiar dacă mai puţin cu happy end, ori cu feţi frumoşi întorși acasă
pentru a vedea ce au ascuns ai lui în cuferele la care au trântit lacăte grele,
ursitoarele. Iubirea și imaginația lor poate va mai salva ceva, gata să trimită
omenirea în tărâmuri necunoscute de ne mirăm că în urma noastră copacii rămaşi
în picioare își murmură cântecul lor. De fapt, ocolind ceea ce ne desparte de
lume și natură, e comunicarea care ar putea fi intens marcată de tăcerea ce ne
ține împreună înlăuntrul misterului care învăluie locuirea noastră cu nevăzutul
și nespusul pe care l-a vrut rostit Luca (9.58): „Vulpile au vizuini și
păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde-și odihni capul”. Și
noi știm ce fiori ne dă cutremurătoarea frază (vezi iarăși, Luca 11, 33):
„Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în
sfeșnic, ca aceia care intră să vadă lumina”... Dar, dacă și Sfânta Scriptură
nu ne-a lămurit cu privire la cel ce are să vină? Acel fiu risipitor
din pilda lui Iisus poate fi și scriitorul a cărui viață s-a risipit într-o
carte, pentru a-i urma noi căutările: cu cât risipirea este mai mare, cu atât
căința este mai puternică și mai urgentă. În copilărie, uneori lăsam o carte
deoparte, închideam ochii și mă gândeam la acest fiu risipitor, scriitorul „Se
întoarce acasă pentru ca să ia lucrurile de la început, așa cum trebuie” îmi
spuneam. Asta face și scriitorul când începe o nouă carte. (Pilda a fost
utilizată de Thomas Mann în romanul „Iosif
și frații lui” și alții. La noi Radu Tudoran în romanul „Fiul risipitor”.
Parabola lui Iona (preluată de M. Sorescu în piesa cu același titlu). Speranța este una dintre virtuțile
teologice. Mă uit în jur și observ cum astăzi, cultura este într-un pericol
fără margini. Țipătul omului lui Munch, într-o lume în care adevărul e pus sub
lama ghilotinei pare că nu ne-a trezit. Și universul, iată, e plin de țipete!
Isus spunea pentru toți : „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Azi accesul la
adevăr, împiedicat de ajutoarele lui Claudius, fratele regelui Hamlet, de a
umple zilnic vasul cu otravă, spre a fi turnat în urechile noastre, ar însemna
de fapt trezirea tuturor a „omului cu țipătul”, ar fi calea spre salvarea noastră. Și ei
(cei de la putere) știu asta, așa cum întoarcerea fiului risipitor, acum, ar fi
primită cu brațele deschise de tații acestuia (adică popoarele care trăiesc
într-o mare surdină a trâmbițașilor plătiți regește).
Când scriu despre momentul celui
așteptat să vină, am impresia că mă simt în tramvaiul care-l purta pe
Gavrilescu lui Eliade (din La țigănci) spre poarta „de întoarcere a timpului”
pentru a-i ghici țigăncile destinul. Stațiile la care ne oprim uneori, unde se
face și schimbul de cai cu care poştalionul acela a lui Gavrilescu era condus
spre capătul drumului, sunt momente din viața noastră. Mulți dintre noi facem
parte din povestea fiecăruia dintre acești autori. La ei vom găsi, cândva (să
sperăm) și CHEIA
pentru a descifra taina lumii; pășind peste FIINȚĂ, în adâncul tuturor
lucrurilor. Adică o nesfârșită căutare a singurului lucru care există în lume,
mai bine zis, chiar LUMEA. Or, cum mult mai bine o spunea J.L.Borges: „O carte
(aici un text, o schiță) ascunde o lume!” Și să nu fie deschisă la timp, ar
însemna o mare pierdere pentru toți.
Spunea poetul
Nicolae Dabija: „Veneam dintr-o aşchie de ţară de dincolo de Ţară unde Dumnezeu
a fost cel mai umilit. Ce înseamnă o ţară din care e alungat Dumnezeu? Ne
întrebăm şi căutăm răspunsul împreună. O ţară fără biserici e o ţară tristă,
iar o ţară fără Dumnezeu e o ţară moartă”. Dabija vorbeşte de „ţara” lui, dar
care pe vremea fanarioţilor era cam ce spunea Nichita în elegia a noua, cam
tot. Păi, bine, bre! – cum ar fi spus un Mitică din Momentele
lui Nenea Iancu: cine a tot şmirgheluit la cuvântul Domnului de nu mai are loc
Domnul pe pământ? Fac prinsoare că datorită metehnei noastre scriitoriceşti de
a învârti vorbele după bunul plac al celor care au pus stăpânire pe tron, va
trebui să ne întoarcem la vremea fanarioţilor, să căutăm şi-n punga cu vorbe a
cronicarului de atunci. Dinainte de 1700 şi până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu fanarioţii
intrau în palatul domnitorilor români, trăgând ca Nastratin porţile Orientului
după ei: „în obiceiuri, apucături, limbă, politichie” (spune, în Hronograful Ţerei Româneşti, Dionisie
Eclesiarhul) – după cele citite de mine, cândva, prin N. Iorga, pare-mi-se.
Când interesul sultanului (în lăcomia sa) nu mai coincidea cu al supusului său,
îl pedepsea, culmea!, pentru… gura-i prea lacomă. Dionisie cronicarul ne spune cum
(tocmai, la un astfel de caz) un capugiu şi un arap buzat a descins în palatul
lui Vodă Hangerli, au sărit repede în spinarea lui Vodă, „puindu-i” laţul de
gât şi vârând hangerul în pântecele lui Vodă, strigând să-i audă şi ciohodarii
lui Vodă: „dur bre ferman!” , ca să nu intervină. Tot de la Dionisie mai ştim
cum venea căpitan-paşa cu solia sultanului la curtea lui Vodă şi acesta
aşternea, pline, mesele cu bunătăţi în cinstea „musafirilor” şi muzica şi
cucoanele erau printre plăcerile oferite de linguşitorul Vodă. Că, mai aşa pe
la sfârşit, zicea căpitan-paşa să oprească pe una mai aleasă că ştie el că
româncele sunt iubitoare de împreunări. Și aşa s-au şi făcut şi cu celelalte
domniţe ajunse, la semnul din degete al lui Vodă cel îndatoritor, prin paturile
agalelor (…) Adică, ce să mai spui: fără comentarii! Înseamnă, aceasta, că
epoca fanarioţilor a fost o eră de fericire a bietei ţărişoare române? „Câtuşi
de puţin!” – scria cronicarul. Este destul de riscant să analizezi istoria (de
pe atunci, dar şi de pe-acum), din punct de vedere literar. Aşa că n-o fac nici
eu. Dar mă întreb: de ce trebuie să ne comportăm, pe mai
departe, ca poliţaiul de raion, în faţa lui Akaki Akakievici, care, în loc să
dea atenţie punctului principal al situaţiei după ce-i ascultă plângerea, cu
jefuirea mantalei, „se apucă să-l descoasă pe A.A., întrebându-l de ce se
întorcea acasă atât de târziu, dacă nu cumva trecuse pe la vreo casă
deocheată”. La urma urmelor scriitorul tot va sfârşi ca şi Oedip, adică unul
dintre cei judecaţi. În lăstărişul lacom al gurilor flămânde după popularitate,
cuvintele bune se întâlnesc, în cele din urmă, tocmai atunci când se va simţi
nevoia de ele. Tramvaiul care-l purta pe Gavrilescu spre poarta „de întoarcere
a timpului” e poştalionul celui care scrie în limba lui. Ura (atenţie!) nu
transmite decriptări de la faţa locului, precum ne învăţase cronicarul, cândva.
Ura, faţă de oricine nu gândeşte ca el, îi înscenează în final moartea prin
cuvinte, pentru nesocotinţa acelui care a crezut, ca şi Icar, că îi era permis
chiar şi gestul de a se apropia prea mult de soare. Că astăzi, nu le mai
ajungem unora nici cu prăjina la nas. Apoi (cu pile şi tupeu, cât le ţine
şoriciul), cei care nu-şi mai amintesc de cât timp n-au mai citit o carte, de
se holbează şi mâţele lui Creangă a mirare, vor avea şi ei „dur fermanul” lor.
Că unii au pus săbiile jos a neputinţă, că alţii ne îndeamnă să le trecem din
dreapta fracturată de greutăţile şi nenorocirile vremurilor în mâna lor stângă,
spre a nu ceda o palmă din tranşeea în care s-au născut, întrebarea e bine pusă
întotdeauna, ca mai târziu să nu ne trezim a urla cu mâinile ridicate spre cer,
ca samovarele puse la focul sărăciei. Şi la final nu
avem cum să nu cădem cu toţii de acord. Faust vrea să fie mai mult decât el însuşi
şi pierde şi el. Hamlet moare, pentru că rolul nebuniei, jucat în faţa
unchiului său nu atinge perfecţiunea şi jocul îi este destrămat prin a fi
ghicit de cei cărora duhul tatălui său ar fi trebuit să le provoace insomnii. Poate tu, cititorule,
crezi că nu e de nici un folos să spui povești, dar dacă ai avut, cândva, în
mână cartea celor „O mie și una de nopți”, ai înțeles încă de pe atunci că asta
e cea mai mare putere pe care o avem noi oamenii. Puterea de a vindeca și salva
vieți prin zicerea poveștilor. Adică puterea secretă pe care a avut-o și eroul
lui Creangă Ivan Turbincă, atunci când a dat nas în nas cu moartea. O fi fost
și el unul dintre cei așteptați de Dumnezeu și Sfântul Petru când au pornit să
vadă lumea și au trecut pe la acel cap de pod. Pe măsură ce creștem auzim multe
povești, iar o parte importantă a frumoasei și sănătoasei noastre creșteri este
să învățăm să le păstrăm și să le prețuim. Povestea acelui tânăr de la țară,
care și-a iubit și prețuit bătrânul tată încât l-a ascuns în beci și nu l-a
predat împărăției care dăduse ordin ca toți bătrânii din acea împărăție să fie
executați, fiindcă nu mai foloseau (zicea orânduirea) la nimic, a circulat ca o
pildă în vremea copilăriei mele. Și el chiar era cel așteptat să salveze țara
și acel popor întreg amenințat cu pieirea prin sabie de împăratul vecin cu țara
lor. Povestea auzită de la mama, în copilăria mea, spunea cam așa: cândva
fuseseră două țări vecine care trăiseră în armonie, până la ordinul dat de
împăratul uneia dintre cele două țări ca toți bătrînii să fie executați
fiindcă, ziceau ei, consumau hrană degeaba. Lefegii țării au trecut la
executarea ordinului, doar că, într-o familie de nevoiași, fiul și-a ascuns
tatăl într-un beci de sub casă, unde săpase dinainte multe tuneluri ciudate,
iar într-unul dintre ele își pusese la adăpost părintele. Cum a auzit că țara
vecină își încheiase grozăvia de a-i trimite pe bătrânii țării pe lumea
cealaltă, celălat împărat, mult mai puternic, a și trimis o misivă împărăției
vecine că le va trece prin foc și sabie țara dacă nu i se pune dinainte de
către împăratul vecin o frânghie de nisip împletită în șase fuioare de nisip.
Noroc cu bătrânul ascuns în beci care a rezolvat soluția problemei, trimițând
răspuns împăratului vecin că, dacă le prezintă o mostră dintr-o altă frânghie
de nisip, asemănătoare, vor face și ei una la fel de reală. Astăzi, poporul
acesta așteaptă pe cel desemnat de Dumnezeu ca să destrame povestea rea în care
e adus poporul să își ducă traiul, cu una mai bună. Deci, dacă o poveste rea
trebuie schimbată, s-o găsi cineva să poată face și asta. Și nu mă gândesc
decât la cel venit, scandalagiul Randle Patrick McMurphy, în ospiciul condus cu mână de fier de sora-șefă Ratched,
adepta unor metode de tratament barbare din romanul lui Ken Kesey „Zbor deasupra unui cuib de cuci”.
Privind, în zilele astea la ce ni se întâmplă și nouă aici, în țara mea, de
multe ori cred că mă trezesc ca și McMurphy într-o secție a unui spital de
nebuni, mai ceva ca eroul K, a lui Kafka, din Castelul. Și, ca și acela, pare
că singura cale de a te salva pe tine însuți este să te zbați pentru a-i salva
pe ceilalți. Dar ceilalți, te întrebi, vor să se salveze? McMurphy caută să le
deschidă ochii pacienților obișnuiți deja, de cca șase luni ori un an, cu
metodele de tratament barbare. Iată ce-l întreabă el pe unul dintre pacienți:
„Și chiar crezi că rahatul ăsta scormonit în ședința de azi o să-ți aducă
vindecarea?” Lecturând povestea zguduitoare a pacienților din acest ospiciu, nu
ai cum să nu te întrebi: ce frământări pot fi într-o societate în care nebunii
cred că li se cuvine totul? Cum au fost aduși în stadiul ăsta, prin ce metode
pe care ei le-au aplaudat mai întâi? Povestea pare o parabolă profetică, sau
arată acea realitate care ne scapă nouă celor supuși puterii și autorității lor
tiranice? Dar vorba unui pacient ce pare a nu fi auzit de nimeni după zilnicele
„tratamente” la care este supus: „Am înghițit atîtea batjocuri c-am murit. M-am
născut mort. N-am ce să fac. Îs istovit. Mi-e silă să mai încerc. Voi încă mai
aveți șanse”. Prin ochii altui pacient, cel numit șeful Bromden, un indian
uriaș, asistăm la încleștarea dintre cei doi, Bromden și McMurphy, care capătă
proporții incredibile. Toți îl credeau surdo-mut pe uriașul indian. E și asta o
stratagemă de a rezista aici, într-un ospiciu al groazei: „Toată lumea mă crede
surdo-mut. Eu-s destul de viclean și de ascuns ca să-i prostesc măcar cu
atâta”. McMurphy se dovedește destul de inteligent, până la urmă, să-i demaște
șiretenia și să și-l ia ca aliat în dărâmarea șandramalei, din care McMurphy nu
mai avea să iasă de-acolo. Indianul devine confidentul lui McMurphy, iar acesta
din urmă se gândește la un plan prin care el și Bromden să evadeze, însă nu-l
poate convinge să ridice consola hidroterapeutică cu care, eventual, să spargă
geamul spitalului și să evadeze. În urma revoltei din ospiciu, pusă la cale de
McMurphy, terminată cu asaltul la gâtul asistentei șefe, acesta e izolat și
supus „tratamentului ” ce-l va aduce până la stadiul de legumă și singura soluție
aleasă de pacienți a fost să-i curme viața prin asfixiere. Doar uriașul indian
își va afla în cele din urmă scăparea din acel infern.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu