De ce n-am scris „Arșița”?

 

De ce n-am scris „Arșița”?

 

     În 2016 îmi apărea un interviu pe care mi-l luase revista „Întrezăriri”, interviu apărut și în cartea de interviuri cu scriitorii buzoieni intitulată „Lumina cuvintelor” din 2017, al scriitorului Gheorghe Postelnicu. La ultima întrebare din acel interviu, „Care este explicația numelui dumneavoastră de familie?”, am răspuns așa: „E o poveste încurcată. Pe vremea când citeam «Victoria de la Oltina», scrisă de Paul Anghel în 1961, am întâlnit un personaj cu numele Stoenciu Cicu. Scriitorul îl întâlnise prin docurile din Oltina, port la Dunăre, refugiat bulgar. Bunicul, pe nume Stoenciu Gheorghe, era căsătorit cu Elisaveta și a avut șase copii: Ion Cicu, tatăl meu, Voicu Stoenciu, Maria, Paulina, Sava și Ilie Stoenciu, mezinul. De ce îl chema Cicu tocmai pe tata, dintre toți, mi-a dezlegat enigma bunicul, când am dat fuga la el să-l întreb despre cel citit în cartea lui Paul Anghel. Tatăl lui Stoenciu Gheorghe, al bunicului, era Stoenciu Cicu, venit dinspre Bulgaria și stabilit o vreme în portul dunărean Oltina. Bunicul venise în Tătaru, fostul Azaplar, de la Dunăre, din satul Dunăreni, fostul Mârleanu. Celor care participaseră la Primul Război Mondial li se dăduse pământ în părțile acelea ale Dobrogei. Înainte de cooperativizare, bunicul avea cai și căruță și făcea negoț cu gaz, sare, cherestea, grâne etc. Pleca prin Muntenia și Oltenia și aducea de acolo alte produse. Nevrând să intre în C.A.P., i s-a înscenat că deține armă în casă. Au venit «băieții», cu zel de la celula de partid, în 1951, și i-au strecurat un pistol în haine, în timp ce doar bunica era acasă. În dimineața următoare l-au pândit când s-a întors cu căruța, au descins în locuință, «au găsit arma» și l-au arestat, iar în loc de judecată l-au trimis la Canalul pe care îl construia Dej. A stat aproape doi ani la Poarta Albă. Când s-a întors, familia i se destrămase. Cum tatăl bunicului era atunci pe moarte, moșu' Cicu l-a chemat la căpătâi pe bunic, fiul lui, și ultima dorință a fost ca tata, primul copil, să-i poarte numele. Bunicul l-a luat de mână pe tata, care era deja însurat cu mama, ce purta numele Stoenciu în certificatul de căsătorie și în buletin, și la notar i-a schimbat numele în Cicu. Mama a rămas până la moarte tot Stoenciu, ca și surorile mele mai mari.” Drama bunicului, dacă mă va ține Domnul drept la masa de scris și mă va inspira bunicul de acolo de sus, de unde îmi veghează scrisul, o voi scrie în romanul „Arșița”. Dar s-a întâmplat ceva ce nu prevăzusem. În 2018 eram la Bookfest, în București, și mi-a atras atenția titlul unei cărți de pe un raft. Se numea „Arșița”, un roman extraordinar scris de o jurnalistă australiană pe nume Jane Harper.

      În sfârșit, ca să închei motivul pentru care am renunțat să mai scriu romanul meu gândit cu același titlu, să ne amintim de parabola din „Procesul” lui Kafka, că niciodată poarta cetății nu ți se va deschide dacă nu îi ești destinat. Cetatea va rămâne veșnic cufundată într-o vrăjită tăcere de moarte. Ce și-ar dori mai mult Cel care Scrie decât să ajungă la sufletul și mintea cititorului, cu lumea ascunsă în narațiunea fiecărui participant, și să-i inducă o stare nouă de visare. Și mi-am amintit versul unui poet austriac care spunea: „Mi-am visat oare viața sau fost-a un vis?” Pesemne, mi-am zis, există un singur visător și acest visător suntem fiecare dintre noi. Dar cel dintâi își va spune visul, fiindcă visează tot procesul cosmic, își visează chiar și copilăria.

     Mai există o parabolă ce mi-a dat de gândit, „Parabola Palatului”, scrisă de J. L. Borges, inclusă în volumul „El hacedor” din 1960. În ea se spune că, într-o zi, Împăratul Galben Huang Di își arată palatul uimitor unui poet. Palatul este un labirint nesfârșit, plin de grădini, râuri, turnuri și o infinitate de detalii. Cu alte cuvinte, era un palat infinit, un labirint făcut să cuprindă lumea întreagă, cu terase, oglinzi, grădini care repetă anotimpurile. După ce străbat această minune arhitecturală, împăratul îl întreabă pe poet dacă și-a făcut o părere despre priveliștile uimitoare ale palatului său. Poetul recită o scurtă compoziție, formată, după unii, dintr-un singur catren sau dintr-un singur vers. Incredibil, în acel scurt poem, palatul întreg este descris cu o asemenea precizie, încât palatul fizic dispare, parcă absorbit sau fulgerat de cuvinte. Furios că i-a fost „furat” palatul, împăratul ordonă însoțitorilor să-l decapiteze pe loc pe poet, de teamă că, odată plecat, acesta va lua și palatul cu el. Pentru că o asemenea minune nu poate aparține decât Împăratului, iar cel care a putut-o rosti a doua oară nu mai poate trăi. Borges folosea această parabolă ca metaforă pentru două teme majore. Pe de o parte, cât de puternică poate fi creația artistică, în stare să comprime și să substituie lumea fizică prin simpla forță a cuvântului, pe de altă parte, imposibilitatea unei descrieri absolute, fiindcă, spunea el, dacă limbajul unui om simplu poate „distruge” realitatea prin transpunerea ei în cuvinte, universul rămâne, în esență, de necuprins. Am ținut să vă spun parabola lui Borges, înțelegând că opera poate fi lumea însăși, dar cel care o face plătește cu viața.

     Poate vă par trist, ca un copil căruia i s-a furat jucăria preferată. Visându-mă încă copil, mă mai urmăresc, pesemne, ochii triști până la căință ai fetei de tătar, vecina noastră, fiica unui arnăut pripășit nu se știe cum în mahalaua noastră. Ei îi spusesem cândva că voi scrie povestea bunicului când mă voi face mare. Aflat la Delphi, sperând să găsesc răspunsul la această întrebare de la Oracol, a cărui prezență o simțeam peste tot, mă gândeam că Alexandru Macedon, cel care dormea cu „Iliada” sub pernă, spusese ceva ce muritorii de după el aveau să interpreteze în felurite moduri. Ținuse în palmă una dintre monedele cu care își plătise ostașii și, nedumerit, făcuse următoarea remarcă: „Ai îmbătrânit, generale! Aceasta e moneda pe care ai bătut-o pe vremea când sărbătoreai victoria de la Arbela și erai chiar Alexandru Macedon”. Să dai astfel încredere, în ochii celor ursiți încă de la naștere să ducă povestea la bun sfârșit, și lacrimi în ochii celor care simt că nu mai ai cum s-o faci, iată ținta la care a lansat și Borges săgeata lui.

     În ce mă privește, îți reamintesc, cititorule, că firimitură cu firimitură s-a constituit cândva „Livada de vișini” a lui Cehov, iar sunetul toporului care prinde a mușca, sub ochii spectatorului, din lemnul însângerat al vișinilor, cutremură și azi lumea. O lume creată de scriitor cu ajutorul cuvintelor. O lume care tinde spre cea a lui Dumnezeu, fără s-o atingă vreodată. Aș vrea să continui, dar mă oprește strigătul lui Diomede din „Iliada”: „Cine ești tu și din ce neam de oameni, alesule voinice? Nu te-am văzut înainte vreodată pe câmpul măririi”. Nu am cum să dau o replică unei asemenea întrebări. Dar știu că ei, scriitorii, simt durerea șlefuirii cuvintelor, suferința pentru idee și bucuria încântată de a povesti. Scrisul e ca acel pisc de munte pe care îl descoperi de jos, de la baza muntelui, iar odată urcat în vârf nu mai zărești decât măreția cerului de deasupra. Și deja te simți singur sub cerul unde se desfășoară discuția îngerească dintre profesorul lui Mihail Sebastian și necunoscuta din „Steaua fără nume”:

El: „Eu am găsit o stea.”
Ea: „Unde?”
El: „În cer.”
Ea: „Nu te cred.”
El, arătând cu creionul pe o hartă: „Aici e.”
Ea: „Spuneai că e în cer.”
El: „Ăsta-i cerul.”

     Și nu e de mirare că, atunci când Cel care Scrie te poartă prin „cerul” lui, tot cerul foșnește de viață. Cum scria și în Evanghelia după Ioan, acesta este o făptură „înaripată și sacră”. Iar când, după mulți ani, m-am întors la casa părintească să-i văd pe ai mei și să mai aflu câte ceva despre drama familiei bunicului, l-am găsit pe tata sub vișinul din fața casei, culcat pe o saltea de paie ce acoperea un pat de fier cu arcurile lăsate. În acel an se dăduseră pământurile înapoi proprietarilor și l-am întrebat ce va face de acum cu pământul lui. S-a desprins de pe arcurile tari ale patului și mi-a zis să-l urmez la capătul satului, pe ogorul lui. Ajunși în fața unei brazde, s-a aplecat și a frământat în palme pământul tocmai răsturnat proaspăt de lama plugului. „Când eram în război și intram în cutare sat, luam pământ în palme, îl pipăiam îndelung, apoi îi dădeam drumul în țărână. Nu-i de-al nostru, spuneam”. „Ei și? l-am întrebat, văzând că iar tace. Și acesta cum e?” „Nu mai știu acum. Dar după terminarea războiului, tocmai din Tatra, unde limbile ni se amestecaseră tuturor, de nu ne mai înțelegeam om cu om, ne-am întors fiecare pe la casele noastre. N-am avut odihnă, nici somn, dar am tot mers pe jos ca să ne vedem pământurile. Și să stăm la masă cu toți cei care îmi vorbeau doar în limba pe care o știam. Primul lucru, la intrarea în sat, a fost să vin tot în locul acesta, să-mi sărut pământul și să-l binecuvântez în limba pe care o știu”. După care a tăcut, cu ochii țintă la un stol de vrăbii ce huruiau într-un pâlc de scaiete care ne furase privirile amândurora. După un timp a ridicat ochii spre cer, să-mi ascundă o lacrimă ivită pe moment. Așadar, tata simțise că distanța dintre inimă și umbra lui lăsată pe pământ, din acea amintire adusă de pe meleaguri străine, îi făcea și lui sufletul greu și că liniștea avea să și-o găsească numai acasă, pe pământul lui, unde pusese suflet și credință într-o viață de om.

     Dar vă spuneam, la începutul acestei tablete, că în 2018, la Bookfest, am zărit la un stand romanul „Arșița”, de circa patru sute de pagini, semnat de australianca Jane Harper. Curiozitatea m-a făcut să-l cumpăr și să-l citesc. O carte care se citește cu sufletul la gură. Un roman extraordinar, un thriller psihologic și de acțiune, roman polițist, îi poți zice cum vrei, și după mine chiar un roman cinematografic despre o crimă și făptașii ei, cu filoane psihanalitice în căutările intense ale celor doi protagoniști și cu dezvăluiri de la o pagină la alta. Un roman despre un oraș mic cu secrete mari și un final șocant. La origine romanul se numește „The Dry”, Uscatul sau Uscăciunea, dar la noi a fost tradus sub titlul „Arșița”.

     „Seceta răsfățase din plin muștele în vara aceea... Lipsa ploii însemna lipsa hranei. Iar lipsa hranei îngreuna deciziile în orășelul Kiewarra, n.n., care tremura sub cerul senin și arzător zi de zi.” Așa își începe autoarea romanul. Citești și îți închipui că, aprinzând un chibrit, aerul poate lua foc odată cu uscăciunea savanei australiene, cu orășel cu tot. Din această cauză orășelul era ca și mort: magazine goale, animale schilodite vânate înainte să moară, oameni chinuiți de căldura de patruzeci de grade. Aaron Falk, polițist federal specializat în fraude financiare, venise tocmai din Melbourne în Kiewarra, cu berlina sa, drum de cinci până la șase ore, pentru a participa la slujba de înmormântare a unui vechi prieten, Luke Hadler. Își făcuse socotelile când intrase în biserica unde se ținea slujba: înmormântarea, parastasul, apoi o noapte la hotel și plecarea. În total optsprezece ore, calculase el. În biserică a zărit trei sicrie, două mari încadrând unul mic, al lui Luke, pe care nu-l mai văzuse de douăzeci de ani, al soției lui, Karen, și al bebelușului lor, Billy, de vreo șapte, opt anișori.

     Ce se întâmplase? Falk primise o scrisoare scurtă de la Gerry Hadler, tatăl lui Luke: „Luke a mințit. Tu ai mințit. Să vii la înmormântare”. Gerry și soția lui, Barb, erau acolo, în primele rânduri. La slujbă erau localnici, cunoscuți, și printre ei Falk a recunoscut-o pe Gretchen. Când erau puștani, cam de șaisprezece ani, Aaron, Luke, Gretchen și Ellie formau un grup numai al lor și erau nedespărțiți. După slujbă, în fața bisericii, pe un ecran s-au rulat poze cu răposații și amintiri din viața lor. Printre poze, Falk a recunoscut și grupul celor patru, de pe vremea când și el era locuitor din Kiewarra. Una dintre ele, Ellie, fata cu ochii întunecați a lui Mal Deacon, un fermier vecin cu Erik Falk, avea să fie găsită moartă, înecată în râu, la nici două săptămâni după ce se făcuse poza aceea. Dar, tare ciudat, cu un bilet în buzunarul blugilor, pe care scria un singur cuvânt, numele lui Falk. Aaron Falk și-a amintit că în urmă cu douăzeci de ani fusese anchetă mare cu privire la moarte. Tatăl lui Aaron, Erik Falk, fusese anchetat, dar avusese alibi și ancheta trecuse asupra fiului. Și acesta avusese alibi, fusese cu Luke la o vânătoare de iepuri în ziua aceea, așa îl învățase Luke să spună, oricine l-ar fi întrebat, la orice oră din zi sau noapte, deși el, Aaron, fusese toată ziua aceea la pescuit pe râu. Așa zicea Luke că e bine să spună. Ancheta se terminase fără să învinovățească pe cineva de moartea lui Ellie. Cazul fusese, mai apoi, închis cu verdictul sinucidere. Tatăl lui Ellie, Mal Deacon, fusese certat ani la rând cu Erik Falk pentru niște oi dispărute, chipurile, zicea Mal, Falk bătrânul le furase, dar ura lor mai avea la bază și faptul că soția lui Mal, după ce era bătută acasă de soț, fugea la ferma vecinilor, la ai lui Falk, la un ceai, și se plângea de relele tratamente ale soțului bețiv. Din cauza asta Mal credea că Erik avusese o relație cu soția lui. Ceea ce nu fusese adevărat. În cele din urmă soția lui Mal a plecat de acasă și nu a mai revenit, lăsând-o pe fiică sub aripa brutei și a bețivului Mal, mai ales că se pripășise la ei și un nepot, Grant Dow, la fel de bețiv și bătăuș. Iar Ellie se alipise de grupul lui Luke, Falk și al blondei Gretchen, unde se simțea bine. Ellie avusese o atracție pentru Aaron, îl și sărutase în taină la copacul stâncă, locul secret, numai de ei știut. Aaron, ceva mai taciturn și introvertit din fire, urmare a pierderii mamei care murise la nașterea lui, nu era la fel de îndrăzneț și nici nu mersese până la acele momente de intimitate cum făceau Luke cu Gretchen pe malurile râului. Gretchen, la o vizită acasă la ea făcută de Aaron, recunoaște că era cu Luke la râu și făcuseră dragoste pe mal când apăruse Ellie pe malul celălalt, dar ea nu-i văzuse pe cei doi. Ei plecaseră tiptil de acolo, lăsând-o singură pe Ellie, și Luke luase bicicleta și plecase acasă. Fusese pe drumul acela o camionetă albă ca a lui Mal Deacon, Gretchen recunoaște că nu văzuse cine era în mașină, dar trecuse în mare viteză. Crede că șoferul îl zărise pe Luke, cu bicicleta lui, pedalând de zor spre casă. Atât. Atunci, oare ce fusese în mintea ei când scrisese numele lui pe bilet, a rămas să se întrebe în zadar Falk.

     Dușmănia dintre Mal și Erik n-a încetat nici după clasarea dosarului morții lui Ellie. Mal s-a ținut de capul lor până i-a alungat din Kiewarra, ba i-a și urmărit cu camioneta, izbindu-i din spate, până când a fost sigur că cei doi Falk, tatăl și fiul, au plecat definitiv din acele locuri. Cam asta e povestea petrecută cu douăzeci de ani în urmă, pe care și-o amintește Aaron Falk. Nu aude decât: „S-a întors fiul lui Falk”, pe la spatele său. Toți se mobilizează să-l alunge din nou, ca nu cumva să se repete și cu copiii lor povestea lui Ellie. Doar Gerry și Barb, părinții lui Luke, îl roagă insistent pe Aaron, că are fler de anchetator al Poliției Federale, să mai rămână o săptămână, două, pentru a elucida problemele financiare ale fiului lor și ale soției lui, crezând că asta ar fi cauza crimei. Știau de la Mal, care îi dăruise nepotului Grant ferma, că un investitor asiatic ar fi cumpărat, dar nu una, ci ambele ferme, ferma lui Luke era vecină. Falk acceptă să mai rămână.

     Deci să se fi aliat Grant cu Mal și pentru asta să fi omorât familia Hadler? De aici urmează o întreagă aventură care se derulează cinematografic. Falk e atacat în barul hotelului de Mal Deacon și nepotul său Grant, dar intervine Raco, tânărul polițist local, un băiat de ispravă care le dă interdicție celor doi să mai apară în bar. Împreună cu Raco, Falk cercetează moartea celor trei, pe care cei veniți din capitală, de la Sydney, aproape o clasaseră și puseseră pe seama soțului, a lui Luke, cele două crime, după care s-ar fi sinucis și el, așa se zisese. Falk vrea să vadă pozele cu camioneta în care fusese găsit mort Luke într-un zăvoi din apropierea fermei, după ce mai întâi și-ar fi tras un cartuș în gură. Cercetează fotografiile, dar în afară de niște dâre ciudate și albicioase zărite pe pereții interiori ai camionetei unde fusese găsit Luke nu găsește nimic care să-i atragă atenția și să-l facă să creadă că nu are de-a face cu o sinucidere. Deschid ferma lui Luke și cercetează hârtiile contabile ținute de Karen. Nimic deosebit, doar că într-o carte împrumutată de Karen de la bibliotecă găsește o chitanță, folosită ca semn de carte, pesemne, și pe care scria doar un nume, GRANT, și sub el numărul lui de telefon. Asta i se pare ciudat, fiindcă el n-o cunoscuse pe Karen și nici nu vorbiseră vreodată la telefon. Poate îl avea de la Luke? Dar de ce nu-l sunase? Și apoi de ce Grant? Enigme, enigme. Cercetează și biroul lui Karen de la școala directorului Scott Whitlam, unde ea fusese contabilă. Nu găsește mai nimic concludent printre lucrurile acesteia. Acțiunea se precipită. Falk află că în ziua crimei Luke fusese la ferma lui Jamie Sullivan, un tânăr necăsătorit, și vânase cu acesta iepuri. Avuseseră amândoi armele la ei, dar ambele puști foloseau cartușe Winchester, pe când în trupul lui Karen și al lui Billy și la ferma familiei Hadler fuseseră găsite gloanțe Remington. Fac o descindere împreună cu polițistul Raco la Sullivan, la fermă. Acesta locuia cu maică-sa, o bătrână senilă. Jamie Sullivan recunoaște că în ziua aceea a vânat cu Luke iepuri până li s-au terminat cartușele, după care Luke s-a urcat în camionetă și a plecat acasă. Ce a făcut el apoi, după plecarea lui Luke, e întrebat. A stat acasă cu bătrâna, care încuviințează dând din cap. Numai că Falk observă mai întâi o mirare pe chipul bătrânei. Intră la bănuieli. Verifică filmele de la toate camerele video din oraș, special pentru ziua crimei. Într-una dintre ele zărește chipul lui Jamie Sullivan la volanul mașinii sale, circulând prin oraș cu puțin înainte de crima comisă la ferma lui Luke. Îl aduc pe Sullivan la secție și, luat la bani mărunți, acesta recunoaște că după plecarea lui Luke a plecat și el, fiind chemat de doctorul orașului, un gay cu care are o poveste de iubire. Doctorul recunoaște că au fost împreună, că el l-a chemat în ziua aceea și astfel pista aceasta cu Jamie Sullivan cade. Întrebat unde discutaseră mai înainte cu Luke despre vânătoarea de iepuri din acea zi, Sullivan își amintește că la bar, cu o zi înainte. Cine mai era de față? Directorul de școală Scott Whitlam. Deschid la Scott Whitlam, care își amintește brusc cum i-a auzit pe Sullivan și Luke discutând despre vânătoarea de iepuri ce urma să fie a doua zi. Are loc vandalizarea berlinei lui Falk. Bănuiesc pe Mal Deacon. E chemat la interogatoriu cu avocata lui. Întrebat, printre altele, ce a făcut în ziua crimei, Mal are un alibi, a vorbit la telefon, de la fixul din casă, cu farmacistul din oraș, pentru o rețetă, când s-au auzit și cele două împușcături, doar e vecin cu ferma lui Luke. Farmacistul chiar l-a întrebat: „Ce-s cu împușcăturile?” „Pesemne se trage după iepuri”, a zis Mal, doar mai devreme, cu câteva ore, îi văzuse pe Sullivan și Luke pe câmp. E verificat farmacistul, care declară la fel. Mal e lăsat liber să plece acasă și Falk se duce după el. Are loc o altercație între cei doi. Falk îi spune să-și scoată din minte că el a omorât-o pe Ellie, fata lui. Mal scapă o vorbă în timpul altercației: „În biletul ăla era numele tău. Alibiul tău era o scorneală”. Falk rămâne uluit. De unde e atât de sigur Mal Deacon că faptul că a fost cu Luke la iepuri în ziua aceea era o scorneală folosită de el ca alibi? Doar Luke scornise povestea cu iepurii, numai el știa asta. Și atunci, cine a ucis, de fapt, familia Hadler? Și de ce? Pe măsură ce Falk cercetează mai amănunțit crimele, se redeschid și rănile vechi, cele de acum douăzeci de ani, cu moartea suspectă a lui Ellie. Fiindcă Falk și prietenul lui din copilărie, Luke, aveau un secret, un secret pe care doar Luke îl știa și Falk îl credea îngropat de mult. Un secret pe care moartea lui Luke începe să-l scoată la suprafață. Și ceea ce aflăm despre moartea lui Ellie e șocant. Și mai șocant e felul cum e descoperit criminalul familiei Hadler. La așa ceva nimeni nu se aștepta. Acele dâre albicioase din camioneta unde a fost găsit mort Luke nu mi-au atras deloc atenția la început. Și totuși... Dar Ellie, care își ascunde rucsacul cu lucruri la copacul stâncă, în breșa știută doar de Falk și de ea, rucsac găsit după douăzeci de ani de Falk, oare ce secret ascundea? Oare moartea i s-a tras de acolo, de la acel secret sau de la fapta ei? Și cine a făcut-o? Enigme, enigme.    Dezvăluirile din finalul romanului sunt năucitoare.

     Dacă v-am făcut curioși, cred că veți căuta romanul și îl veți citi pe nerăsuflate, cum am făcut și eu. Și dacă până aici credeți că ați început să bănuiți cine e criminalul familiei Hadler ori cine a omorât-o în urmă cu douăzeci de ani pe Ellie, sunt convins că sunteți încă foarte departe. Însă merită să citiți această carte deosebită. Nu veți regreta. După ce am închis cartea, am ținut-o în mână așa cum ținuse și Alexandru Macedon una dintre acele monede cu care își plătise ostașii. Și m-am gândit la drama familiei bunicului, care se destrămase imediat după ce fusese închis la Canal. Și am repetat și eu remarca cuceritorului lumii: „Ai îmbătrânit, generale! Aceasta e moneda pe care ai bătut-o pe vremea când sărbătoreai victoria de la Arbela și erai chiar Alexandru Macedon”. Să scrii acum „Arșița” e ca și cum ai da încredere, în ochii celor care îți așteptau povestea, că ești sigur că vei nimeri ținta la care a lansat și Borges săgeata lui.