În
loc de studiu de caz
În timp ce lecturam romanul de
introspecție psihologică „Statornicele
umbre” scris de autoarea Cristina Tamaș (apărut în noua ediție revăzută și
adăugită, la editura pim Iași, 2025),
axat (în
narare) cu precădere pe adâncimea impresionantă şi incomensurabilă a Fiinţei
Umane, mă gândeam dacă AI-ul va putea vreodată să înlocuiască
scriitorul uman, dacă va putea să și uimească cititorul într-un „studiu de caz”
(așa cum mi-a făcut impresia, autoarea acestui roman), sau dincolo de latura
biografică a personajelor, acesta poate să marcheze o astfel de perspectivă în
ceea ce privește raportarea unor destine la epoca comunistă. Și, mă gândeam,
privind istoria trăită de unii dintre noi ca pe un blestem, cum ar fi fost, purtând
o asemenea povară a trăirilor, ca soarta individului acela „neputincios” (în
fața unei uși hărăzite fără ieșire), să încerce, indiferent de urmări și a se
elibera? Autoarea romanului de care facem vorbire, având o capacitate
incontestabilă de a povesti cu notorietate orice amănunt din viața unor destine
aflate sub povara unei sorți înrădăcinate în realitatea socială a acelor
timpuri, reușește, ca într-o piesă de teatru, cu scene multiple din viața
eroilor, să desfășoare un final apăsător de zbuciumat eroilor pe care îi poartă
în cele 285 de pagini de carte. Spuneam că romanul ar detalia coordonatele unui
studiu de caz, fiindcă povestea
reflectă o experiență (dacă nu trăită, cel puțin istorisită de cineva și
trecută prin filtrul conștiinței), și nu o doar o fantezie combinatorie a unor
lecturi, sau un prilej de destăinuire a propriilor angoase. Privind în
profunzimea narațiunii, ajungem și la concluzia evidentă prin etapele trăirilor
celor trei eroi principali (Sandu, Vintilă și Timofte), că povestea nu poate
exista în afara unui cadru al ideologiei comuniste și al unei reflectări
vizionare asupra lumii din afara ei. Ca în orice piesă de teatru, decorul cu
care cititorul face cunoștință, încă de la început, este casa doamnei Varvara,
cu camerele și cămăruțele separate, situată undeva pe malul mării din Constanța
și pe care distinsa și energica doamnă le închiria pentru turiști vara, când
lumea venea pe litoral. De această dată cei trei chiriași (stomatologul Sandu
și cei doi studenți veniți de la Iași: filologul Timofte și stagiarul în
avocatură Vintilă) par a fi chiriași statornici de cursă lungă. Aceștia doi,
din urmă, își încep odiseea primelor zile la locurile de muncă date prin
repartiție. Avocatul Vintilă pornește cu dreptul în viață, în vreme ce
profesorașul de română Timofte calcă, nefiresc, cu stângul. Și asta, fiindcă în
lumea învățământului romănesc de la noi nu se putea răzbi decât cu ajutorul
relațiilor de tot felul și a pilelor sus puse. Repartiția lui Timofte se
dovedește a fi fost una „fără loc” și ca atare trebuia să se adreseze
Inspectoratului școlar pentru o nouă repartiție. Cu ajutorul „pilei”
stomatologului Sandu, unul dintre chiriașii doamnei Varvara, Timofte capătă o
catedră la școala dintr-un sat dobrogean, pentru care va trebui să facă naveta.
O școală de la țară cu neajunsuri de tot felul (lipsa lemnelor pentru
încălzirea pe timp de iarnă a claselor, a condițiilor precare de pe timpul
navetei, poi tirania directorașului ajuns acolo de la școala de partid Ștefan
Gheorghiu și multe altele). Pe parcursul de început al lecturii, ca la orice
piesă de teatru ai impresia de tărăgănare a deznodământului final, pentru că te
aștepți ca autoarea să-ți pregătească o lovitură de imagine care pare că nu mai
vine. În afară de petreceri și chefuri strecurate printre idilele de dragoste,
pe care autoarea o aplică personajelor sale, acțiunea nu dă impresia că ne-ar
putea conduce la un deznodământ tragic și antrenant. Balanța narațiunii e când
și când înclinată, când ni se vorbește de neajunsurile care îi lovesc pe eroi
și persecuțiile la care sunt supuși de regim. Dar să nu uităm orizonturile
incerte scrutate de autoare și spre care își îndreaptă personajele, în acea societate
aflată în derivă. Tinerii de astăzi își pot imagina, cu mari dificultăți sau
chiar deloc, că au putut exista asemenea opreliști în regimul dictatorial de
dinainte de decembrie ’89, iar lucrurile astea trebuiesc cunoscute și de ei. Și
amintim aici acele amenințări cu tovarășii de la Cabinetul de Partid, scenă
redată de autoare în confruntările lui Timofte cu directorașul școlii. Până
aici am pendula și naviga în viața celor trei prieteni aflați în gazdă la
doamna Varvara, cu visurile fiecăruia în parte, apoi fiecare cu povestea
iubirii personale: mai întâi a stomatologului Sandu pentru profesoara Ioana
(colegă de învățământ la aceeași școală cu Timofte) și idila fără finalitate a
avocatului Vintilă cu Elisabeta. În Sandu nu vedem decât acele mărturisiri,
punctând spre final pe formularea cea mai clară a răului social resimțit de
tinerii din generația lui, deși acestea sunt exprimate, îndeosebi, literar și
nu politic. La Timofte ghicim cam ceea ce îi lipsește ca să se afirme și să se
bucure de viață, dar și tragedia sufletească, ca experiență ultimă în viața
lui. Și la amândoi, acea tristețe apăsătoare, ce avea să o resimtă Sandu după
ce părăsise țara, lăsând acasă soția și cei doi copii și se refugiase după un
vis iluzoriu în Germania: adică acea „umbră pe care o vedea prăbușindu-se,
copleșită de tristețe și dor”. Simțindu-se trădată, Ioana consideră că nu mai
are în față decât calea divorțului, iar apropierea lui Timofte (care face,
primul, pasul de apropiere și iubire), pare a-i arăta colacul de salvare în
căsnicia ei, deocamdată, ratată. „Timofte știe că greșise, încălcase o
elementară regulă de prietenie, dar toate se întâmplaseră atât de firesc, de
natural, încât prezența lui alături de Ioana i se părea o întoarcere la existență ca și cum s-ar fi
cunoscut mai de mult și viața lor s-ar fi întrerupt cândva” – scrie autoarea.
Din trauma trăită în Germania și iubirea
absurdă trăită lângă o altă româncă refugiată, Ingrid, cât și serviciile
întreprinse acolo, care nu par a-i aduce bunăstarea promisă, Sandu va căpăta în
cele din urmă acea formă de stoicism care va deveni în cele din urmă filozofia
sa de viață, ceea cu certitudine, întrezărim noi, îl va salva. Amintirile de
acasă îl chinuiesc la început: apoi refuză propunerea lui Ingrid de a fugi împreună
în America și constată că, aici în Germania, murea în fiecare zi câte puțin cu
aceste iluzii și fantasme ale vieții duse în străinătate, de aceea ia hotărârea
să se întoarcă în țară la Ioana și copii. Chiar îi va spune, la un moment dat,
Ioanei: „M-am lăsat atras de val, de himere întotdeauna... Habar n-ai ce tristă
e imaginea României acolo!” Răspunsul Ioanei e categoric: „Suntem de un an
împreună. Țin mult la el... la Timofte” Și totuși...
Finalului antrenant, derulat ca într-un
ultim act, autoarea îi asigură o substanțialitate conceptuală care angajează nu
atât revolta cititorului, cât consacrata observație socială a autoarei, fiindcă
iubirea și moartea mi se par că sunt formele extreme prin care putem să
înțelegem schimbarea din finalul romanului. Mama nu este doar un canal
unidirecțional de aducere în linie firească deznodământul narațiunii, ci punctul
de sprijin, reazemul de încredere al Ioanei aflată în mijlocul torentului și
vârtejului ce era cât p-aci s-o piardă. Cristina Tamaș îmbină diegeza scrierii cu introspecția
și cu analiza psihologică, ca element de studiu, pentru a surprinde romanului
subtilitățile sufletului unui personaj care își păstrează până la sfârșit
luciditatea, sporind și dramatismul acțiunii.
Și, ca o concluzie de final, într-un fel Cristina Tamaș a reconstruit în
plan realist parabola celui care, călcând cu moartea pe moarte a dat, totuși,
viață celor ce păreau a se prăbuși definitiv. E acolo un fel de orizont din
care greșeala din tinerețe îşi va cere, în final, jertfa iubirii, pentru a
îndepărta sau măcar a repara ceva în ziua ce va veni. În pragul unei catastrofe
(bănuită a o întâmpina, la lectură, în viața celor doi: Timofte și Ioana), vedeam
la început și dragostea Annei din romanul lui Tolstoi, și ca în vis îmi apărea
uneori cum își cuprindea capul cu brațele și îi spunea lui Vronski: „Ceea ce se
întâmplă cu noi este ceva spăimântător, după cele ce s-au petrecut aici”. Și
iată-mă ajuns și la întrebarea care mi-a stat pe buze multă vreme, poate chiar
exprimată de la început, și spusă de Socrate: „O viață neexplorată nu merită
trăită!” Iar Omul-care-scrie o face în scris, cu toate gândurile lui aflate
deasupra unei coli de hârtie. De aceea spunem: povestea care rămâne este un
produs al vremurilor trăite. Dacă nu înțelegi ceva din ce ți s-a întâmplat la
un moment dat al vieții, asta nu înseamnă că, încercând să explici asta în
pagina de scris, acest dans între inducție și deducție nu te poate conduce la
deslușirea misterelor, ori a unui înțeles din noianul de gânduri care ți s-au
părut, la vremea lor, atât de complicat.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu