Tableta celor
care mai cred că judecata n-ar sta și în nodul gordian al plugarului Gordius
Îmi vine în minte acum, când scriu această tabletă, că Iisus a spus: „Eu
sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea
lumina vieții” (Ioan 8,12). Iisus Hristos arată cu deosebită claritate că
Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să
se mântuiască prin El. Aici am avansa două înțelesuri mai aparte, de ordin
figurat, ale termenului de „judecată” și ale termenilor puși în balanța unei
gândiri menite să schimbe viața fiecăruia. În înțelesul cel mai propriu,
nonfigurativ, cum spune DEX-ul, restrâns la activitatea umană, judecata
comportă două sensuri: judecata este un enunț care reflectă raporturi între
obiecte sau între un obiect și o însușire a sa, cum spune logica rațiunii, și,
practic, aceasta este verdictul dat, afirmativ sau negativ, al soluției care
are însușirea de a fi adevărată sau falsă.
Credincioșii spun că aceasta este prima fază a judecății lui Dumnezeu,
de la începutul lumii și până la sfârșitul ei, deși realitatea ne arată că în
templul lui Jupiter din Frigia exista un car cu care intrase în capitală
plugarul Gordius, având nodul între jug și oiște atât de meșteșugit făcut încât
nu i se puteau descoperi capetele pentru a fi desfăcut. Minunea întocmirii
nodului îl făcuse rege. Deși oracolul prevestise că cine va desface acest nod
va deveni stăpânul împărățiilor asiatice, iată că Alexandru Macedon, în
ascensiunea sa cu trupele prin Asia, află de oracol și, pentru atingerea
visului său de a stăpâni acele ținuturi, după două, trei încercări nereușite,
scoate în cele din urmă sabia și taie nodul. Așadar, judecând practic, a
rezolvat profeția oracolului și problema nodului „gordian”, impunând dreptul
forței împotriva forței dreptei judecăți. Întrucât Alexandru Macedon nu fusese
un trimis al Domnului acolo, împărăția lui nu avea să dureze prea mult. Acest
mit, devenit un reper al puterii unora, este și o meditație asupra vieții și a
trecerii prin ea, asupra menirii creatorului, a trudei acestuia și a rostului
creației sale. Și avem în aceste scrieri la care ne-am oprit și noi imaginea
omului truditor, de parcă s-ar târî până la marginea pământului după lumina
vieții de odinioară, a celui rămas să-și strige, în tăcere, calea ce trebuie
urmată de cei puși să judece cu dreptate.
În multe dintre versetele apostolilor se arată explicit că Iisus Hristos
nu a fost trimis de Dumnezeu Tatăl în lume ca să „judece” lumea în felul în
care un judecător grațiază sau condamnă, ci El a fost trimis în lume pentru ca
lumea să se mântuiască prin El. Cei care nu cred în El, în Fiul lui Dumnezeu,
au și fost deja judecați și urmează a fi judecați, întrucât, deși El a adus
lumina în lume, aceia au iubit întunericul mai mult decât lumina. Este absolut
evident rolul pe care îl joacă aici libertatea omului în raport cu lumina
morală, cu lumina divină și capacitatea omului de a alege lumina sau
întunericul. Acesta este de altfel și sensul corect al înțelegerii Judecății de
Apoi ce va veni, atunci când aceasta, pentru mulți, va fi și „înfricoșătoare”.
Doar că, din Biblie, noi știm că judecata este un drept al lui Dumnezeu.
Sau cum ne avertizează Evanghelia după Matei 7,1: „Nu judecați ca să nu fiți
judecați”. Doar El ne va judeca pe toți la sfârșitul lumii. Oamenii nu trebuie
să judece, doar să vegheze ca dreptatea să nu fie călcată în picioare. La
Judecata de Apoi, Dumnezeu nu va judeca după religie, ci după iubire. Eseistul
Iordan Chimet spunea într-un interviu că „scriitorul e un paznic al valorilor”,
că datoria lui e să apere valorile umane fundamentale. O muncă grea, putem
spune. Panait Istrati a avut și el munci grele, cum ar fi aceea de portar. În
discuția purtată de preot cu Josef K., din romanul „Procesul” de Kafka, acesta îi spune confidentului său că
„scripturile care preced Legea” spun că un paznic al porții stă întotdeauna
dinaintea legii. Și în ceea ce privește intrarea prin acea poartă, spune povestea, sunt două lămuriri importante ale
paznicului: una la început, alta la sfârșit. Prima spune că nu îl putea lăsa pe
om să intre în momentul acela, iar cealaltă: „Poarta asta era făcută numai
pentru tine”. Și Kafka, în celebrul lui roman, mai spune că „unii susțin că povestea
nu-i dă nimănui dreptul să-l judece pe paznic”. Așa că, pornind pe urmele
romanului, vom încerca să vedem și de ce.
Până atunci, urmărește-mă, cititorule, să vedem împreună dacă are
dreptate cartea cărților să ne transmită tainic, prin Amos 6,12: „Oare pot caii
să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceți judecata în
otravă și rodul dreptății în pelin”. Sau rămân la pildele lui Solomon, așa cum
mă îndemna bunica, stropindu-mă cu noroc și cu busuiocul limbii: „Când drepții
biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fărădelege ies la iveală, oamenii se
ascund”. Nu prea înțelegeam ce voia să-mi transmită bunica, dar, cert, ea a
fost un noroc al limbii române în care am început să scriu. Mai bine zis,
candela care a vegheat formarea mea de copil. „Copiii sunt o minune a lumii”,
spunea ea, sărutându-mă pe creștet ori de câte ori îi călcam pragul. Aveam să
înțeleg mai bine spusele ei atunci când am prins în mână cartea „O mie și una de nopți”. Am citit, copil
fiind, toate poveștile de acolo. M-a uimit acolo, între atâtea, una care
dezvolta intuiția și șiretlicul unor copii ce se jucau, atât de firesc, de-a
judecătorii. Pe scurt: un negustor hapsân e forțat să plece după fiul rătăcitor
în lumea largă. Știe că îi va lua mult timp și nu poate căra după el, de frica
prădătorilor, aurul agonisit din cele o mie de monede de aur. Așa că le pune
într-un vas mare de lut, monedele la fundul vasului, iar deasupra completează
cu măsline proaspete. Se duce cu vasul la vecinul său și îl roagă să aibă grijă
de măslinele lui până se va întoarce. Trec câțiva ani și nu se mai întoarce
omul nostru. Apoi trec cinci ani la număr și femeii vecinului, gravidă fiind,
într-o seară pe la miezul nopții, i se face dor, hodoronc-tronc, de măsline.
Cum omul nu avea măsline în casă la vremea aceea, singura șansă era doar oala
celui plecat. Băgând mâna în măslinele din oală, dă și de aurul respectiv. Și
atâta i-a trebuit. Aruncă măslinele stricate, se știe că după trei ani
măslinele, oricât de bine le-ai păstra, se strică, scoate cele o mie de monede
de aur din vas și, după ce face rost de alte măsline noi, umple vasul ca și cum
ar fi fost umplut doar cu măsline. După câteva luni de la acea întâmplare se
întoarce și vecinul plecat în lume și își vrea vasul cu măsline înapoi. Gazda
care avusese în păstrare vasul, fără să lase loc de vreo bănuială, se duce în
pivniță și iese cu vasul acoperit și i-l dă proprietarului. Ajuns acasă,
proprietarul vasului în care ascunsese banii de aur desface capacul oalei să-și
numere bănuții, dar în oală nu găsește decât măsline proaspete. Urmează o
ceartă mare între cei doi vecini, unul cerându-și avutul, iar celălalt
jurându-se că nu are habar de așa ceva. Păgubitul îl dă în judecată, spunând că
în vas era aurul lui și că vecinul inculpat îi furase bănuții și pusese în loc
doar măslinele. Judecătorul îi cere să aducă un martor care să dovedească
faptul că avea acolo și aur. Cum păgubitul nu avea niciun martor, sentința nu
este în favoarea celui care reclamase furtul, ci a celui bănuit doar că ar fi
hoțul banilor. Iar cel păgubit rămâne să se vaiete la toți oamenii întâlniți în
cale de oarba justiție. Aude de
această întâmplare și Harun al-Rașid, în acea vreme mare padișah. Nici el nu
știe, din cele ajunse la urechile lui, dacă judecata a fost dreaptă ori nu.
Dar, ieșind pe ascuns într-o zi din cetate, într-un sat amărât vede pe uliță
niște copii jucându-se de-a judecătorii și împricinații, exact pe seama
poveștii ce ajunsese acum la urechea tuturor. Aveau copiii aceia și judecător,
grefier, cadiu supraveghetor, apărători ai inculpatului și ai reclamantului,
mulțime asistând, cam tot ce trebuie unei judecăți de așa importanță. Și ce
aude marele padișah la copilul care făcea pe judecătorul, când îi spunea celui
pârât, acuzat că furase aurul din vasul de lut ce aparținea păgubitului: „Acum
cinci ani în urmă ți-a predat omul acesta cutia cu măsline și tu bagi mâna în
foc că n-ai umblat la oala cu măsline?” „Da, domnule judecător. Așa este, mă
jur pe cinstea mea.” Atunci judecătorul cere cadiului supraveghetor, cât și
unuia dintre cei ce asistau la judecată, să guste din acele măsline ținute
atâta amar de vreme în oala cu pricina. „Ei, cum ți se par măslinele?” îl
întreabă copilul aflat pe post de judecător pe cadiul care tocmai se înfruptase
din măslinele găsite în oală. „Tare proaspete și gustoase”, a răspuns cadiul
completului de judecată. „Iar tu ce spui?” îl întreabă și pe cel de-al doilea
degustător. „Sunt foarte gustoase, luminăția voastră”, răspunde și martorul pus
din oficiu. „Cum așa? Nu sunt stricate?” îi întreabă copilul judecător. „Nu,
luminăția voastră, zise cel pus din oficiu ca martor. Sunt chiar foarte
proaspete și se pot mânca.” „Așa este”, confirmă și cadiul supraveghetor al
dreptății. „Ia să vedem și pârâtul ce părere are.” Și îi pune vasul cu măsline
dinainte, îmbindu-l să guste din măslinele aflate în vas. „Ei, cum sunt
măslinele? Au dreptate cei doi?” „Așa e, luminăția voastră, par proaspete, dar
eu n-am umblat la oala cu măsline, mă jur”, se vaită cel învinuit că ar fi
furat aurul din oala păgubitului. „Ei, vezi? După cinci ani aceste măsline din
oală nu puteau fi atât de proaspete și să poată fi mâncate, doar a trecut peste
ele atâta amar de vreme. Așa că ești acuzat că ai mințit. Cum oala era strașnic
ascunsă și păzită doar în beciul tău, deducem logic că ai umblat la oală;
măslinele stricate le-ai aruncat și ai pus în locul lor unele foarte proaspete,
iar acum trebuie să-i dai aurul înapoi. Asta e sentința noastră, dar și cea
dreaptă.” Marele padișah Harun al-Rașid, rămas gânditor cu mâna în barbă, se
minună de istețimea și judecata copilului și porunci adevăratului judecător al
cetății să învețe de la acest copil cum se face o judecată dreaptă. Și, fiindcă
ne-am spus pilda care să ne ajute să discutăm „Procesul” lui Kafka, haideți să vedem cum se confruntă în acest
roman două lumi diferite. Una care decide fără să se explice și alta care este
supusă acestor sentințe ce depășesc capacitatea logică de a le percepe. Să
vedem împreună dacă vom reuși să ieșim din acest labirint kafkian, întrucât
Kafka ne arată ca esențiale în povestea sa subiectul și ambianța, nu soluțiile
intrigii desfășurate.
„Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic
rău, se pomeni într-o dimineață arestat”, astfel își începe Franz Kafka
romanul. Josef era un tânăr procurist de bancă, la cei treizeci de ani
împliniți. Trei indivizi, un inspector inferior și doi paznici ai unui tribunal
necunoscut, într-o dis-de-dimineață se înfățișează în locuința doamnei Grubach,
gazda procuristului de bancă Josef K., cu trimitere de la tribunalul suprem,
să-i anunțe că situația lui civilă era de acum a unui arestat. „Totul putea fi
o glumă, gândea cel trezit abia din cearșafuri, o glumă grosolană pusă la cale
de colegii de bancă, din cine știe ce motive.” Dar situația era cât se poate de
reală, nicidecum o eroare. La momentul comunicării arestării, ca să nu creadă că
i se face o glumă, trimișii tribunalului necunoscut aduc de față, ca martori,
și trei colegi de-ai lui K. de la bancă. De față mai sunt niște bătrâni
curioși, vecini de-ai chiriașului și, desigur, gazda sa, doamna Grubach. Și,
pentru a nu i se lăsa impresia că trăiește un vis absurd, Josef K. primește la
serviciu un telefon prin care este somat să se prezinte într-o zi de duminică
la o adresă oarecare din oraș, într-un corp de clădire unde o comisie de
judecători de instrucție va începe o mică anchetă în cazul lui. Cu greutate
găsește sala aflată la etajul cinci, în corpul unei clădiri, și o femeie tânără
care spăla într-un lighean rufele unui copil îl invită înăuntru, spunând că era
deja așteptat de cei din sala de ședință. Prima senzație a lui K. a fost că
nimerise la o întrunire publică, într-o încăpere strâmtă, cu spectatori
încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafonul încăperii. Dialogul
dintre judecătorul de instrucție și K. pare unul dus în planul absurdului. Și
prima impresie ne este dată de bătrânii cu bărbi și insigne prezenți în acea
sală, o lume ce trebuia să asiste neputincioasă la agonia discursului dintre K.
și acel judecător de instrucție. Observația lui K. pare verosimilă atunci când
îi spune judecătorului că în „dosul arestării mele se află o mare organizație,
o organizație care plătește nu numai paznici venali, inspectori și judecători
de instrucție nerozi, dar mai întreține și judecători de rang înalt și foarte
înalt, cu numeroasa lor suită de valeți, de scribi, jandarmi și alți auxiliari,
poate chiar și călăi”. Iar sensul acestei organizații, după K., e doar acela
„de a aresta oameni nevinovați cărora li se intentează procese stupide”. Și
părăsi sala aruncându-le cuvinte grele, cum ar fi: „Bandă de golani!” Deși nu
fusese invitat, Josef K. revine aici peste o săptămână, într-o altă duminică,
și o găsește doar pe femeia tânără care îl introdusese pentru întâia oară la
comisie. De data aceasta nu mai avea loc nicio ședință și K. intră în încăpere,
unde găsește pe masa acelui judecător de instrucție niște vechituri de
terfeloage care numai cărți de drept nu erau. Femeia pare destul de informată
cu cele ce se petreceau acolo, fiind soția unui aprod de la tribunal. Aceasta
îi destăinuie lui K. cum acel judecător de instrucție scria multe rapoarte
superiorilor săi cu privire la interogatoriul lui din acea ședință ținută acolo
cu o săptămână în urmă. Mai multe nu îi spune, fiindcă este răpită de un alt
individ ascuns în sală, care îi spune lui Josef că femeia tocmai era
„așteptată” în așternuturile judecătorului de instrucție. Înainte de a pleca,
Josef dă însă cu ochii de aprodul de tribunal, care îl invită în birourile din
podul clădirii, unde lucrau instructorii. Despre atmosfera din birourile
tribunalului, niște încăperi improvizate în gangurile podului, cititorul va
avea aceeași părere cu a noastră: o lume de scrântiți. Și chiar are dreptul să
se întrebe: „Oare așa arată o lume de scrântiți?” Ciudățeniile încep să-i apară
lui K. și la locul de muncă de la bancă. Într-o debara aflată lângă biroul său,
Josef dă într-o zi peste cei doi paznici care veniseră să-i anunțe arestarea și
un al treilea cu o nuia în mână, pregătit ca să-i bată. „O să fim bătuți,
domnule, fiindcă te-ai plâns de noi judecătorului de instrucție”, i se plâng
cei doi paznici lui K. Iar procesul pare să intre pe un alt făgaș atunci când
unchiul lui Josef află de arestarea nepotului și îl duce la un avocat cunoscut,
pe nume Huld, aflat însă cam bolnav și întreținut de o fată „cu cap ca de
păpușă”, pe nume Leni. După discuția purtată cu avocatul Huld, în prezența unui
șef de birou al tribunalelor necunoscute, Josef se retrage cu Leni într-o altă
cameră, derutat și destul de neîncrezător în serviciile acestuia. Leni pare
destul de informată cu problemele judecătorilor de instrucție și îi propune lui
Josef să mărturisească de la început, fiindcă unui astfel de tribunal și
procesului în care pare târât trebuie să i te mărturisești, fiindcă „nu i te
poți opune”, iar după mărturisire poate încerca să găsească și o posibilitate
de scăpare. Leni se arată atât de preocupată de soarta lui Josef încât i se
dăruiește acolo, în camera alăturată celei în care avocatul rămăsese cu unchiul
și cu șeful de birou la discuții, fapt ce îi va atrage furia unchiului său:
„Noi căutăm un mijloc ca să te ajutăm, avocatul, la rândul său, nu știe cum să
se mai poarte cu șeful de birou, în fața atâtor greutăți, iar tu rămâi cu ea.
Și vine, vrând-nevrând, momentul când lucrul acesta nu mai poate fi tăinuit.”
Și, fiindcă ajutorul avocatului nu mai avea să ducă spre o ieșire din acel
labirint al procesului, apărarea lui, înțelege Josef, nu se afla în mâini bune,
el va renunța în cele din urmă la serviciile avocatului Huld. Scena teribilă cu
negustorul care se judeca de cinci ani și care lui Josef i se arăta că acela nu
mai era un client „ci un câine al avocatului; dacă avocatul i-ar fi poruncit să
se târască sub pat și să latre de acolo ca din fundul unui coteț, ar fi făcut-o
cu plăcere”, e destul de elocventă în decizia luată de Josef. Finalul romanului
lui Kafka ne arată un individ fără resurse de a ieși din labirint și care nici
nu are cum să întrevadă o cale de salvare pentru eroul său. Relatând întâlnirea
misterioasă, cea cu preotul din catedrală, parabola acestuia cu paznicul unei
porți care păzește intrarea celui care așteaptă dinaintea ei, despre care am și
vorbit la început, și doar înainte de a muri primește acel răspuns uluitor,
finalul romanului „Procesul” ne dezvăluie agonia individului înfrânt de un
proces fără noimă: „Nimeni în afară de tine n-avea dreptul să intre aici, căci
poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec și o încui”. Josef nu
izbutește să afle vina pentru care e târât în proces și nici măcar să se
confrunte cu judecătorii acelui tribunal invizibil ce trebuia să-l judece. Și totuși
„acel tribunal straniu” îl condamnă pe K. la moarte prin decapitare, lăsându-i
până și autorului, fără răspuns, ultima întrebare adresată cerurilor închise
sau, de ce nu, unei lumi ce deseori asistă neputincioasă la propria sa agonie:
„Unde era judecătorul pe care nu-l văzuse niciodată? Unde era tribunalul suprem
la care nu ajunsese niciodată?” Sau, într-o lume fără Dumnezeu, pentru
atingerea visului său de a stăpâni acele suflete, un judecător oarecare, după
două, trei încercări nereușite de a descâlci ițele unui ghem de care depinde
viața noastră, va scoate în cele din urmă sabia și va tăia și el nodul lui
Gordius. Atunci chiar devine mult mai
presantă și necesară întrebarea lui Orwell: „Ce fel de lume pregătim noi?”
