Participarea la această formă de „școală
a scrierii creative”… o provocare? *
Sondajele recente, efectuate pe teritoriul
țării noastre, arată o evidență care nu mai poate fi contestată: lumea, în ziua
de azi, nu mai citește, iar dispariția lecturii ca practică de consum și de
participare culturală la evenimentele literare nu mai poate fi ascunsă vederii,
oricât am încerca să ne amăgim cu cele mai alese vorbe folosite, ici-colo, la
câte o manifestare de carte.
Observam,
cu ocazia unor concursuri de texte literare organizate pentru copii — boboci,
elevi de gimnaziu ori liceu — că astfel de călătorii literare în lumea
copilăriei au forța de a deschide inimi și de a schimba percepții între
participanți. Mulți dintre ei, inspirați în mod benefic de visele proprii, au
înțeles că doar lecturile intense stau la baza scrierii ce poate să-i salveze
literar și să salveze, literar, literatura.
Din păcate, unii încă mai cred că
ficțiunea literară generată de A.I., implicit această tehnologie, reprezintă un
avantaj de proporții incredibile în scrierea literară, în loc să o trateze ca
pe un instrument care permite doar o documentare mai rapidă a faptelor. Sau…
poate doar un viitor de conviețuire, de asociere participativă în societate și
colaborare cu inteligența artificială îi va ajuta. Însă mintea și gândirea
noastră literară funcționează într-un mod complet diferit. De aceea, unii încă
se arată șocați de modul fantastic în care A.I.-ul le lărgește orizonturile și
cred că le adâncește și gândirea creativă. Poate că în știință, printre
cercetătorii științifici, să existe această percepție, nicidecum în scrierea
creativă.
De aici, îndemnul nostru, al lectorilor ce
am constituit aceste jurii, a fost întotdeauna întoarcerea la lectură. Rezultat
al lecturilor, al trăirilor personale și al viselor care ne bântuie nopțile,
povestea scrisă trebuie astfel redată încât să înțelegem că noi ne creăm
realitatea. Iar cel care o citește să simtă că și el vrea să schimbe ceea ce
este de schimbat în lume. În fond, acesta este mesajul poveștii: să caute și să
găsească un sens. Iar cititorul să se recunoască în anumite imagini ale
poveștii și să-și recunoască propriile gânduri; într-un cuvânt, să fie surprins
de ceva.
Deși mulți dintre ei porneau cu o
„trimitere” într-un labirint necunoscut și nu credeau că vor găsi prea multă
aplecare spre povestea imaginată, în ultima vreme, prin numărul tot mai mare de
participanți, observăm o deschidere a lor către cititori, împărtășind — și
unii, și alții — dragostea față de creația literară.
Dacă ar fi să punctez un minus al unor
texte, acela ar ține, în mod cert, de finalul unor texte, pe de o parte, cât și
de insistența cu care ni se tot vâră sub ochi alocuțiuni generate de A.I., pe
de altă parte. Cei asupra cărora ne oprim, pentru a-i situa pe un podium,
construiesc o tensiune, țin cont de jaloanele impuse de zona „ANSIP”-ului, mult
vehiculată de noi — acțiune, necunoscut, suspans, imaginație și personaje —
dar, în clipa când ar trebui să ducă la capăt povestea, o trag înapoi. Adică
par să fie curmate dinadins într-o zonă de amortizare, ca și cum ar evita orice
gest prea curajos și, de aici, senzația că lipsește ceva decisiv în finalizarea
textului.
Ca lector aflat în juriu, pot afirma că
mai mereu mi-am îndreptat atenția spre acel text în care și cititorul ajunge să
pătrundă, odată cu naratorul aflat în contact cu lumea lui, deci în acel spațiu
labirintic. Iar misiunea celui care scrie este să vindece, la nivel individual,
acea persoană care simte ca și el, dar s-a închis într-un resentiment foarte
puternic și nu mai vede nicio cale de a ieși din asta.
Mulți s-or întreba: atunci care să fie
ingredientul secret al micii fericiri de a scrie o poveste? Spuneam, cu ocazia
unor manifestări, că tradiția — marele ocean din care se hrănesc poveștile —
este o materie complexă și labirintică. Arătam atunci că, de la „lumea”
basmelor arabe din „1001 de nopți” până la Hans Christian Andersen, Frații
Grimm ori Petre Ispirescu al nostru, se poate invoca o întreagă linie din care
descinde fiecare copil aplecat spre masa de scris. Iar de cele mai multe ori
poveștile se deprind chiar din viața fiecăruia, fiindcă viața nu e altceva
decât o lecție de subtilitate, învățată prin dureri, râs, ironii și mici
momente de frustrare. Iar acest accent pe actul creației îl pune doar cel ales,
chemat în vindecarea de resentimente. Deși am atras atenția și tot mai
observăm, ca lectori aflați în juriu, că există o tot mai mare aplecare asupra
utilizării inteligenței artificiale generative, ceea ce face ca utilizatorul ei
să se dezvețe de capacitatea lui reflexivă, ba chiar și de capacitatea sa
estetică, în continuare dăm de texte copy-paste după A.I.
Cu certitudine A.I. este foarte interesantă, dar în utilizarea ei excesivă conduce
și la efecte perverse creației individuale, fiind foarte tehnică și aridă în
multe momente. Noi, lectorii acestor texte venite pe calea concursului, trebuie
să hrănim cititorul cu tot ceea ce este umanitate în textele lor, de aceea îi
cerem copilului să crească și să-și gândească textul în raport cu lumea care ne
decepționează și vrem/căutăm soluții
de a o îndrepta. Fiindcă acesta este și rolul unui autor: a căuta soluția
plauzibilă în contextul scrierii și a demasca relele care ni se petrec în
societate, de a demasca ipocrizia umană și opresiunea celor care ne ghidează
greșit viața.
Iar cele mai bune texte, întotdeauna au
fost strânse și publicate în Antologia ce a finalizat roadele acestor
concursuri. Prin editarea ei organizatorul concursului a încercat să elimine
acel simulacru al creației, intrând în antologie doar cele mai izbutite
lucrări, trecute (bineînțeles) prin filtrul
critic al celor din juriu. E singurul mod de a intra rapid, cartea, în mâna
copiilor. Se știe că România se plasează acum pe locul doi la nivel european în
ceea ce privește nivelul TVA pentru carte. Iar ridicarea nivelului de taxare de
la 5% la 11% a adus o majorare a prețurilor care a condus la scăderea
vânzărilor de carte, lovind implicit în puținii consumatori de carte. Și pe
acest fond de scădere, firesc că nici nu se mai citește ca înainte.
Statisticile, cum sugeram la început, ne tot spun că România este de ani de
zile pe ultimul loc în Europa, în privința numărului de cititori. Și pe drept,
lectura pare în România o activitate în agonie. O statistică din anul 2022 ne
arăta că 70% din populația României nu citește nici măcar o carte pe an.
Situația, acum, e și mai alarmantă. Procentul celor pentru care citititul este
o obișnuință este de doar 7%. Și totuși, dacă 5-6 reușesc să iasă din acel labirint
stufos (de care vorbeam la început) încă e bine! Că și noi (lectorii din juriu)
punem bariere, ca de la o anumită notare textele să intre în Antologie, nu-i
decât benefic celor care intră în posesia ei și o citește.
Mai atrăgeam atenția, în lecția sub formă
de „cuvânt înainte” cerut de organizatori pentru editarea antologiilor, că în
poezie se observă o aplecare doar spre acel expresionism ce ar presupune cât de
cât o aplecare spre o experiență poetică de mic-vizionar. Am fi dorit ca
fiecare mic autor să fie un depozitar al unor energii sufletești capabile să
creeze o nouă poezie, însă mulți par doar versificatorii unei poezii care nu
redă, nu exprimă, ci se concretizează în viziuni singulare și doar cu ceva
prozaism inadecvat estetic, iar emoția, de aici, negăsindu-și limba cognitivă a
poeziei. Mai spuneam undeva, că un poet trebuie să fie mai degrabă un
imaginator, deci un creator de sens în această lume, prin mirifica imaginație a
întreprinzătorului. Sau cum spunea un critic, poezia să semene cu o gaură
neagră ce absoarbe toate cuvintele și le preface-n lumină și noi sensuri. Mulți
vor crede că suferința ca atare, sau depresia, e cea care ne doboară în a da o
poezie adevărată, fără să înțeleagă că sărăcia spirituală care usucă sufletul e
cea care îi interzice creatorului orice vibrație sufletească… și de aici
îndemnul nostru este pentru întoarcerea
la lectură.
În demersul nostru, ca lectori ai
textelor venite de la participanți, a contat doar ce ne-a spus nouă textul
lecturat și ce relații am putut stabili între detaliu și întreg sau între un
text și altul, întrucât principala menire a lectorului-critic aplecat asupra
textelor sosite la concurs a fost aceea de a alege, în clasarea pe podium,
textul care să stimuleze curiozitatea cititorului, apetitul lui pentru lectură,
iar firul labirintului pe care micul autor îl deșiră să fie încărcat de tâlc și
sens. Și, când ajungem la un astfel de text-povestire, realizăm că doar atunci
când un autor înzestrat pariază pe poveste, cititorul nu îi poate desluși o
graniță foarte clară între ficțiune și non-ficțiune și intră și el în
realitatea lui. Important este, spuneam, să găsim adevărul din interiorul
fiecăruia și să îl exprimăm odată cu autorul. Libertatea, în această categorie
a creației, bănuim noi, înseamnă să gândești pentru tine și să te pui în locul
celorlalți. Într-un fel, să îți imaginezi că oricând poți să te pui în locul
cititorului și să-i asculți gândurile. Și acest lucru se obține, mă repet, prin
multă lectură și timp petrecut în biblioteci.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu