Tableta celor care visează ca Omenirea să
se închine imaginii Diavol-Dumnezeu al
Omului
Părintele Gheorghe Calciu, care a
trecut prin sinistra „reeducare” de la penitenciarul Piteşti, afirma că ea „a
fost o lucrare satanică. Diavolul şi-a ales nişte oameni de acolo dintre noi
care au fost înzestraţi şi de administraţie, şi de Satana”. Și chiar sub acest
aspect, romanul „Urma” a lui Adrian Alui Gheorghe e un roman scris cu nobleţea
unei închipuiri puse să creioneze parabola a ceea ce semnifică latura
Diavol-Dumnezeu a Omului. „Deja timpul a luat-o aiurea”, notează autorul, cu
privire la represaliile apocaliptice, uneori comice din penitenciarul unde are
loc acțiunea romanului, sporind tensiunea. Și la un moment dat drumul acestor
oameni ajunși în astfel de penitenciare s-a oprit. Pentru că aceea nu poate fi
decât lumea în care vine prăpădul, vine judecata. Pentru toate însă Dumnezeu a
stabilit un timp. Iar Dumnezeu a judecat cetățile acelea, cum spune Vechiul
Testament (Sodoma și Gomora), fiindcă
păcatul era atunci doar în cetățile acelea. Acum păcatul este în toată
omenirea. Nebunie curată, am spune noi. Scenele descrise de autorul romanului „Urma” se derulează halucinant, dar, strict
cinematografic. Asemănătoare întrucâtva, scenelor petrecute la Teatrul de
Varietăţi (din „Maestrul şi Margareta” a lui Mihail Bulgakov), când un public
numeros este eclipsat de iluzionistul Woland, clovnul Fagot şi motanul
Behemoth. Astfel de scene nu-s întâmplătoare nici în povestirea „Colonia penitenciară” de Kafka, nici în
romanul „1984” a lui George Orwell. Ele scot în evidenţă, prin
contrastul trăirilor halucinante, latura Diavol-Dumnezeu al Omului posedat cu
trup şi suflet vieţii din penitenciarele reeducării omului aflat la cheremul
Puterii. Doar că Orwell, cel care scrisese cu mult înainte subtila ironie la
adresa regimului comunist, acel celebru roman „Ferma animalelor”, ne zugrăvește
acum, în „1984”, o societate în care tabloul „diavol-dumnezeu” al omului,
capătă, primejdios de real, imaginea apocaliptică a lumii spre care pare a se
îndrepta omenirea spre o lume a putrefacției în cele mai hidoase imagini.
Orwell, ca orice autor care e îngrozit de „lucrarea diavolului” pe pământ își
pune, firesc, întrebarea: „Ce fel de lume pregătim noi?” Și societatea în care
urăște, iubește și muncește Smith Winston, ca oricare alt om, este a unei lumi
în care domnește frica, trădarea, chinurile inimaginabile: „o lume în care
calci în picioare și ești călcat în picioare”. În lumea asta singurele
sentimente sunt teama, furia, triumful și auto-umilința. O lume în care
legăturile dintre copil și părinte, dintre bărbat și femeie sunt rupte, în care
nimeni nu va mai fi loial decât Partidului și nimeni nu va mai iubi pe nimeni
altcineva decât pe Fratele cel Mare
și nu vor mai exista nici artă, nici literatură, nici știință. Doar ură față de
Opoziție, venerație față de Putere și o furibundă modelare a omului nou, pentru
care „libertatea este sclavie”, „războiul e pace”, „ignoranța este putere” și
„Dumnezeu este Puterea”, precum și limba vorbită „nouvorba” este concepută
pentru a-i restrânge omului sfera de gândire. Trecutul celor din „1984” e mort,
iar viitorul nu și-l pot imagina. Trecutul nu este numai modificat, este modificat
în continuu. Ne par cunoscute din trecutul nostru comunist, ne sunt readuse
acum în zilele noastre ca ideologie raspândită peste omenire?... Ia să vedem ce
ne avertiza Orwell, încă din 1949 când își scria romanul său, și ne relata
odiseea eroului său Smith Winston, cetățean al Oceaniei cu capitala la Londra,
dintr-o eră postatomică, locul de naștere al unui regim totalitar în care orice
logică e definitiv ruptă de realitate. În război cu Oceania sunt Eurasia și
Estasia. Ministerul Adevărului (al adevărului
de mistificări), unde lucrează Smith, se ocupă cu știrile, cu distracțiile
și cu artele frumoase. Mai există un Minister al Păcii care se ocupă de război,
un Minister al Iubirii (în fapt de
tortură) care se ocupă cu menținerea ordinei și disciplinei și Ministerul
Abundenței (în fapt de înfometare)
care răspunde de treburile economice. În camere, pe străzi, piețe, oricare loc
public sau intim, sunt montate tele-ecrane care funcționează non-stop (sunt
camere de supraveghere care îți pot citi gândurile și o voce din ecran te va
avertiza de cum ai arătat agresiune și dispreț față de Putere). Până și la
closet tele-ecranele te supravegheau continuu. În timpul zilei, la locul de
muncă, oamenii sunt coborâți într-o sală, strânși la un loc pentru cele „două minute
de ură” prelucrate de supraveghetorii Puterii prin intermediul tele-ecranelor.
Orice simulare a „urii” este imediat sancționată prin avertismentul celor care
te urmăresc din „spatele” ecranelor. Cu alte cuvinte: introdu-le doar frica în
suflete oamenilor și n-o să-i vezi suiți pe baricade, luptând și răzvrătindu-se
împotriva sistemului care se străduiește prin toate mijloace să facă orice din
om. Să-i asigure acea societate unde să conviețuiască cu hidoșenia, falsitatea,
cruzimea, absurdul unei epoci postatomice.
În romanul lui Orwell, Ministerul
Adevărului (unde lucrează Smith) face ca orice amintire a trecutului să fie
ștearsă din memoria oamenilor pentru a nu exista referințe/idei cu ce se
petrece în prezent. Pentru a lupta împotriva uitării trecutului și a menține o
gândire sănătoasă Smith ține un jurnal, pe ascuns, încercând să-și păstreze vie
memoria, pentru a afla cum era în perioada de dinainte de Revoluție. Oamenii
dovediți de „supravegherea” ecranelor, că se opun Puterii și programului de
„educare”, sunt săltați noaptea și nimic nu are să se mai știe despre ei.
Copiii familiilor, încă de mici, primesc „educația demascării” oricui (a
membrilor din familie, sau străine)... cum ni se prezintă cei doi copii mici,
de 7 și 9 ani ai familiei Parsons. Pizonierii eurasieni (sau estasieni)
vinovați de crime de război sunt aduși în camioane, în piața publică, și
spânzurați: distracția asta populară are loc o dată pe lună. Când se cântă
imnul Oceaniei, oriunde te-ai afla, ai obligația să iei poziția de drepți. Până
și bătăile inimii sunt percepute de ecranele sensibile, care te avertizează că
gândirea ți-a luat-o razna. Clasele sociale sunt grupate în Partidul interior,
Partidul exterior și Prolii. Toate căsătoriile între membri ai Partidului
trebuiesc aprobate de o comisie specială, care le va respinge dacă există între
cei doi o atracție fizică, fiindcă erotismul e dușmanul unei astfel de
societăți. Există o Ligă a Tineretului Ani-Sex care pledează pentru celibatul
ambelor sexe, iar copiii ar urma să fie dobândiți prin însămânțare artificială
și crescuți în instituții publice. Doar prolii (clasa cea mai de jos a
societății) sunt în afară de orice suspiciune, dar sunt considerate animale
libere. Dacă ești surprins pe stradă fără un „act care să dovedească
prezența/scopul tău acolo”, Poliția Gândirii te ridică fără drept de apel. Doar
dacă ai noroc, șiretenie și îndrăzneală mai scapi. Toate astea par niște
tablouri de coșmar, dar nu chiar utopii,
nu-i așa?
Nu punem punct aici, pentru că ceea ce va urma
prevestesc parcă reluarea Apocalipsei din închisorile unui regim
totalitar-nazist-comunist-stalinist-satanist și nici nu încercăm măcar a-l
defini într-un anume fel. Însă rolul omului-care-scrie, acolo în singurătatea
lui, la masa de scris, e să dea soluții pentru o lume mai bună. Să schimbe prin
povestea lui Lumea. Și în felul lui el este un rebel în această „lume” pe care
și-o creează. Poate că acum a fi rebel înseamnă să schimbi lumea, iar izbânda
celui aflat deasupra poveștii sale, la masa de scris, nu înseamnă s-o schimbi,
dându-i un final fericit poveștii, ci să nu te schimbi pe tine cel care scrii,
dar să nu-i schimbi nici drumul pe care a pornit eroul tău. Acolo doar, la masa
de scris, omul-care-scrie își cară povara sufletească și clipele trăite nu-i
dau acel sentiment al ratării. Acum, ca să ne întoarcem la cele spuse la
început, ieșirea din comunism, ca în cazul romanului Urma a lui Adrian Alui Gheorghe se făcea prin evadarea din
penitenciar. În cazul lui George Orwell povestirea devine o armă de apărare
împotriva anihilării totale a voinței omului, dezvăluind cititorului felul în
care intimitatea îi este spionată de regim prin toate metodele. La momentul
celor două minute de ură, Smith Winston cunoaște câteva persoane, aflate acolo
cu el. Prima e o fată tânără, foarte drăguță care lucra la secția Literatură și
pe care și-ar dori-o confidentă și iubită, dar neștiind cum lucrul acesta se
dovedește foarte riscant pentru viața lui. Cea de-a doua persoană care ne va
interesa în povestea romanului este un oarecare O’Brien, cel a cărui voce o
auzise când trecuse spre sala celor două minute de ură: „Ne întâlnim în locul
unde nu există întuneric”. Iar privirea acestuia, în sala celor două minute de
ură, părea a-i spune: știu ce gândești, sunt de partea ta! Într-o dimineață,
ieșind din boxa lui ca să meargă la closet, Smith se lovește pe culoarul
întunecat de fata de la secția Literatură, Julia, care îi pune, pe furiș, în
mână, un bilețel cu două cuvinte „Te iubesc!”. Smith face tot posibilul să aibă
o întâlnire cu fata, dar care să nu dea de bănuit tele-ecranelor. Reușește în
cele din urmă și fata îl atrage întru-un loc nesupravegheat dintr-o pădure în
apropierea unei gări. Acolo își pot declara afecțiunea unuia față de celălalt
și fac dragoste prima oară. E singurul loc unde doar mierlele sunt pe ramuri și
cântă. Dar se dovedește că nici aici păsările nu cântă de bucurie, ci cântă și
atunci când sunt încolțite de spaime (cum ar fi spus într-un poem Hölderlin).
Apoi escapadele lor se repetă, dar pentru că și pădurea ar putea da de bănuit
și ar stârni interesul elicopterelor Puterii care se învârt pe deasupra, a le
urmări intimitatea, locurile de întâlnire se mută într-o clopotniță a unei
biserici plină cu găinaț de porumbei. Apoi Smith are o idee: să stabilească
locșorul lor de nebunii în garsoniera de deasupra prăvăliei lui Charrington,
cel de la care cumpărase jurnalul și îi arătase cămăruța de deasupra prăvăliei,
pe care ar fi închiriat-o pentru niște bănuți în plus. Toul pare, aici, locul ideal al întâlnirilor
de iubire dintre cei doi, Smith și Julia. Până într-o zi când îi iese dinainte
lui Smith, cunoștința noastră de la „momentele de ură”, acel O’Brien, care îi
va da un bilet cu adresa unde voia să-l aștepte pentru niște discuții. Ar fi
trebuit să-i sară în ochi lui Smith faptul că înmânarea biletului se face „fără fereală” dinaintea tele-ecranelor,
dar și versurile unui cântec vechi
auzite de la acel patron de prăvălie Charrington, care uitase un vers, rostit și în casa lui O’Brien, chiar de acesta. Tot
aici, odată cu Smith, vine și Julia la întâlnirea conspirativă împotriva puterii. Subtil, de fel, O’Brien le face o
prezentare a Oceaniei care e o mare pușcărie și de ce Puterea se tem de unii ca
ei: adică de ceea ce ar putea gândi cu adevărat, de ceea ce ar putea face în
ascuns fără a putea fi depistați și mai ales ce ar putea scrie în jurnalele
intime. Și fiindcă Partidul nu greșește niciodată, doar individul este vinovat a priori și a posteriori, el le promite că le va face rost de cartea „Teorie și
practică în colectivismul oligarhic” de Emmanuel Goldstein, nimeni altul decât
șeful opoziției care ducea, nevăzut, în Oceania, lupta decisivă cu Fratele cel
Mare. Spicuim (din cartea lui Goldstein) câteva idei: Țelul Partidului din
Oceania era să cucerească întreaga suprafață a planetei și să suprime, o dată
pentru totdeauna, posibilitatea gândirii independente. Partidul se ocupă de
rezolvarea a două mari probleme: de a putea ști ce gândește fiecare membru al
Partidului interior și de a putea ucide mai mult de sute de milioane de oameni.
Pare o profeție a ceea ce se întâmplă în zilele noastre? Să mai vedem ce spunea
cartea aceea: în Oceania doctrina oficială se numește SOCENG în Nouvorba
(adică, socialismul engez), în Eurasia – Neo-Bolșevism, iar în Estasia: printr-un
cuvânt chinezesc s-ar traduce Adorația Morții. Fiecare în parte definește
adorația față de un conducător semi-divin și aceeași economie care funcționează
prin și pentru o neîntreruptă satre de război. Ordinea în Oceania este
menținută prin Poliția Gândirii. Noțiunile despre „drepturile omului-libertatea
cuvântului-egalitatea în fața legii, sunt simple fraze pentru Putere. Supunerea
oamenilor față de Voința Statului trebuie să fie totală, ca și uniformitatea
opiniei cetățenilor. Colectivismul presupune abolirea proprietății private, iar
Partidul e cel care stăpânește totul. În vârful piramidei se află Fratele cel
Mare, iar la baza piramidei sunt prolii. Nouvorba este limba oficială. Cei
nemulțumiți din o astfel de societate sunt trecuți pe listele negre ale
Poliției Gândirii și eliminați. Maselor (prolii) li se permite libertatea
gândirii pentru că ele nu gândesc, dar de la un membru al Partidului se
așteaptă să nu resimtă nicio emoție personală ori vreo slăbire a entuziasmului.
Ei trebuie să trăiască într-o continuă exarcerbare a urii față de dușmanii de
afară și trădătorii dinăuntru, de jubilare în fața victoriilor Puterii. Este
necesar să spui micnciuni sfruntate și să le crezi cu toată sinceritatea.
Există o secție Documente unde se falsifică toate știrile într-un scop precis,
necesar Puterii. Ca să nu mai spunem că portretul imens al Fratelui cel Mare
trebuia afișat pe toate clădirile, pe toate străzile de către Puterea
conducătoare, spre a fi mereu, orcând și oriunde în mintea cetățenilor
Oceaniei. (Toate astea pare că le-am trăit deja, sau va urma să le retrăim,
nu?). Vă mai pare o profeție?
Mai țineți minte ce s-a petrecut
cu ilustrul iluzionist, deţinutul Gyurii Lovin, din romanul Urma, mai la început amintit? Îl reţinem
(la asta mă gândesc), când le spunea mai marilor din penitenciar: „Nu sunt un
circar, sunt artist, domnilor!”. Apoi, cum îi transformase în păpuşi-marionete,
că, doar-doar urma să i te adresezi din afara acelei realităţi, precum acea
gloată, îngenunchiată de durere dinaintea crucii pe care era răstignit
Mîntuitorul: „Fă ceva şi pentru tine şi salvează-te!”. Autorul ne trasează două
coduri ale evenimentelor ce au urmat acestui scenariu suprarealist. Unul, în
care Gyurii Lovin este închis la zarcă şi îşi petrece ultimele ore din viaţă
sub imperiul aiurării, fireşti, dacă stăm să ne gândim la mărturiile
deţinuţilor care au mai scăpat cu mintea limpede din acele penitenciare. Iar
cel de al doilea tuşeu, ca un ecou, al morţii iminente, fie în plan
supranatural, fie unul în plan demenţial (cum clacau mai toţi deţinuţii),
autorul îl „condamnă” la moarte, prin împuşcare, în timp ce alerga „ca în vis”
spre libertatea mult dorită. „Nu zăbovi, că lumea arde!” – pare a le spune
O’Brien celor doi (Smith și Julia) la acea întrunire conspirativă. Dacă iubește cineva o astfel de lume (pare a le spune O’Brien), Dumnezeu nu este în
oameni. Va veni judecata lui Dumnezeu peste Lumea aceasta? se întreabă Smith
citind, în cămăruța secretă de deasupra prăvăliei lui Charrington, cartea primită.
Doar Dumnezeu l-a scos pe Loth din mijlocul prăpădului, de ce nu l-ar scoate și
pe Smith? Doar că în camera unde Smith și Julia se retrag, în ascuns, pentru a
lectura cartea conspirativă, se întâmplă lucruri de neimaginat. O voce metalică
din perete îi somează (în timpul nopții) să se alinieze nemișcați la zidul
ferestrei și tabloul pe care deseori îl admiraseră, cade de pe perete, dând la
iveală obiectivul tele-ecranului a toate supraveghetor. Sunt încercuiți de
patrulele Puterii și însuși Charrington (care nu mai arată ca moșul deghizat
din prăvălie, ci un șef al Puterii) ordonă patrulei care năvălește în cameră,
arestarea lui Smith și a Juliei. Parcă
suntem dinaintea unei realități care ne arată că și în gândacul de bucătărie se
ascunde un cerber al Puterii. Ajuns în celula unei pușcării, Smith are parte de
trăiri și realități inimaginabile, multe dintre ele cunoscute de noi la citirea
povestirii „Colonia penitenciară” a lui Kafka. Avatarurile
cumplitului experiment penitenciar numit „reeducare”, al cărui trist apogeu l-a
constituit „fenomenul Piteşti” (1949-1951), la noi, par un mizilic pe lângă
ceea ce li se întâmplă celor arestați și trimiși în celula pușcăriei din
romanul „1948”. În celula unde se găsește Smith va intra și vecinul de bloc a
lui Smith, Parsons, demascat de copiii săi mici fiindcă a vorbit în somn și a
rostit fraza „Jos cu Fratele cel Mare”. Mai e adus acolo și poetul Ampleforth
de la secția de literatură, care nu înlocuise cuvântul „Doamne” la rima
existentă „toamne” dintr-un poem al lui Kipling. Și apoi, cine credeți că intră
în celula lui Smith? Însuși O’Brien, ca „preot al Puterii”, venit să-i
spună de ce l-au adus pe Smith aici: „Ca să te vindecăm! Să te facem normal”.
Smith nu cedează presiunilor și torturilor groaznice în fața lui O’Brien, dar
când e dus în camera torturii-torturilor cu nr. unu-zero-unu și în poziția mobilizat total i se pune pe față cușca
de sîrmă în care se zbat, în agonia foamei, doi șobolani dolofani, gata să sară
prin ușița ce le se va deschide dintr-o clipă în alta, care într-o fracțiune îl
va devora de viu, Smith cedează în fața groazei și o trădează pe Julia,
aruncând totul asupra ei.
Și sper cititorule să-ți fi dat imaginea
omului caruia i se spune, atunci când i se arată pentru prima oară Marea, să
alerge spre ea, să se arunce în valuri fără să-și dea seama că trebuie să știe
să înoate. Știu că te întrebi, cititorule, dacă va ieși viu Smith Winston
dintr-o astfel de pușcărie. Da! Va ieși ca să servească de pildă celor ce vor
să trăiască, în continuare, în nelegiuire. Dar Julia? Smith o va reîntâlni după
eliberare, se vor așeza pe iarbă într-un parc, dar din privirile lor (care
nu-și mai spun nimic altceva) se înțelege că și el și ea l-a trădat pe
celălalt, fiindcă n-au putut îndura tortura din camera 101. Așa cum soția lui
Loth s-a transformat într-un stâlp de sare (în Vechiul Testament), din voința
lui Dumnezeu, Julia devine liberă după arestare și „reeducare”, dar nimic din
trupul ei gingaș și sentimentele ei firești umane, nu mai amintesc că a existat,
cândva, o Julia care iubea sincer și adevărat. Nu un stâlp de sare o
transformase Puterea, ci într-un pietroi uman. Obsesia lor comună a fost frica
de moarte și nu-ți rămâne decât să-ți trădezi jumătatea. „Te gândești că nu ai
nici un mijloc de a te salva și că ai să reușești să te salvezi în felul
acesta”. Așadar... la un moment dat drumul acestor oameni s-a oprit. „Viaţa e
duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu” spunea
Dostoievski. Doar că Orwell nu putea fi optimist în „tabloul său apocaliptic”,
fiindcă latura Diavol-Dumnezeu a omului l-a înfrânt și pe el, și ne-a lăsat pe
noi să răspundem dacă nenorocirea cea mare din lumea aceasta ar mai exista,
atunci când oamenii nu în cămăruțele lor s-ar ascunde, ci s-ar strânge în biserica
lui Dumnezeu. Dar Orwell nu caută o soluție din care ar fi putut face să iasă
personajele sale. Parabola pe care ne-o supune tuturor stă în Facerea Lumii și
Geneza ei, când (așa cum deslușim cuvintele Bibliei) scopul lui Satana era de a
produce o despărțire veșnică între Dumnezeu și om. Inițial, până la venirea
Mântuitorului pe lume, Satana jubila pentru că reușise să strice chipul lui
Dumnezeu în om. Și ceea ce nu ne arată, în finalul romanului, deși îl vom găsi
pe Smith Winston, gândind că „a câștigat bătălia cu el însuși, îl iubește pe
Fratele cel Mare”, având veșnic „un gardian înarmat în urma lui” și „mult
așteptatul glonț îi pătrunde sub ceafă”, Orwell surprinde în parabola lui
cuvintele din Evanghelia după Ioan (vezi 13,15) pe care le lăsase ca un
testament Mântuitorul nostru: „Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să
faceți cum am făcut Eu”.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu