Tableta cântărețului fără de frică și
fără de prihană
„Iată voi
trimite nenorociri asupra locului acesta şi asupra locuitorilor lui” stă
înscris în (Împăraţi, cap. 22. v. 16)
- judecată cu care nu mă puteam împăca nicicum, făcând cu gândul o trimitere la
ceea ce se petrecuse în acea iarnă din 2012 în ţinuturile din Buzău şi nu numai
de aici. Că tot încercasem să ajung la stupii mei de la țară și mă întorsesem
de câteva ori din drum, fiindcă nicio primărie nu scosese utilajele să
elibereze drumul. Plecam dimineața în zori și mă întorceam mereu din drum, iar
noaptea visam cum mă luptam cu nămeții. Ziua mă trezem și nu mai știam ce
fusese realitate și ce era ficțiune în toate astea. Și îmi venea să plâng de
ciudă că nu aveam să ajung la stupii mei să-i eliberez dintre nămeții de
zăpadă. Acum însă realizez că acele ficţiuni sunt însăşi cheia a tot feluri de
întâmplări care ne vin în minte când ne găsim la masa de scris, noi, cei care
am ales să facem asta. Dintr-o astfel de ficțiune îmi rămăsese întipărit în
minte scena pe care Lev Tolstoi o redă, din sânul familiei Rostov, cu privire
la scrisoarea primită de la Nicolai Rostov, proaspăt ofiţer şi rănit în lupta
de la Schöngraben (vezi: vol. I, partea a IV-a, cap. VI). Nataşa, fire
sensibilă, consideră această ştire, ca pe una solemnă şi plină de bucurie. Abia
când văzu impresia produsă asupra Soniei, simţi Nataşa toată partea tristă a
acestei veşti. Ca atare, se aruncă în braţele Soniei şi începu să plângă.
Astfel de scene nu-l putea mişca însă pe Petea (fratele mai mic a lui Nicolai),
şi care, ca orice copil „care se simte prea devreme bărbat”, exclamase:
„Sunteţi nişte sclifosite şi nu înţelegeţi nimic”. Nu putea Rostov să le spună
celor de faţă, că, de la un trap, el căzuse de pe cal şi-şi scrântise mâna. „A
povesti adevărul e foarte greu...” – conchide Lev Tolstoi, în cap. VII, adică,
imediat următorul, la cel amintit mai sus. Ei bine! – îmi veţi spune. La ce ne
foloseşte nouă acuma, această relatare? Vom trage câteva concluzii după ce vom
termina şi cele ce urmează. De aceea vă zic: să-i mulţumim lui Dumnezeu, că nu
se găsesc, iată, pe lumea asta, oprelişti şi cazne, ori altă putere care să-i
înfrângă Omului, puterea. Nu mai mă întreb, ce ar fi spus Petea Rostov, despre
o nouă eşuare. „Prost e cine plânge pentru toate nimicurile” îi reproşa
soră-si, adică Nataşei. Bănuiam cam ce ar fi vrut el să îi spună Natașei, că
sufletul şi voinţa omenească nu e înconjurată de ziduri de netrecut, că oricât
de grea e calea spre Fericire şi Împăcare sufletească, în cele din urmă
omul tot goneşte şi alungă toate incertitudinile în „călătoria cântărețului
fără de frică și fără de prihană”, cum spunea Dorin Tudoran într-o poezie:
„așteaptă-ne, clipă, așteptă-ne!/numai așa vei putea trece: păzită/de cântecul
fiului nostru/cel fără de frică și fără prihană”. Dar, vin și eu să vă spun: „A meritat poetul să îndure suferinţa pentru nesimţirea tuturor?”, cum
se întreba Ion Murgeanu în „Himera
literaturii” a lui Ion Lazu. Pentru a vă răspunde, va trebui neapărat să-ţi
spun, dragă cititorule, povestea acelei nopţi, când Ion Murgeanu şi prietenul
său, Ion Lefter, plecaseră, în toiul iernii, cu adresa Bucureşti, ca să scrie
G. Călinescu despre ei. Iat-o: „…mergeam printr-o zăpadă neatinsă în acei zori
de zi, pe culmea unui deal spre gara Fârţăneşti, mai mult prin intuiţia cărării
sau drumului, din timpuri normale metereologic, şi deodată, în paralel cu noi
văzurăm un şir de lupi disciplinaţi, păşind „în armonie”cu noi, ai fi spus,
pe-o culme paralelă… însă la „câţiva paşi” de noi…săltau, căci se hârjoneau cu
paşi mici, iar noi înotam cu paşi minusculi…când am realizat iminentul pericol,
ceva s-a slobozit din noi, resortul unui cântec nesfârşit (Cântecul Morţii?!)
impenetrabil: realizam cum cântecul pe care-l inventam ad-hoc, era ultima
soluţie, nu ne puseserăm cel puţin de acord, era discursul premiilor Nobel
neobţinute niciodată, şi salvarea umanităţii în două exemplare imberbe şi
inconştiente… Să vă mai spun că la auzul acelui cântec ieşit din două voci
neacordate şi necomandate, lupii au mers ce-au mers şi o cotiră la un moment
dat, în sens opus, iar noi nu ne-am oprit dintre zăpezi, şi nici cu o
câtime din cântat, căci nici la gara
Fărţăneşti ajunşi nu ne oprisem din cântat. Gara Destinului… ar fi putut să nu
mai fie. Suiţi în trenul de Galaţi mai cântam încă… purtând cu noi oroarea inexprimată
a unei întâmplări la limită, remodelaţi pentru vecie şi însemnaţi să reuşim
altfel, decât atâţia alţii, mâncaţi de lupi prin valuri succesive, noaptea
trecută, sau cu două săptămâni în urmă, cu o lună, cu un an, există folclorul
omului păpat de lupi în zonă. De ce vom fi făcut noi atunci excepţie?!”
Dar grozăvia,
grozăviilor (scrisă vreodată) s-a petrecut tot iarna, când „peste câmpia pustie
a Munteniei strigau ciorile (fugeau dinaintea viscolului), iar întâmplarea se
petrecea în câmp, la „Cățelu”, scrie Eugen Barbu în romanul „Groapa”. Formația țiganilor lăutari:
Neacșu la armonică, Anghel la contrabas și Dumitru la țambal, condusă de
starostele Mitică Ciolan, cel cu vioara , se aflau la o nuntă, când așa într-o
doară n-au mai vrut să le cânte nuntașilor până la ziuă, deși ginerele mai
plusase 300 de lei să rămână toată noaptea și să distreze nuntașii. Ei nu și
nu: își ziceau să ajungă la ibovnicele lor și să le împartă darurile. Și au
plecat în grabă cu sania unui mesean, cerând să-i ducă acasă. Doar că,
presimțind viscolul și ninsoarea care nu mai înceta, meseanul i-a debarcat la
bariera Bucureștiului și a întors sania înapoi de unde plecase, la o adică nici
ei nu voiseră a sta în noaptea aia cu nunta și să distreze lumea. Lăutarii urmau
să treacă de fortu Cățelu, apoi o pădurice și după o jumătate de ceas aveau să
ajungă la cârciuma lui „Spânzuratu”, din sat. În câmpia pe unde treceau
crivățul începuse a fluiera înfricoșător și cu chiu cu vai, trăgând de
instrumente, au ajuns în păduricea de la Cățelu. Se făcuse și întuneric așa că,
atunci când au ieșit din pădurice, la o margine nu văzură nicio lumină. Se
rătăciseră. Cine știe încotro se pierduse Bucureștiul! Iar țiganii, după alt
ceas de bâjbâit drumul, au auzit în pustietatea aia urletul lupilor. În curând,
haita aia alcătuită din șapte sau opt arătări avea să-i înconjoare.
Chibriturile, câte le aveau asupra lor, nu se mai aprindeau din cauza viforului
care le stingea imediat flacăra. Singura șansă de a speria orătăniile era să
cânte, iar starostele Dumitru le-a poruncit să pornească instrumentele.
Sunetele instrumentelor a ținut o vreme lupii la distanță, dar gerul le amorți
degetele țiganilor pe instrumente și lupii, în lipsa sunetelor stridente,
prinseseră deja curaj. Zăpada îi îngropase până la genunchi. Pas de a mai putea
să se desprindă țiganii de pe loc. Neacșu cu armonica crezuse că se poate
salva, pornind de unul singur înainte cu armonica, scoțând sunete grave, deși
starostele și ceilalți îi strigau să nu plece, ci să stea strânși laolaltă,
doar așa credeau că se pot salva. Nebunia acordeonistului, grăbit să-i ducă
niște cercei ibovnicei, avea să se sfârșească sub colții lupilor care l-au
doborât și sfârtecat acolo în nămeți. Ceilalți continuau să cânte, mai întâi
zdrăngănind instrumentele, apoi și din gură, pentru a ține lupii la distanță.
Începuse să mijească de ziuă când starostele căzu în zăpadă, îi stătuse inima
de frică și înghețat bocnă muri. Dumitru bătea în draci în țambalul lui și
striga la Anghel: „Nu te lăsa, Anghele, cântă, Anghele, zi-i Nuneasca”. „În
aceeași zi, spre seară, niște vânători (scrie E. Barbu) găsiră lângă șanțul
fortului „Cățelu” pe Anghel, cântând încă în fața hoiturilor starostelui și al
țambalagiului”. Vânătorii împușcaseră doi dintre lupi și îi alungaseră pe
ceilalți, și ca de pe altă lume priveau uimiți la nebunul care nu-și mai
termina cântecul. Nu se oprise din cântat nici când îl urcară, în sanie, cu cei
doi morți la picioarele lor și încă le vorbea celor doi morți ca și cum nu se
întâmplase nimic. Bietul Anghel,
înnebunise.
Mi-am adus
aminte de scena lui Barbu din „Groapa”,
fiindcă imaginea acordeonistului Neacșu mi-a apărut în fața ochilor la
înmormântarea poetului textualist al Buzăului, Gheorghe Ene. Fiind dobrogean, acum câțiva ani la
ceremonia de înmormântare a poetului Gheorghe Ene, mi-au fost neclare unele
secvenţe ale ritualului care se desfăşura în văzul tuturor. Nu înţelegeam de ce
acordeonul lăutarului – care însoţea alaiul – trebuia chiar
să facă parte din decor. Poate, mi-am zis, că prin muzică sufletul se apropie
cel mai mult de marele ţel pe care se luptă să-l atingă o ceremonie, atunci
când ceea ce îl animă e și un instrument popular. Că la crearea clipei
absolute, nu-i nimeni altul, decât Sentimentul Poetic al celui condus la
biserică. „O fi datând de dinaintea pământului și datina asta...” mi-am mai
zis. Iată de ce spuneam, în primele note
ale acestor însemnări, că acele ficţiuni sunt însăşi cheia a tot feluri de
întâmplări de materii rupte, împrăştiate, din câmpul nostru energetic... Mi s-a
explicat, mai apoi, că acesta e prin părțile astea obiceiul atunci când se
însoţeşte pe ultimul drum un cavaler rămas tomnatic, adică necăsătorit. Poemul
clipei respective devine deci un median, o poartă către altceva. „Şi iată şi/
cheia în care murmurul meu nu uită/ muzica s-aducă la zi din zigzag” – scria
Gh. Ene. Simţi (ca și poetul nostru) „cu aceste cuvinte/ chiar simt/ cât de
dincolo/ de mine/ deodată/ eu urc”, cum le treci pragul, cum se închid după
tine cuvintele, pentru a-ţi subordona închipuirile şi poate chiar raţiunea de a
gândi, pentru că „te prind acolo”. Iarăşi sunt nevoit la un intermezzo cu
poetul: „Stai în pragul porţilor hotarului tău, lipită/ cu faţa de trunchiul/
unuia dintre arborii care te încarcă, şi priveşti în gol”. Și e ca şi cum viaţa
e o carte care nu ţi se deschide la timp. O carte e ca şi o oglindă, în care
cauţi să ghiceşti fizionomia autorului. Iar criticul e un hăitaş: goneşte,
ţipă, se agită în luminiş, dar nu ucide. Poate că el doar apără o taină, dar, o
taină care se deschide şi se dezleagă, până la urmă. Dacă vreți, e ca în
anecdota cu violonistul acela trezit în plin deșert și, nemaiștiind încotro s-o
apuce, dusese vioara la ureche și se pusese pe cântat. Un leu, aflat prin
preajmă, a auzit sunetul viorii și s-a apropiat. Dând cu ochii de artist, s-a
pitulat după tufe și, pâș-pâș, s-a îndreptat către prada sa cu gând să o
înfulece. Numai că la doi-trei metri de artist, muzica îngerească a acestuia
l-a făcut să se așeze în iarbă și să asculte, dând doar din coadă. Un al doilea
leu s-a apropiat și el, auzind sunetul viorii. Și păru chiar mirat că leul din
iarbă nu sărise asupra prăzii. Dar, ca și celălalt, muzica l-a făcut să se
așeze alături de semenul lui și să asculte, dând și el, după muzica viorii, din
coadă. Un al treilea, se spune, a venit și el aproape de cei doi și tare mirat
a fost că cei doi lei dinaintea lui stăteau tolăniți în iarbă și nici gând
să-și atace prada. Așa că, nici una nici două, a făcut un salt și și-a
sfârtecat prada. De îndată, doi corbi, care stătuseră mai înainte la taifas pe
o cracă, în pomul apropiat, s-au și pornit pe sfadă: „Ce ți-am zis eu, mă! Dacă
vine surdul ăsta s-a zis cu muzica... Ți-am zis?”
Andrei Pleșu
scria undeva că găsise el într-un text de prin secolul al XI-lea, atribuit unui
chinez, ideea că într-un astfel de peisaj, ca cel amintit în anecdota de mai
sus, se și poate locui fără nicio temere din afară. Tot astfel există, spunea
el, peisaje prin care poți călători, peisaje pe care le poți admira îndelung,
altele prin care te poți pierde și altele, așa cum ziceam, poți locui în ele.
Așa și cu scriitorul aflat la masa de scris: își închipuie scena care are loc,
firesc, într-un peisaj... și își duce personajul pentru a trăi în el, a sta în
el așa cum stai tu, cititorule, în sinele tău cel mai adânc, acum când
reflectezi la călătoria cântărețului fără de frică și fără de prihană al
poetului Dorin Tudoran: „călătorule ascultă cântecul meu iartă-mă și treci/mai
departe e noaptea peste care nici timpul nu mai poate așeza nimic”.
Mă uit pe
fereastră, e noapte, și parcă se-aude vocea cuiva, spunându-mi că e târziu, că
e timpul să las stiloul jos, precum și toate cântecele neprihănite cu care
poetul a amăgit cetățile, fiindcă și ochii acestuia se închid, iar cerul
pâlpâie cu toate stelele sub fruntea orbului cântăreț.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu