Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău, 2026 (III)

 

Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău, 2026

                                                  (III)

1.     Didina Sava / „Graiul ochilor stinși”

 

     Prin acest roman al adevărului dureros, privit ca în oglindă, dar și al exprimării unei stări patologice a societății - ca ecou răspândit în întreaga populație a țării -, Didina Sava confirmă profilul unei prozatoare care deschide răni adânci în literatura satului. În scrierea romanului, autoarea a adunat nenumărate întâmplări trăite în satul pe care îl descrie. Viața și trăirile personajelor care apar în paginile romanului sunt reconstituite treptat, pe parcursul revenirilor în sat, odată cu parastasele făcute, după obiceiul locului, pentru tatăl decedat.

     Scris în frumosul grai moldovenesc, romanul este o sondare psihologică a satului românesc din părțile Moldovei, un sat aflat în lunca Siretului, cu viața aspră din perioada colectivizării forțate, cu oamenii și durerile lui. Romanul este scris la persoana I, urmărind trăirile, pe mai multe planuri, ale femeii Dochița, întoarsă în sat, după moartea tatălui, pentru pomana de 40 de zile ce trebuie făcută conform obiceiurilor creștinești. Revederea satului, de la podul către Lespezi, din frumoasa luncă a Siretului, îi trezește nostalgice amintiri din copilăria naratoarei, dar îi dezvăluie și fața dureroasă a locuitorilor. Și din acest punct de vedere, romanul intră în dimensiunea de autoanaliză a eroinei. Primul contact cu satul, la întoarcerea Dochiței, avea să fie unul emblematic, specific unui sat uitat de lume: eroina, în drumul ei spre casa părintească, ia contact cu drama familiei Anicăi, decedată de curând, dar și cu imaginea tragică a copiilor ei rămași ai nimănui, singuri în casă. Printre aceștia reținem chipul Angelicăi (Lica în desfășurarea romanului) și al surorilor ei, Verginica și Mariana cea micuță, precum și al fratelui Ion. Dochița va urmări, în timp, evoluția sărmanei copile Lica, fata decedatei Anica, care la numai 17 ani rămăsese însărcinată cu Vasile, băiatul cel mare al Vadiței, cel dus în repetate rânduri la pușcărie. După nașterea primului ei copil, a lui Licuță, Lica trăiește în casa soacrei, Vadița, una dintre cele mai infernale vieți, dincolo de câtă durere poate îndura o ființă umană. Între perioadele de executare a pedepselor în pușcărie, Lica, rămasă singură acasă la soacră, îi va mai face lui Vasile încă un copil. În cele din urmă, Vasile moare în urma unui cancer la cerebel, iar Lica, pentru a-și crește copiii, va primi în casă un alt bărbat, care se va dovedi un bețiv și un trândav.

     Odiseea Licăi, narată pe parcursul a trei-patru ani, este una strigătoare la cer. De fiecare dată, la întoarcerile Dochiței în sat, ea nimerește la câte un deces al locuitorilor: Nășculeasa, Poloboaca cea cu cârciuma, Nicu Groza, Vadița și mulți alții. Imaginea satului, pe măsură ce oamenii înaintează în vârstă, devine una sinistră: „Aici și pietrele plâng noaptea, dacă știi să le asculți”. Traiul acestor oameni care locuiesc în bordeie de pământ este chinuitor. În general, femeile umplu bătătura cu copii, iar bărbații își duc viața în băutură și o țin tot în certuri cu nevestele lor. Dar ochii tuturor sunt împăienjeniți de foame. În aceste locuri cu oameni săraci, moartea pare să îi unească mai mult decât viața. Bătrânii satului par niște umbre lipite de pământ, de praguri, de stâlpii porților, de acolo de unde privesc spre nicăieri. După moartea unuia sau a altuia nu auzi decât: „Săraca de ea... bine că a luat-o Dumnezeu!”. Satul nu moare brusc, ci ca o lumânare care arde cu flacără mică, pâlpâind înainte să se stingă de tot. Dacă soarta și boala aveau să-l bage pe Vasile al Licăi în pământ, nici copiii lor nu par să aibă o soartă mai bună. Licuță fusese dat, mai întâi, la 7 ani, unui cioban căruia îi slujea ca un câine, iar Andrei, cel mic, va ajunge în îngrijirea bunicii paterne. Lica se va pierde și ea, cu fetița avută cu cel de-al doilea soț, pe undeva prin lumea largă, după ce casa îi va lua foc de la țigara bețivului pe care-l adusese în casă, care va sfârși și el în vâlvătaia focului. Nici Mariana, sora cea mică a Licăi, nu va avea, în final, o soartă mai bună.

     Ce ne va oferi evoluția satului din Moldova după Revoluție? Iată ce scrie autoarea: „Multe dintre casele bătrânești s-au vândut sau au fost dărâmate de nepoții care muncesc prin Europa”. O imagine de o cruzime greu de descris încheie acest tablou al satului unde a copilărit Dochița, rememorat apoi în incursiunile de mai târziu ale uneia dintre fiice. O carte tristă, dar reală.

 

 

2.     George Bratu/ „Vremuri de cumpănă”

 

     Scris într-o ținută de mare povestaș, romanul „Vremuri de cumpănă” de George Bratu (autorul buzoian orb, trăitor în satul de munte Vîrf), este un imn baladesc închinat eroilor săi purtați în aventurile vremurilor tulburi ale Țării Românești, în perioada domniilor fanariote a anilor dinainte și după 1800 și ceva. Un roman aproape basmic spre baladesc. Pe tot parcursul lecturii cititorul trăiește un adevărat scenariu derulat cinematografic, în care autorul se rupe de realismul și amprenta vremii, spre a nara o poveste condusă într-un teritoriu ca de basm, așa cum am mai întâlnit în „Săptămâna nebunilor” lui Eugen Barbu. Tărâmul în care autorul își poartă eroii prin poarta autenticității unor fapte posibile, are ceva din frumusețea enigmatică a lumilor și istoriilor cântate de popor în multele sale doine, balade și cântece. Cu alte cuvinte, narațiunea de față este o scriere curată, visând uneori și lucruri pe care nu avem cui le povesti. Dar, când visul iese din acuarela cuminte a zilei, ne putem și noi întreba cum simte cititorul acestui poem-basmic țesătura misterului urzit pe parcursul celor 40 de capitole, când mai degrabă pare a se situa prizonier într-un labirint tare încâlcit printre cuvintele rămase să-i descifreze o lume marginală a epocii demult apuse. Romanul întrunește toate ingerințele unei proze care te ține captiv în desfășurarea episoadelor la care participă eroii romanului: are acțiune, neprevăzut, suspans în desfășurarea evenimentelor, imaginație deosebită în a-și conduce eroii prin cele mai neașteptate situații, precum și personajele fără de care un roman n-ar ieși în evidență la prima lectură. Și printre aceștia să amintim doar câteva: tânărul Dide, căpitanul Crăcea, frumoasa copilă Dochița (cea  înzestrată cu iubire și inteligență, alături de tovarășele sale Ilinca și Florica), apoi haiducul Radu și legendarul Iancu Jianu, pandurii de seamă Mircea și Tănase și nu în ultimul rând slugerul Tudor. La „poiana pribegilor”, unde își făcuseră sălaș fugarii noștri (eroii din romanul „Poiana pribegilor”), un sol trimis de Tudor Vladimirecu le aduce vestea că Tudor îi vrea în oastea lui pentru o misiune urgentă, îndrăzneață. Auzise de faptele lor avute cu turcii în bătălia de la Radovanu. Cei doi viteji, Dide și Crăcea, își lasă logodnicele la stâna din poiană, pe Ilinca și Dochița, și pornesc pe urmele pandurului care le adusese vestea. Popasul la mănăstirea Tismana le oferă tuturor, atât acțiune, suspans dar și neprevăzut în a fugi din calea poterei care le luse urma. De aici, ajung la un han al lui Toma unde îl întâlnește pe slugerul Tudor care le încredințează misiunea de a iscodi ținutul bulgăresc și cetatea Vidinului a lui Pazvantoglu și a le spulbera planurile de a ataca Oltenia, cum se auzea. Celor doi viteji li se alătură și omul de încredere al slugerului Tudor, nimeni altul decât Iancu Jianu. Cititorii vor fi prinși mai apoi, captivi cu totul, în bătălia Vidinului cu turcii și uciderea lui Pazvantoglu, cât și în scenariile de trădare a pandurului Tudor, de către proprii lui căpitani. Finalul romanului ne oferă o lectură dramatică, dusă într-o zonă de sensibilitate condusă cu greutatea cuvintelor, care îl implică și pe cititor, direct. În paralel cu scenele războinice, scenele de trădare și uciderea lui Tudor de fanarioții lui Ipsilante, se petrece și povestea de iubire dintre Dide și Dochița, iar sentimentul de perpetuă „cântare a cântărilor” (pe care ți-o dă povestea lor), poveste scrisă cu intermitențe și bătăi ale inimii. Numai că omul-care-scrie ştie că rostul gânditorului aplecat asupra cuvintelor este să întoarcă viaţa şi rosturile ei pe toate părţile. Ceea ce, lui George Bratu, i-a reușit.

 

 

3.     Marius Albert Neguț / „Șoaptele urii”

 

     Un roman care ne așază într-o poziție nesigură, aceea de a decide dacă putem desprinde ficțiunea literară de circumstanțele care au făcut posibilă și inteligibilă scrierea acesteia ca produs al unei narațiuni despre ființe umane. O narațiune construită după principiul în care și Evgheni Vodolazkin și-a scris romanul „Aviatorul”, o carte alcătuită din însemnările zilnice consemnate într-un jurnal de cele trei personaje ale sale. Marius Albert Neguț își construiește, la rândul său, romanul ficțional lăsând personajele, rând pe rând, să povestească și să descrie, chiar din clipa în care se produc, stările și momentele propriilor trăiri. Este o poveste întemeiată pe mituri cunoscute, dar și pe altele inventate, toate trecute însă prin imaginația debordantă a autorului de literatură science-fiction. Este povestea micului Jai, cel care se naște în urma unei iubiri fulgerătoare și răscolitoare dintre Padma, soția rajahului din ținutul Varanasi, și Ram, fiul unui slujbaș-oștean de la curtea rajahului, ucis, după câte se aude în cetate, chiar de mâna acestuia.

     Acțiunea romanului se desfășoară în ținuturile Indiei. Multe dintre obiceiurile și amprenta istoriei acestei țări sunt preluate de autor pentru a ne introduce în atmosfera unei lumi care nouă, cititorilor, ni se înfățișează ca una fabuloasă. Enigma răului care stăpânește sufletele personajelor își află întruchiparea în demonul Dveș, cel care se strecoară cu forța în sufletele tuturor, dar mai ales în cele ale oamenilor care se privesc în oglinda magică din camera rajahului din Varanasi. Jai este rodul iubirii pătimașe dintre Padma și Ram. Ram îl ucide pe rajahul din Varanasi, strecurându-se cu un pumnal în camera acestuia, dar, atunci când descoperă oglinda în care se privește, demonul îi înhață sufletul. Tradiția indienilor cerea ca, la moartea prin incinerare a rajahului, să fie incinerată de vie și soția acestuia. Ram însă, cel pe care Padma îl alesese să fie un fel de judecător al curții, o va salva în cele din urmă, anunțând tuturor că aceasta este însărcinată cu rajahul și că pruncul, potrivit legii, va trebui să ajungă moștenitor al tronului din Varanasi. Padma nu rezistă însă despărțirii de Ram, căruia demonul Dveș i-a sucit mințile, și alege ea însăși incinerarea în locul lui. Astfel, apropiindu-se ziua în care urma să nască, Padma se privește în oglinda magică și se îngrozește când vede ce monstru poartă în pântec. Înspăimântată, se sinucide, spintecându-și burta cu un pumnal.

Pruncul, încă viu, dar considerat deja mort, este aruncat de căpetenia curții la gunoi, sub un pod unde locuiesc săracii cetății. Va fi găsit de o femeie sărmană, pe nume Ruha, care îl va crește și îl va ocroti. Menirea lui Jai, cel care va fugi în lume, alături de iubita sa, Lila, va fi, de acum înainte, să se răzbune pe ucigașii fetei și ai tatălui său adoptiv din groapa de gunoi și, totodată, să elibereze lumea de demonul Dveș, cel care i-a posedat tatăl și mama naturală.

Pe apele Gangelui, în barca sa, istovit și flămând, Jai este găsit de un mare dregător, pe nume Deva. Acesta îl va încredința unor luptători pentru a se instrui și a se pregăti să-și ducă la îndeplinire răzbunarea. În cele din urmă, după un atac în iureș, cu elefanți, asupra cetății Varanasi, Deva îl va așeza pe Jai pe tronul locului în care acesta se născuse, în urma descoperirii adevărului despre cele petrecute în cetate la nașterea pruncului.

     Finalul acestui roman ficțional îl va găsi pe cititor într-o situație destul de ciudată, întrucât eliberarea tuturor de acel demon al urii va cere o jertfă incredibilă: moartea binefăcătorului Deva și sinuciderea lui Jai. Cu alte cuvinte, am lecturat o carte ficțională scrisă cu multă imaginație, o carte care își poartă cititorul prin ținuturi exotice și lumi necunoscute. Singura ieșire adevărată dintr-o situație diavolească, în care până și realitatea pare depășită de avalanșa evenimentelor — acesta fiind, după cum înțelegem, mesajul cărții — se află tocmai acolo unde nu mai există nicio ieșire pentru judecata omenească.

 

                                                  Tudor Cicu

 

                                                              (sfârșitul prezentării noastre)

Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău (II)

 

Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău, 2026

1.     4. Angela Dina-Moțățăianu / „Claviger”

     Cu romanul Claviger intrăm în sfera romanului de investigație și a cronicii de familie, având-o ca eroină pe Mira. Autoarea își construiește foarte bine scenele epice, mizând pe analize sociale atente și pe un rechizitoriu lucid al relațiilor umane cotidiene.

     După ce își pregătește fiica, pe Renée, să plece la studii în Franța, Mira este chemată de verișoara ei, Mira-Mica, să se ocupe zilnic de recuperarea medicală a mătușii Marieta, în calitate de psiholog, așa cum profesase înainte de pensionare. Mătușa ei, Marieta, suferise în urma atacului cerebral o tulburare de vorbire. Introspecțiile Mirei, care îi vorbește la căpătâiul bolnavei despre momentele fericite ale membrilor familiei și ale rudelor apropiate, printre amintiri asociate cu investigațiile făcute în trecutul familiei Răzeșanu, scot la iveală tot felul de încrengături sociale din viața personajelor care s-au perindat prin familia lor: minciuna, adulterul, trădările și răceala dintre membrii familiei, ingratitudinea nepoților, dar și orientările politice monarhiste și răutatea caracterului uneia precum Mira-Mica. Prin urmare, autobiografismul afișat în narațiune de Mira este aici doar partea vizibilă a unei critici a limbajului și a formelor acestei scrieri, iar eticheta pe care i-am pune-o acestei narațiuni ar părea să fie aceea a unui experiment de roman psihanalitic. Metoda terapeutică folosită de Mira în recuperarea mătușii Marieta este una psihologică: rememorarea momentelor frumoase din viața familiei. Vestea morții fostului soț, care o înșelase cu o altă femeie și care divorțase din acest motiv de Mira, este și ea una dintre tristețile zilelor ce vor urma. Doar că sosirea fiicei din Franța îi readuce femeii liniștea. Însă, în casa Marietei, Mira este întâmpinată cu furie de Mira-Mica, pe motiv că nu venise la înmormântarea fostului ei soț. Dar are parte și de o surpriză: Marietei îi revenise glasul. De fapt, Marieta se prefăcuse mută, cu complicitatea medicului care o tratase după atacul cerebral, cunoscând purtarea mizerabilă a familiei Răzeșanu (formată din Mira-Mica și soțul ei), care voia să o trimită într-un azil de bătrâni ca să scape de povara ei în casă.

     Romanul curge în continuare la fel de confesional ca stil de scriere: Mira își investighează în amănunt fiecare moment din viață care părea dat uitării. Cartea este și un rechizitoriu sever la adresa copiilor care își abandonează părinții, la adresa meschinăriei unor oameni care au făcut, după Revoluție, trecerea de la calitatea de om la aceea de fiară. Finalul ne dezvăluie și o altă fațetă a celui numit Artemir, nimeni altul decât soțul Marietei. Nici acesta nu-și iubise soția pe cât își iubise amorurile ascunse, iar dintr-una dintre ele rezultase un copil neștiut de ai săi. Acest copil este nimeni altul decât doctorul Costin, cel care o tratase cândva și pe Mira. Acest doctor va prelua rolul bunului samaritean și o va aduce de la sanatoriul-azil unde o azvârliseră propriii copii, la sanatoriul său privat, unde îi va acorda toată atenția. Costin îi va mărturisi Mirei că el este copilul lui Artemir, venit pe lume ca urmare a iubirii pe ascuns dintre acesta și mama sa, secret pe care nimeni nu-l cunoscuse până atunci. Astfel, după decesul mamei doctorului, Marieta îi devenise acestuia ca o a doua mamă. Iar Mira, aflând secretul doctorului Costin, va trebui să ducă mai departe – asemenea unui claviger, păstrător al cheilor trecutului – condiția de deținătoare a secretelor și, totodată, să întrețină legătura dintre două lumi opuse și ostile: cea a copiilor și cea a fratelui vitreg și a mamei.

 

2.     5. Ionelia Vladu / „Iris – pisicuța cu zgardă roșie”

 

     O carte-ficțională, atât pentru cei mici cât și pentru cei mari, în care ni se prezintă povestea unei pisicuțe ce are o zgardă roșie la gât și imprimată pe ea numele Iris, dar și un număr de telefon al proprietarei. Pisicuța fusese prețiosul cadou primit de profesoara Elsey, soția lui Carlos, de ziua ei. Dintr-un pui micuț, acum bine îngrijit, acesta se împlinește pe zi ce trece, fiind și mult iubit de cei doi (Carlos și Elsey), probabil și pentru că se căsătoriseră mult prea târziu și nu mai puteau avea copii. Doar că într-o bună zi se pornește dezastrul pentru pisicuța Iris. E chiar ziua când un curier le bate la ușă și le aduce un pachet. Pisicuța iese tiptil pe ușa deschisă curierului, acesta o zărește, și îi pune un gând rău ca s-o fure în scopul de a face afaceri cu ea. Și, după ce o pândește pe stradă, o și înhață și o bagă într-un pachet legat cu fundă ca să nu iasă afară. Dar, ghinionul lui, fiindcă face accident mașina se răstoarnă pe drum și pisica Iris iese din pachet și devine liberă, hoinărind de una singură pe străzi. Un băiat fugit de acasă, pe nume Eric, o găsește pe acoperișul unei clădiri în construcție și o ia acasă, oferind-o mamei sale Mila, acum doar o femeie bolnavă la pat. Aceasta o adoptă spre bucuria tuturor celor din casă. Zadarnice sunt acum toate căutările familei Carlos, iar șansa de a primi o veste nu mai este posibilă, întrucât și telefonul îi este furat. Numai că mâncarea bună de la casa soților Carlos, cu care era învățată Iris, lipsește aici. În ajutor îi vine Simba, un motan care vânează șobolani și pentru hrana ei, ba chiar o însoțește pe Iris la vânătoarea de șobolani prin împrejurimi. Într-o zi însă cade în capcanele puse de oameni și e salvată de Eric. Zgarda roșie, prinsă și ruptă în capcană, va fi recuperată de Eric și făcută cadou unei fetițe pe nume Emily, nimeni alta decât o fetiță adoptată de familia vecină. Mai mult pentru a le face treburile din casă. Emily vine la școală, chiar în clasa unde profesa și doamna Elsey. Era cu zgarda roșie a pisicuței, sub formă de brățară, la mână. Acesta este și momentul în care profesoara Elsey recunoaște zgarda pisicuței, ia legătura cu familia fetiței ce o adoptase, și acolo are loc și regăsirea cu pisicuța Iris aflată la vecini. Un final fericit îi dă autoarea acestei povești, prin cererea de adopție a fetiței Emily făcută autorităților de către Elsey, precum și angajarea soților care primise în casa lor pisicuța și se obișnuise cu ea ca muncitori la ferma lui Carlos. E și o poveste despre visurile unei fetițe pentru o viață frumoasă de familie, a unei pisicuțe îndrăgite de oamenii simpli și cinstiți cu un hapy-end fericit. Putem spune că autoarea a pornit pe drumul scrisului pentru a invita copiii preșcolari, mici și mari, la o înțelegere a ceea ce numim magia copilăriei, pentru că într-o societate în care oamenii nu mai scriu povești, lumea copilăriei e tristă și magia, cu adevărat, nu are la cine să vină. Și chiar o face, instruit și educativ, prin intermediul poveștilor închipuite dar și cu acele întâmplări prin care își propune să amplifice posibilitățile copilului de a intra în contact cu regulile, normele și rosturile lumii acestea prin intermediul unor povestiri cu tâlc și morală. Pentru că atâta timp cât e povestea biruitoare în viața noastră, este și speranța un mare adevăr.

 

3.    6,  Maria Luisa Țuculeanu / „Casa dintre salcâmi”

 

     Maria Luisa Țuculeanu face literatură, dar refuză ficțiunea și folosește un gen de scriitură apropiată de cea autobiografică și eseistică, fiindcă, atunci, ideea de roman poate fi prezentă în astfel de încercări, în a-ți reda și propria poveste. Să scrii viața unor personaje este modul în care și-a definit tipul de scriitură, în care se simte, de la început, responsabilitatea de a scrie în numele propriei profesii, cum este și aceea de profesor în învățământul școlar.

     Cartea aceasta este concepută ca o scriere poematică, cu descrieri picturale despre un ținut din „Nordul Moldovei, unde oamenii trăiesc după legile vechi și se află o pădure măiastră ca o catedrală”. Acolo, într-un zăvoi de salcâmi, doi tineri veniți aici cu gânduri bune, doi oameni, un destin, și-au construit o casă ocrotită la umbra salcâmilor și „în mijlocul lumii”. Cei doi protagoniști ai romanului sunt George și Lola. George, abia scăpat de pe băncile studenției, vine în acest colț de lume pentru a prelua funcția de învățător la școala din urbea respectivă. Îi urmează Lola, profesoara de literatură și limba română. O vreme, cei doi se ocupă de educația copiilor, de pregătirea lor pentru viață, așa cum și ei au pornit pe acest drum. Gazdele la care trag cei doi se arată a fi oameni simpli și primitori. Primul este George, care vine în sat, apoi îi urmează și Lola, iar gazdele lor sunt în colțuri diferite ale satului. George va reține vorbele gazdei sale, care îi spune: „Ia aminte la mine, odată ce bei apă de la izvorul din vale, aici te împământenești și tot aici te însori”. De altfel, aceasta este profeția care se va împlini nu mult după sosirea Lolei la școala unde predă George. Pentru că, într-o bună zi, George va veni cu un buchet de flori de câmp în mână la gazda Lolei, unul nea Firică, și o va cere în căsătorie. Acum, odată însurat, este timpul să-și facă și o casă. Lola descoperise, în peregrinările ei prin pădure, cu clasa și profesorii amici, un loc cu salcâmi, unde simțise ea că își va face o casă. Casa se va ridica, încet-încet, iar cei doi își vor duce viața în mijlocul salcâmilor. Își vor amenaja și o grădină care va stârni admirația vecinilor lor.

     În viața lor vin repede și cele două fetițe, Selena și Eliza, iar autoarea ne introduce în largi descrieri poematice despre copilăria lor și viața școlară: mai întâi gimnaziul, apoi liceul și studenția în Iași. Drumurile spre orașul unde își petrec anii de liceu și de studenție, de acolo, din ținutul pădurii și până la oraș, sunt uneori pline de peripeții și de multe necunoscute. Uneori ne pierdem în hățișul descrierilor picante. Peste ani, trecând pe la mormintele celor doi învățători, George și Lola, fetele, dar și trecătorii locului, își vor reaminti momentele de fericire trăite de cei doi.

     Așadar, o carte-omagiu adusă rădăcinilor celor care au construit casa dintre salcâmi, o narațiune scrisă cu penelul unei pictorițe. Și asta pentru că nouă ni se pare că oscilează între notația jurnalieră și pagina de autoanaliză, de multe ori apropiindu-se de poemul în proză, în încercarea de a anexa noi teritorii de literaturitate.

 

              (va urma curând: și ultima serie de 3 cărți prezentate)

Despre cărțile primite de juriu...

 

Despre cărțile primite de juriu la Concursul Național de proză V.Voiculescu/Buzău, 2026 – în 2 octombrie va avea loc și manifestarea la Pârscov..

1.     1.     Ileana Vlădușel /„Lentila spartă”

     Cititorul poate privi romanul „Lentila spartă” de Ileana Vlădușel nu numai ca pe o poveste a regăsirii sinelui și a multiplicității identităților unui personaj, ci și ca pe o introspecție în viața unui om. Cartea nu inovează cu nimic tehnicile romanești, însă își câștigă cititorul prin diversitatea palierelor pe care poate fi citită: roman biografic, roman odiseic etc. Avem, totuși, în față un roman suprarealist, în același timp metaforă și călătorie de introspecție în viața lui Iov pictorul, personajul romanului.

     Deodată vedem cum toate amintirile și toți cei dragi se năpustesc asupra lui să-l judece. Iov se trezește, ca într-un vis ireal, într-o piațetă pe care n-o mai văzuse vreodată. Se simte rătăcit în ea, singur, doar cu aparatul de filmat a cărui lentilă era și ea spartă. Asediat din toate părțile de umbre în întunericul pieței, Iov le răspunde provocator pentru a-și aminti cine a fost: își rememorează copilăria, își aduce în fața ochilor părinții și felul în care a ajuns singur pe lume.

De aici începe călătoria odiseică: se trezește într-o cameră cu oglinzi, multe dintre ele sparte. Umbrele oglindite în acele cioburi îl privesc ca niște judecători aflați într-o sală de judecată. Este asaltat cu întrebări de genul „Unde ți-ai pierdut mințile?” etc. În ele, Iov își vede copilăria și scene de familie în care se lepădase de Dumnezeu. Fiecare ciob din acele oglinzi păstra câte un fragment din viața lui ratată, care acum i se întorcea împotrivă și-l acuza.

Odată ieșit din camera oglinzilor, Iov se pierde într-un culoar orb, unde alte umbre îl asaltează iarăși cu întrebări despre rostul vieții sale. O foaie albă pusă în mâna lui urmează să fie acoperită cu rândurile unei scrisori scrise pe loc mamei. În ea își cere iertare pentru toate rătăcirile sale în viață.

     Lentila spartă de la aparatul de filmat, singura care i se mai lăsase pentru a privi prin ea, îi arată doar că lumea lăsată în urmă nu mai are formă și că este privit de toți cu un ochi părăsit: așa îl privește preotul care-l pusese să picteze biserica, la fel și femeia care-l aștepta zadarnic să vină și care încă mai ținea ferestrele deschise ca să-l vadă venind, la fel fratele ori copilul pe care îl certase spunându-i că nu va ieși nimic din el.

     Dar era timpul să se întoarcă, fiindcă înțelesese unde greșise și știa că ai lui îl vor aștepta. Întoarcerea nu poate fi decât o purificare, pentru că acum știa să-și ceară iertare, să recunoască în sinea lui unde a greșit. Iar întoarcerea înseamnă izbăvire și asta îl va salva. Nu trupește, ci în spirit. O barcă îl va aștepta pe Iov la marginea unui lac, ca să-l ducă în „pacea” acelui loc de dincolo.

     Romanul poate fi interpretat și ca un roman-parabolă, între pilda fiului risipitor și cea a talantului îngropat și nepus la treabă, totul încheindu-se ca o întoarcere a fiului de împărat care își părăsise tinerețea fără bătrânețe și se întorsese acasă să moară lângă ai lui.

 

2.     Gabriela Stanciu Păsărin/ „Alexandrescu 63”

 

     Povestea din acest roman ne vorbește despre iubire și despre calea către împlinirea în dragoste, chiar și atunci când pare că totul s-a terminat. Vorbește, de asemenea, despre reconstrucția unei vieți aflate la răscruce, astfel încât iubirea nu este niciodată la sfârșitul unor existențe trecute, ci, dimpotrivă, reprezintă întotdeauna un nou început. Romanul Gabrielei Stanciu Păsărin este unul psihanalitic, despre viața unei femei care își pierde perechea și, odată cu moartea soțului ei, Costin, pierde și lumea în care credea că își va găsi liniștea.

     Emilia Tișu, eroina cărții, trecuse în adolescență printr-o cumpănă grea. La cutremur își pierduse mama sub dărâmături. Chiar ea fusese prinsă cu părul sub o grindă prăbușită a blocului în care locuia împreună cu mama sa, dar fusese salvată după câteva zile, timp în care stătuse blocată sub dărâmături.

     Se îndrăgostește de doctorul Costin, cel care avusese grijă de ea în spital, apoi se căsătorește cu acesta și are o viață liniștită în propriul cămin. La 61 de ani însă rămâne singură, după decesul soțului, în urma unui accident. Singura speranță care o mai ține în viață este Tincuța, femeia care, trei zile pe săptămână, făcea menajul în casa lor. Dar și Tincuța o părăsește: mai întâi pentru a pleca la fiica ei din Italia, apoi definitiv, în urma unei boli de ficat, deși exista soluția unui transplant, prin cedarea unei părți din ficat de către una dintre fiicele sale. Cum acest lucru nu se produce, întrucât fiicele își abandonează mama, moartea Tincuței survine în spital. Rămasă singură, Emilia se pensionează de la liceul unde fusese directoare și se apucă de traduceri. La prima ei lansare de carte îl reîntâlnește pe Manu Crioveanu, nimeni altul decât fostul ei elev, un tânăr care locuise cândva în apropierea blocului ei și pe care îl meditase la literatură, pe vremea când ea era încă studentă. Acum, acesta devenise cel mai faimos critic literar al urbei.

     Lucrurile iau o întorsătură neașteptată în momentul în care Emilia descoperă o antenă GSM vizavi de blocul ei, îndreptată chiar spre apartamentul său. Realizând efectele nocive ale antenei, Emilia se hotărăște să-și părăsească apartamentul și să se mute.

Un agent imobiliar o înștiințează că i-a găsit un apartament așa cum și-l dorise, cu vedere la grădină și la pomi, undeva pe strada Alexandrescu, la numărul 63. Emilia rămâne uluită, fiindcă la această adresă locuiseră cândva, într-un bloc de garsoniere, un unchi și o mătușă de-ai ei și chiar ea copilărise mult timp acolo. Între timp, fostul locatar unise două garsoniere și o debara, noua locuință devenind astfel un apartament spațios.

Prin această mutare, Emilia își regăsește copilăria și o nouă identitate, în persoana Emei, de data aceasta.

     Cu Manu Crioveanu se întâlnește tot mai des la revista literară pe care niște prieteni de-ai ei o înființează și în care publică, în primul rând, chiar ei. Manu, care în timpul meditațiilor se îndrăgostise sincer de studenta care îi preda cândva literatura, o invită acasă în ziua în care mama lui împlinește 85 de ani. După moartea mamei sale, Manu se îmbată și vine la Ema, căreia îi mărturisește că viața lui pare deja distrusă, mai ales că proprietarul locuinței în care stătea cu chirie îl soma să o părăsească. Ema ia o decizie: îl va lua „chiriaș” pe Manu, în apartamentul ei cu mai multe camere de pe strada Alexandrescu, numărul 63.

     De aici încolo, romanul intră într-o nouă dimensiune: aceea a unei iubiri regăsite în doi. O nouă abordare trepidantă a acțiunii, o dimensiune încărcată de suspans, deschide drumul unei povești în care doi oameni, care au pierdut fiecare câte ceva în viață, descoperă ceea ce îi poate uni trup și suflet. Este o nouă încleștare pentru a-și trăi fiecare viața, fără să mai permită destinului să le răpească și ultima speranță. Doar moartea îi mai putea despărți.

Singurătățile celor doi se recunosc acum într-un nou început de iubire.

Finalul, cu perioada pandemiei care cade ca un trăsnet, iar Ema se îmbolnăvește de COVID-19, este dramatic.

     Cartea este o nouă meditație pe care autoarea ne-o sădește în suflete, de parcă ar fi scris-o special pentru tristețile noastre. În fapt, este un roman scris în manieră autobiografică despre încredere, iubire și șansa unei femei de a lupta pentru o nouă împlinire.

 

 

3.     Paul Negoiță /„Augustin”

 

     Aflat la debut cu această carte, Paul Negoiță (știm că publică ocazional și în Ziarul Lumina) scrie acest roman despre Fericitul Augustin, unul dintre cei mai mari părinți ai Bisericii și gândirii creștinătății care s-a născut în 354 după Hr., în Thagoste, Numidia. Avem dinainte o carte scrisă după procedeul autobiografic la persoana I. Născut din tată păgân și mamă creștin practicantă Augustin a primit educație creștină în Thagoste, apoi a studiat la Madaura și Cartagina. Copilăria și începutul educației școlare ale Fericitului Augustin ne atrage, prin sinceritatea scrierii și amprenta acelei epoci descrise de autor, încă de la primele pagini. În tinerețe Augustin a dus o viață dezordonată, cum mărturisește el (mai târziu) în „Confesiuni”, cartea lui de căpătâi. A avut și un fiu din flori, Adeodatus, care din păcate s-a prăpădit de tânăr. Augustin a studiat retorica și a devenit profesor de retorică în Cartagina, dar o părăsește din pricina necuviinței care începuse să domnească în școli. Pleacă din Africa să se perfecționeze și să profeseze în Roma, și mai târziu, la Milano. A fost, după cum frumos relatează Paul Negoiță, în stil „autobiografic”, un neobosit căutător al adevărului. Augustin se dovedește un bun orator și se află mai mereu în polemici cu cei mai distinși reprezentanți ai vremii: când în domeniul maniheismului, al scepticismului, al neoplatonismului (care l-a și pregătit pentru creștinism). A fost apoi botezat de Sf. Ambrozie și, în cele din urmă, a fost făcut preot. Din Roma se întoarce înapoi în Africa și înființează o comunitate monahală la Thagoste, în mănăstirea construită și cu ceva forțe proprii. După cinci ani de preoție este ridicat la rang de episcop. A scris peste 90 de cărți, printre care fundamentale sunt „Confesiunile” și „Cetatea lui Dumnezeu”. Toată viața a căutat adevărul cu toată ființa. Discursurile sale ținute în comunitate n-au fost întotdeauna primite cu inima sinceră, dar a răzbit și și-a învins potrivnicii în credință. Metamorfozat, cu har scriitoricesc, într-un harnic cercetător al scrierilor vechi, autorul Paul Negoiță se dovedește și un bun povestitor. Volumul cuprinde, pe lângă o biografie amănunțită și documentată a Fericitului Augustin, aspecte din viața și concepția gândirii sale, documentate din cele două cărți fundamentale amintite, țesând o narațiune menită să întregească o memorialistică atractivă la lectură. Punând în pagină capacitatea sa de analiză și de sinteză, aducând firesc mărturii ale scriitorilor-martori ai vremii, pentru a le topi în propria narațiune, Paul Negoiță își dezvăluie cititorului talentul de povestitor. Fiind o carte plină de învățătură și noțiuni teologice, lămuritoare cititorului, volumul de față, prin claritatea expunerii, ar merita să devină subiect de analiză și prezentare în Facultățile de teologie pentru a fi cunoscută de cât mai mulți. Introdusă în acest circuit de studiu, cartea ar căpăta, așa cum o și considerăm, anvergura unui roman memorialistic de analiză critică și psihologică.

                                        (va urma: într-o serie de câte 3 x 3 cărți prezentate)