Tableta unui descriitor al vieții

 

Tableta unui descriitor al vieții

1.

 

     „Dacă ar fi să cauți în memorie un moment al întâlnirii cu trecutul, care ar fi acela?” – m-a întrebat cineva. M-am gândit mai întâi dacă i-aș spune ceva ce ar fi fost în folosul meu sau măcar ceva ce mi-ar stârni și provoca memoria pentru a reconstitui câte ceva din trecutul meu. Și, așa, într-o doară, mi-am amintit – nu știu de ce mi-am refăcut-o în memorie – ziua când a apărut în viața mea primul avion pe cerul de deasupra casei natale. Mai auzisem de ele, dar nu le văzusem niciodată atât de aproape și, încă, zburând pe deasupra casei noastre de la țară.

     Eram în casă și mă certam cu fratele meu pe un căluț de lemn pe care ni-l cioplise tata dintr-un ciot. Mai mică de statură, sora mea, cocoțată la fereastră, a ridicat deodată o mână și ne arăta, prin fereastră, spre cer. Nimeni nu înțelegea ce arată acolo, sus. O altă năzărire de-a ei? Mama sărea de după sobă, lăsa fusul de tors pe cufărul primit ca zestre cândva și striga la tata: „Ia vezi, mă, pe ce se ceartă copiii ăștia?” Dar tata glumea cu mama și spunea că, de câteva zile, în zarzărul din fața casei noastre și-a făcut cuib o mierlă și acum noi ne certăm pe ouăle din cuib. Avea treabă cu niște opinci cărora li se rupseseră găurile pentru curele. Apoi, ca să n-o supere pe mama, l-am auzit spunând: „Se-aude un avion pe cer, ce să fie!” Că, pesemne, surorii mele avionul acela îi atrăsese atenția.

     Cum am auzit de avion, în picioarele goale, eu și fratele meu am ieșit în curtea casei, prin băltoacele făcute de ploi, și am început să-i facem cu mâna pilotului – bănuiam că ne vede și el – și cântam de mama focului: „Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor, să mă fac aviator!” Și i-am făcut cu mâna până s-a pierdut în depărtare.

     Și acum mă întreb, oare de ce mi-am amintit una dintre clipele nostalgice din lăcașul memoriei și nu m-am oprit la iarna aceea când zăpada ne acoperise casa și nu mai puteam ieși? Tata nu mai dăduse pe acasă de câteva zile. Fusese blocat cu oile C.A.P.-ului în câmp și Dumnezeu știe cum încerca să le scoată din zăpezi și să le aducă în saivanele de acasă. Aveam încredere că, fiind bărbat, se va descurca el într-un fel, dar noi? Cum să ieși din casă când ușa era blocată de nămeți și, până la magazia unde țineam ciocălăii de foc și mălaiul, cineva trebuia să facă pârtie cu lopata? „O să ne descurcăm, nu poate fi ăsta sfârșitul lumii!” se ruga mama pentru noi.

     În iarna despre care se zice că înghețau și lemnele în sobă și când cam ne înghesuise foametea, mama pusese o sobă de metal în mijlocul camerei și ne îndopa cu ceai fierbinte din crenguțe de corcoduș și cartofi copți pe metalul încins. Mă durea burta de-atâta zeamă colorată și coji arse, scrum, dar îmi spuneam: „Gândește-te că vine seara”. Diminețile ne trezeam și fugeam la geam când auzeam câte un car scârțâind pe drum și doi cai costelivi trăgând câte un mort spre cimitir. Pentru unii, drumurile erau fără întoarcere. „Marele noroc al lui Nietzsche e că l-a întâlnit pe Dante și i-a spus să se întoarcă din drum”, îi spuneam surorii mele ca să mă dau deștept.

     Pe sora mea cea mică o încântau flăcările de un roșu aprins, cu stele tremurătoare, care, zicea ea, ieșeau prin burlanul scos la streașină, ca din pământ. Vedea pretutindeni numai comori. Mama o liniștea, spunând că sunt doar năzăriri ale unui înger al foamei care i se pusese pe creier. Ne lua cloșcă între brațe: „Ce să-i faci, mamă? Așa a vrut Dumnezeu!” Apoi o auzeam suspinând ca pe Varia, fiica moșierei Liubov Andreevna din piesa lui Cehov. Seara visam un car tras direct pe bolta cerului și țin minte că cineva tropăia pe lângă car, ca și cum ar fi vrut să se curețe de zăpadă pe cizme. Mama spunea, însă, că cineva ne umblă prin nămeți, pe afară. Dar mie îmi părea a fi zgomotul surd al toporului lui Lopahin lovind un pom în Livada de vișini.

     Într-o seară am vrut să ies, alarmat de niște bătăi care au urmat, insistent, în ușă. Cum să fi rămas cineva străin înghețat pe afară? Sigur că trebuia să fie cineva cunoscut. Dar cine? Bunicul căzuse în Primul Război Mondial. Tata nu se întorsese încă din câmpul unde rămăsese înzăpezit cu oile. De sub păturile cu care ne înveleam, o vedeam pe mama umblând prin casă cu lumânarea care trimitea numai stafii pe pereți. „Ce-o fi afară?... Ce-o fi afară?”... o auzeam, făcându-și cruce după cruce. Din sălița noastră puteam pune scara și mă urcam în pod. Mai găseam hârtii și alte lucruri vechi aruncate, pe care mama le punea să întrețină focul în sobă. Uneori săltam o țiglă și priveam pustietatea albă de afară.

     Peste câteva zile a venit tata cu o căruță, ne-a făcut pârtie pe afară și am scăpat de blocada nămeților pentru totdeauna. Și chiar de a doua zi, sora mea povestea, cu haz, puștilor de pe noua uliță eliberată de zăpadă, cum în nopțile acelea de groază ni se furase văcuța din grajd. „Foametea îi înghesuise și pe alții”, le zicea. Uite și minunea pământului, cu ce îndrăzneală, Dumnezeule, spunea asta! Eu dădusem în pod de o cărticică pe care nu mă îndurasem s-o punem pe foc și acolo am găsit o istorioară pe care o țin minte și acum. Mai știu că atunci le-am citit-o tuturor puștilor de pe strada noastră.

     În acea istorioară se spunea că primul țar al Rusiei, Ivan al IV-lea, îi făcuse o vizită regelui Angliei, Eduard, fiul lui Henric al VIII-lea. Regele Eduard îi dăduse la plecare, în dar, o cutie din cristale colorate și transparente, în care un purice de metal, imediat ce declanșai o rotiță, sărea de sus în jos, apoi și în lateral, întruna, iar, lovindu-se de pereții de cristal și de capacul cutiei, scotea niște sunete muzicale armonioase, ceva tare plăcut, care îți încânta auzul. Ivan al IV-lea fusese foarte încântat de dar și îi mulțumise regelui Angliei cu un cufăr cu bani de aur pentru năstrușnica cutiuță muzicală. Ajuns în țara lui, țarul își chemase curtenii și le-a arătat minunea. Niciunul nu mai văzuse până atunci o așa năzdrăvănie de cutie. Și atunci țarul și-a chemat meșterii imperiului și i-a provocat: „Cine poate reproduce minunea asta are de la mine câteva pungi cu galbeni de aur!”

     Unul dintre meșteri, după ce s-a învârtit pe lângă acea cutiuță, a zis că el se încumetă. Iar după o săptămână a venit cu cutiuța la țar. „Ei?...”, a întrebat Ivan al IV-lea. „Mi-ai adus înapoi cutiuța, dar unde este și lucrarea ta?” „Iertare, mărite țar!”, a răspuns meșterul. „Chiar aici, de față, se află. Încercați, Măria Voastră!” Uimit, țarul și-a recunoscut cutiuța muzicală, dar nu pricepea ce vor să însemne vorbele meșterului. A pus cutiuța pe măsuța din fața lui, așteptând să-i audă magnificele sunete. Dar puricele odihnea pe fundul cutiuței și, oricât a învârtit țarul de rotiță, aceeași liniște trona în jurul cutiei. „Cum așa? Acum nici nu mai cântă! Dacă mi-ai stricat jucăria, o să plătești cu capul!”, a răcnit țarul furios. „Măria Voastră!”, a îngenuncheat meșterul. „E adevărat că puricele nu mai sare, fiindcă l-am potcovit. Și, potcovit cu cele două potcoave de aur, acum greutatea din tălpi îl obligă să rămână nemișcat pe fundul cutiuței. Poate nu mai sare să producă acele sunete, dar, Măria Voastră, cine în lumea asta ar mai putea potcovi un purice? Prin asta dovedim tuturor meșterilor din lume că noi suntem cei mai buni!”

     Nu mai rețin finalul acestei istorisiri, dar ea mi-a fost readusă în memorie de povestea eroului lui Evgheni Vodolazkin din romanul Aviatorul. Acesta își amintise, scriind în jurnal, cum găsise odată, la unul dintre iarmaroacele din Rusia, o jucărie identică, pe care o numise „locuitorul australian”. Ce era jucăria, în fapt? Într-o sferă mică din sticlă, în care era apă, plutea un mic domn – tot din sticlă – cu ochi bulbucați. Deasupra sferei era lipită o membrană de cauciuc și, doar ce apăsai pe membrană, „locuitorul australian” se rotea în jurul axei sale cu o viteză amețitoare, ca un patinator, și se ducea la fund. Cel care mânuia minunea la iarmaroc le lua vederea tuturor cu anunțul uimitor că locuitorul australian se lăsase pe fundul mării să caute fericirea omenească!

     Romanul lui Evgheni Vodolazkin este povestea unui tânăr din Rusia începutului de secol XX, Innokenti Platonov, care este introdus în azot lichid pentru a fi „înghețat” la mijlocul anilor 1920, iar în 1999 – după circa șaptezeci de ani și ceva –, deja în altă lume, este „dezghețat” pentru a fi readus la viață. Cel care face experimentul „înghețului” este academicianul Muromțev, de pe vremea epocii staliniste, iar cel care îl readuce la viață prin „dezgheț”, în epoca Rusiei postsovietice, este medicul Geiger.

     Trezit pe un pat de spital, cu mintea limpede și într-o lume care nu mai e a lui, memoria lui Innokenti pare definitiv ștearsă. La început nici măcar nu înțelege ce s-a întâmplat cu el. Pentru a-și reveni, medicul Geiger îi pune dinainte un jurnal – „trebuie să-ți amintești singur totul”, i se spune – și îl îndeamnă să aștearnă în el orice i-ar trece prin minte, adică să descrie în însemnările ce le va face: obiecte, senzații, oameni, imagini și cam tot ce i-ar trece prin cap, cu speranța că „ceva” îi va declanșa memoria și își va reconstitui trecutul, în ideea că, dacă fiecare va descrie părticica lui, cât de mică, din această lume, se va găsi întotdeauna cineva cu o cuprindere destul de mare ca s-o redea așa cum e. Iar, scriind zilnic în acest jurnal, Innokenti devine un fel de descriitor al vieții. Astfel, cu ajutorul însemnărilor zilnice, încep să apară în memoria lui Platonov, mai întâi, imaginea Petersburgului de la începutul secolului al XX-lea, copilăria, școala, întâia iubire, revoluția din 1917, lagărul în care e aruncat de regimul bolșevic etc. E un roman care îți arată cum poate fi fructificată memoria, ceva similar cu procesul de a-ți stârni și provoca memoria pentru a-ți reconstitui trecutul.

     Pe patul de spital, Innokenti află de la medic că vârsta lui biologică ar fi cam de 30 de ani, fiindcă în azotul lichid, în cei aproximativ 70 de ani cât a stat, nu i-a îmbătrânit niciun organ. O astfel de apariție, firesc să însemne pentru toți o curiozitate și să se uite la el ca la un pește în acvariu, poate chiar ca la cineva de pe altă planetă, și să fie examinat de toți ca un exponat de muzeu. Într-o zi i se învârtește în cap, ca o morișcă, ceva ciudat: cum că ar fi fost aviator în trecut. Întrebat, doctorul Geiger îi spune: „Din câte știu, nu!” Cuvântul îl obsedează într-atât, încât își amintește că a fost cu vărul său Seva în Golful Finic. Mânuiau, trase de ațe, zmeie-aeroplan pe plajă și strigau încântați unul către altul: „Aviator Platonov... aviator Seva... direcția înainte!”

     Medicul Geiger și asistenta lui, Valentina, stau tot timpul la căpătâiul lui și-l supraveghează. Valentina chiar se culcă pe pătură lângă el și îi mângâie părul. Asta îi răscolește amintirea Anastasiei, prima lui iubire, care, la fel, se culca lângă el când erau mici și îi mângâia părul, ceea ce îl făcea nespus de fericit. Când descoperă pe cutia de medicamente anul producerii – 1997 –, începe asiduu să-și forțeze memoria: „În ce fel de accident am putut eu nimeri ca să mă trezesc la celălalt capăt al secolului?” Și, într-o altă zi, își amintește clar cum a întâlnit-o pe Anastasia la cimitirul Smolensk, unde el venise pentru mormintele bunicii și al tatălui împușcat la revoluția bolșevică. Anastasia venise pentru mama ei. Acolo l-a întâlnit și pe Zarețki, cauza nenorocirii care l-a trimis mai târziu în lagăr și de acolo la „azotul lichid pentru îngheț”. De fapt, toți trei locuiau în aceeași clădire comună, în camere separate, cu uși blocate cu lemne bătute în cuie. Casă distribuită de regimul bolșevic după revoluția din 1917, când casele lor fuseseră distruse de război. Își amintește totul despre accidentul planorului și moartea aviatorului de pe aerodromul Komendantski, unde fusese pe la 11-12 ani cu tatăl său. Și da, atunci își jurase să se facă aviator.

     Încep ieșirile din spital însoțit de doctorul Geiger și își revede locuința unde au stat cu chirie: el cu mama sa, Anastasia cu tatăl ei, Voronin... și acel hoț de salam din fabrica unde lucra, nimeni altul decât Zarețki. Platonov începe să citească cărți, tratate etc., pentru a afla mai multe. Într-o discuție despre tehnica înghețului și dezghețului pe care academicianul Muromțev le făcea pe șobolani, e sceptic că cineva ar putea fi readus la viață după un astfel de îngheț cu azot lichid. Așa află de la Geiger că el era unul dintre cei care fusese „înviat” după un astfel de îngheț. Își amintește cum fusese arestat ca învinuit și trimis în lagăr după anchetele făcute pentru asasinarea lui Zarețki. Dar cine anume l-a asasinat pe Zarețki, cel care îl „demascase” – în mod eronat – și îl dăduse pe tatăl Anastasiei, pe profesorul Voronin, pe mâna miliției și a celor ajunși la putere, nu poate să-și amintească.

     Fiind o curiozitate pentru noua lume, Platonov începe a fi curtat de televiziuni, conferințe și chiar de primarul orașului. Începe să i se facă reclamă și să fie cunoscut de oameni. Părăsește chiar spitalul și se mută în vechiul lui apartament, cel din copilărie... și colindă cimitirele în căutarea vechilor „cunoștințe”. Geiger îl vizitează des la noua locuință, iar într-o zi îi dă vestea că Anastasia trăiește, că are acum 93 de ani și e internată într-un spital. Platonov găsește spitalul și o vede pe Anastasia în stare de legumă, inconștientă și neajutorată. Când s-au despărțit, el avea 23 de ani, iar ea 17. Acum el are 30 de ani și ea 93. Află la spital că Nastia, o nepoată a Anastasiei, o vizitează des și are grijă de ea. Nastia îi spune că l-a văzut la televizor și știe cine este, cine a fost, cam totul despre Innokenti Platonov. Anastasia – bunica Nastiei – începe să-și revină, chiar îl recunoaște pe Innokenti și, într-un moment de destăinuire, recunoaște că „Zarețki e păcatul meu”, că la comanda ei acesta a fost asasinat. Și intră apoi în comă, de unde nu mai iese decât într-un sicriu. Cu Anastasia se rupsese orice fir care îl lega pe Platonov de timpul său. Se întâlnește tot mai des cu Nastia și, în cele din urmă, au devenit „unul pentru altul” pentru totdeauna.

     Până aici – prima parte din roman – cartea e scrisă sub forma însemnărilor din jurnal, toate aparținând lui Innokenti Platonov. Izbânda însemnărilor din jurnalul lui Innokenti arată foarte limpede că, dacă încă nu a fost descoperit azotul lichid care să păstreze sunetele, culorile și limba unei lumi dispărute din viața unui om, pesemne doar însemnările ce conțin descrierea acestora, cu speranța de a le salva de la uitare, reprezintă reușita acelui „descriitor al vieții”, cum l-am numit noi aici. Doar un „descriitor” poate vedea asta în cuvintele așternute pe coala de scris, oricât ar încerca cineva să i le alunge din memorie. Doar așternându-le pe hârtie ne dăm seama cât de vii sunt cuvintele.

 

2.

 

     Dacă prima parte a romanului este scrisă de Evgheni Vodolazkin sub forma însemnărilor zilnice din jurnalul lui Innokenti Platonov, partea a doua mai are încă doi „descriitori” ai existenței și ai evoluției vieții lui Innokenti: medicul Geiger și Nastia. În vreme ce Innokenti oscilează între însemnările despre trăirile sale curente și salturile în memorie pentru limpezirea trecutului, ceilalți doi „descriitori” se axează doar pe evoluția zilnică a eroului „înviat” din azotul lichid. Astfel, autorul îi oferă cititorului o perspectivă mai largă asupra firului povestirii, ținută aprinsă de condeiul mai multor persoane aplecate asupra colii de scris, fiecare ținându-și, conform înțelegerii triple, propriul jurnal.

     În Biblie, în Evanghelia după Matei 19:26, când ucenicii au întrebat: „Cine poate atunci să fie mântuit?”, Iisus le-a răspuns: „La oameni lucrul acesta este cu neputință, dar la Dumnezeu toate sunt cu putință”. Când eram copii și ne citea mama din Sfânta Scriptură, nu prea înțelegeam ce ascunde de înțelegerea noastră fiecare dintre acele versete. Abia mai târziu am înțeles că Biblia este o carte cifrată și că în ea sunt rostite cuvintele lui Dumnezeu. Și că fiecare cuvânt ascunde adevărul. Îmi frământam mintea cum aș putea face să dețin o mașină de gândit care să-mi găsească adevărul din fiecare verset al Bibliei. Citind, în tinerețe, impresionanta carte Călătoriile lui Gulliver a lui Jonathan Swift, un amănunt m-a urmărit mereu. În partea a treia a Călătoriilor..., Swift ia în râs mașina de gândit a lui Ramon Llull, despre care se credea că ar deține revelația sigură a tuturor tainelor lumii, și propune o altă mașinărie alcătuită din cuburi de mărimea unui zar, pe fețele cărora erau scrise cuvinte. Printr-un sistem de manete neobișnuite se roteau cuburile, iar cuvintele afișate, puse într-o anumită ordine, trebuiau să ofere ceva inedit. Stăteam la umbra nucului din via noastră și mă închipuiam manevrând manetele mașinii de gândit, iar lumea plină de fraze trunchiate, pe care aveam să le scriu apoi într-un caiet, avea să ofere, credeam eu, un sistem enciclopedic al gândurilor. Dar când am descoperit fraza lui Emil Cioran din Cartea amăgirilor: „Câtă viață ai pus în gânduri, atâta moarte este în tine!”, am renunțat la ideea mașinii de gândit.

     „Să scriem cu toții! La început, ideea mi s-a părut cam ciudată, dar pe urmă m-am gândit: de ce nu? O să fie un jurnal tripartit – păi e interesant!” – își nota Nastia în prima însemnare a jurnalului ei. Iar viața lui Innokenti – cum îi spune Geiger, fiindcă Nastia îl alintă cu diminutivul Platoșa – se scurge între plimbările zilnice prin diverse locuri sau pe la Arhiva de Istorie. Alteori, prin cimitire, în căutarea unor „cunoștințe” din trecutul său îndepărtat și obscur. Apoi urmează drumurile la Moscova pentru reportaje, filmările cerute de televiziuni și conferințele despre atrocitățile văzute și îndurate cu mulți ani în urmă în lagărul unde fusese aruncat sub bănuiala că l-ar fi ucis pe Zarețki.

     În apartamentul pe care îl avusese odinioară, locuiește acum cu Nastia, care este însărcinată, și, pe măsură ce trec zilele, mișcările lui devin tot mai nesigure. Fapt ce îl îngrijorează pe Geiger, așa că merg împreună să i se facă o tomografie, constatând că în creierul lui Innokenti au început să se „stingă” în masă celulele. Era de așteptat, zicea Geiger, ca refrigerarea să aibă influență asupra întregului organism. De la Arhiva de Istorie află despre soarta vărului său Seva, cu care înălța, în copilărie, zmeie pe plajă. Seva se înrolase în trupele KGB-iste: Innokenti își amintea că acesta venise în lagărul unde se afla el și se făcuse că nu-l recunoaște. O făcea doar ca să-și protejeze propria piele. Mai mult, Seva ordonase să fie trimis pe „insulă”, acolo unde a avut loc și congelarea în azot lichid. Dar, cum Dumnezeu le orânduiește tuturor o soartă după merit, Seva fusese împușcat la doar câțiva ani după ce Innokenti fusese înghețat în azot.

     Cum starea lui Innokenti se înrăutățește, Geiger aranjează să fie examinat la München. La întoarcere însă, avionului dinspre München i se blochează trenul de aterizare și, din această cauză, trebuie să facă mai multe încercări de aterizare. „Tocmai s-a anunțat de la aeroport”, notează Nastia în jurnal. Iar când avionul este obligat să intre pe pistă fără trenul de aterizare, echipajele de pompieri intră în alertă. „Ce noroc că Platoșa nu e în avionul ăsta!”... este ultima însemnare făcută de Nastia în jurnal. Innokenti Platonov era însă în avion și își nota – atunci îi revenise în memorie – cum l-a omorât cu statueta lui Themis, zeița dreptății, pe Zarețki, pe malul râului Jdanovka, în clipa când acesta își scotea salamul agățat cu o sfoară în pantaloni.

Copil fiind, mă întrebam: păsările mor și atunci când cad în picaj, ca fulgerate, din plin zbor? Uliul de ce nu se strivește de pământ când se repede din înaltul cerului? Nu găseam niciun răspuns, dar stăteam neclintit, privind pe fereastră. Și nici ploaia, nici vântul nu-mi răspundeau. „Acel ce n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice nu va ajunge niciodată la Dumnezeu” – știam de la E. Cioran. Și tot el se întreba: „De ce sfinții se opresc în cer?”. Oare și îngerul lui Innokenti s-o fi oprit în cer? Și mă gândeam cum sufla – și pe atunci – vântul printre brazi când Robert Jordan se întreba, în Pentru cine bat clopotele, dacă Maria n-are să fie niciodată a lui. Cum nu fusese pentru Innokenti Anastasia... și nici Nastia nu bănuia că fusese în acel avion. Doar noi murim, povestea rămâne.

 

 

O carte venită de la Constanța (de preot Marian Chivu)

 

        PE URMELE ISTORIEI LITERARE *

 

     Metamorfozat, cu har scriitoricesc, într-un harnic cercetător al scrierilor vechi, preotul Marian Chivu se dovedește, în cartea sa „Personalitate și Umanism creștin (în viața și creația literară a preoților Ion Agârbiceanu și Gala Galaction)” – apărută la Editura Star Tipp, 2019 –, și un bun povestitor.

     Volumul cuprinde, pe lângă o biografie amănunțită și documentată a celor doi autori-preoți, aspecte mai puțin comentate din viața acestora, precum și un discurs critic asupra operelor lor, țesând o narațiune menită să întregească o memorialistică atractivă la lectură. Punând în pagină capacitatea sa de analiză și de sinteză, aducând firesc mărturii ale scriitorilor-martori ai vremii pentru a le topi în propria narațiune, Marian Chivu își dezvăluie cititorului talentul de povestitor. Astfel, rânduiește viața, cariera și opera celor doi într-o monografie de 304 pagini.

     Incluzând și pagini autobiografice – despre copilăria petrecută în satul dobrogean Aliman, apoi despre activitatea de mai târziu de la Seminarul Teologic din Buzău –, autorul amintește că era atras de lectură încă de pe vremea când păzea gâștele familiei pe balta de la Aliman; furat de cărți, nici nu observa că vulpea îi rărea cârdul. Ai lui aveau motive să-și spună: „Citește el, dar nu poate păzi un cârd de gâște... Dacă o fi, Doamne, și în pastorație la fel?” Copilul însă își găsea repere morale în scrierile înaintașilor: de la Octavian Goga, în „Mărturisiri literare”, reținuse că „...am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se transformă într-o trâmbiță de alarmă”. Despre Ion Agârbiceanu, autorul „Arhanghelilor” și cel pe care Lucian Blaga l-a numit „sfânt părinte al literaturii române”, Marian Chivu își începe narațiunea cu data nașterii – 12 septembrie 1882, la Cenade, lângă Blaj –, al doilea dintre cei opt copii ai familiei. Urmează liceul la Blaj, perioadă hotărâtoare pentru formarea sa, și publică de timpuriu poezii și schițe în revistele vremii – „Tribuna”, „Tribuna literară” și „Unirea”. Autorul comentează viața lui Ionică Albu din romanul „Un licean... odinioară”, cu puternic caracter autobiografic.

     În septembrie 1900, Ion Agârbiceanu se înscrie la Facultatea de Teologie a Universității din Budapesta, etapă pe care Marian Chivu o reconstituie prin comentariul la „Povestea altei vieți”. Aflăm despre colaborările la „Gazeta Transilvaniei”, „Unirea”, „Familia” și „Luceafărul” de la Budapesta. Din amintirile lui Ion Brad, redate de autor, aflăm că prin 1948 opera lui Agârbiceanu era pomenită în cursurile universitare doar în formulă critică; abia după 1953, câțiva studenți entuziaști – printre care Mircea Zaciu și Ion Brad – fac demersuri pentru publicarea în foileton a romanului „Arhanghelii”. În 1954, Prezidiul Marii Adunări Naționale îi conferă „Ordinul Muncii”, iar în 1955 Academia Republicii Populare Române îl alege membru de onoare. Ion Agârbiceanu s-a stins din viață în 1963, la 81 de ani. Profesorul și criticul literar Constantin Cubleșan, referindu-se la ediția academică a operei, vorbea despre „consolidarea unui tip de proză, în tradiția ardelenească, alături de Ion Slavici și Liviu Rebreanu”. Discursul narativ al preotului Marian Chivu impresionează prin documentarea atentă și prin împletirea cu propriile amintiri, astfel încât frământările personajelor să imprime pecetea epocii.

     În cea de-a doua narațiune, despre copilăria, viața și peregrinările lui Gala Galaction, Marian Chivu prezintă dificultățile unei existențe trăite între două lumi, greutăți pe care le înfruntă toți cei care își părăsesc țara pentru studii și pentru cele necesare traiului, îndurând poveri ce puteau să-i doboare. Găsim în poveste totul „ca pe tavă”, grație unei documentații bogate: presiunea educației familiale, rigorile unui mecanism social-religios restrictiv și trecerea dureroasă spre libertățile oferite de lumea scrisului – sacrificii ce au înnobilat „întotdeauna meritul unor asemenea apostoli ai credinței și ai culturii românești”, cum precizează Neculai Laza Bogdanovici, coordonatorul Cenaclului Literar „Mircea Eliade”, în postfață. Autorul acordă o atenție deosebită aparatului critic și bibliografiei, reușind să contextualizeze informația și să atragă cititorul într-o lectură utilă.

     Punând o floare la mormântul părintelui Grigore Pișculescu (numele real al lui Gala Galaction) de la cimitirul Mănăstirii Cernica, autorul rememorează mitul vrăjitorului care și-a vândut sufletul diavolului în schimbul unei nemăsurate comori, din povestirea „Moara lui Călifar” și își propune să-i scrie viața începută în 1879, la schitul monahal Didești, unde a avut o copilărie fericită în sânul familiei, lângă biserica de lângă conacul părintesc de la Roșiorii de Vede, județul Teleorman. Liceul îl face la Sf. Sava din București, la internat, ceea ce a însemnat prima despărțire de locurile natale. Alexandru Macedonski „i-a deschis ușa” cenaclului „Literatorul”, iar primii prieteni întâlniți aici sunt N. D. Cocea și Tudor Arghezi. „Gala Galaction – punctează autorul – era un tânăr religios și convins creștin, cu lecturi biblice și cu prezență la biserică; elevul de la Sf. Sava căzuse însă sub înrâuriri socialiste puternice”. Înțelegem că tânărul elev venise la București cu credință mare, iar în gândurile lui trebuia să fi fost o misiune mare, ascunsă, pe care trebuia să o îndeplinească. Și ca să nu i se spulbere visele, după liceu s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie, pe care a părăsit-o după un an pentru a se înscrie, în 1899, la Facultatea de Teologie. În timpul facultății citește multă literatură și, nemulțumit de titlul de licențiat, pleacă în 1903 la Cernăuți „pentru alți șase ani de studiu în teologie superioară”. După doctorat, Spiru Haret îl numește defensor ecleziastic pentru județele Olteniei. Cutreieră astfel țara în lung și-n lat, strângând caiete întregi cu note de drum și observații sociale. Profesorii de la Teologie, văzând preocupările sale literare, s-au arătat nemulțumiți. Premiul „Eliade Rădulescu”, acordat de Academia Română, i-a fost „hrană cerească”: Constantin Stere și Garabet Ibrăileanu l-au primit la „Viața Românească”, iar Constantin Banu l-a adus la „Flacăra”.

     Autorul revine la intenția sa de analiză și sinteză și ne introduce în atmosfera nuvelei „Dionis Grecoteiul” – pe care, mărturisesc, n-am citit-o –, atractiv comentată, în care eroul ajunge de la sacaua trasă alături de măgarul curții boierești „la scaunul episcopal pe care a stat odinioară Sfântul Ioan Gură de Aur”. Ni se mai spune că Galaction „a scris și a vorbit atât de preoțește, încât cititorii l-au crezut preot. Cei de la «Viața Românească» îi spuneau părinte și-l considerau față bisericească”. Și totuși nu era hirotonit. Abia la 43 de ani, mitropolitul primat Miron Cristea l-a hirotonit; astfel a ajuns profesor universitar la Catedra de Vechiul Testament, apoi academician și deputat.

     Marian Chivu surprinde și faptele mărunte – vorbea curent șapte limbi străine, inclusiv ebraica, trăia în sărăcie, ajuta săracii – recurgând la destăinuiri de familie, în special ale mamei părintelui Păun din Parohia Viile, Buzău, care l-a cunoscut personal, în relatări convingătoare și expresive. Narațiunile lui memorialistice vor să argumenteze că „scriitorii nu mor de tot; supraviețuiesc în și prin operele lor, iar slava lor continuă să crească”. Astfel, cartea capătă anvergura unui roman memorialistic de analiză critică și psihologică.

 

                                    Tudor Cicu

 

 *cronica a apărut în revista LITERE/iulie-august 2026

 

 

 

O carte scrisă cu sufletul: „Taifas cu Daria”

 

La taifas cu Daria - comentariu de carte *

 

     Despre trăirile, pătimirile și iubirile proprii și ale omului de lângă tine, Costache Tudor nu-și propune, în Taifas cu Daria (ediția a II-a, Editura Ex Ponto, 2026), să scrie doar povestea vieții, aducând ca omagiu doar „o seamă de cuvinte”, ci ceva mult mai îndrăzneț și menit să dăinuie în literatură: un roman psihanalitic scris ca un imn orfeic închinat dragostei.

     Citind cartea până la capăt, ajungi să te întrebi dacă nu ai întâlnit figura luminoasă a profesorului Pitaru, aflat într-un continuu dialog cu fosta sa elevă, Daria. Trăirile, pătimirile, iubirile, anecdotica și morala textelor din Taifas cu Daria își trag seva și dulceața din readucerea în prim-plan a celor prinși în cronicele acestor narațiuni prozo-poematice. Să scrii câte un „prozopoem” de dragoste despre cei din viața ta, în vremurile acestea de „distanțare socială” între oameni, când viața omului trece ca o umbră, e ca și cum te-ai întoarce acasă, ca într-un cântec al amintirilor.

     Cartea, scrisă sub forma unor dialoguri în doi, este incitantă pe de o parte prin cursivitatea firească și antrenantă a narațiunii, pe de altă parte prin firescul cu care eroii poveștilor relatate de profesor trec prin viață. Măiestria autorului constă în a dezvălui visul-speranță al eroilor - profesorul Pitaru, prima soție Elena, Larisa apărută în viața profesorului ca o cometă surprinzătoare, cea de-a doua soție Călina etc. - un vis-speranță al dragostei dictate de inimă, care este, de fapt, ceea ce este orice vis și care, uneori, se dovedește a fi fost o himeră. „Doar noi, oamenii, îmbătrânim, nu și iubirea!”, spune undeva autorul.

     Într-un anume fel, lumea fiecăruia dintre noi fiind o lume a simțurilor personale, cred că prin gânduri simțurile noastre se deschid spre taine ce-ți pot dezvălui că „nu trebuie să-ți pară rău că tinerețea a plecat. Marea îngrijorare vine în ceasurile când pricepi că bătrânețea începe să treacă”. O astfel de explorare în adâncul ființei cuprinde o zonă largă a trăirilor, iar Daria va primi această confesiune a profesorului mult timp după acele ore de dirigenție, când profesorul dezbătea analitic viața și dragostea, iar ea visa să poată intra „în mintea bărbaților”. Și înțelegând abia acum că „viața ne obligă să ne oprim din când în când pentru fugare staționări, continuându-ne apoi normalitatea călătoriei”.

     Într-o neobosită căutare a fericirii pentru personajele sale, autorul insistă pe o căutare radicală, cu doar două alternative: iubire absolută ori nimic. Ceea ce impresionează însă în acest roman psihanalitic este sinceritatea eului narator, relatarea la persoana I apropiindu-se de virtuțile confesiunii făcute la orele cu elevii, la cele două școli postliceale: Sanitară și de Turism. La prima a avut-o elevă pe confesoarea sa din roman, Daria, ca urmare a unei invitații în Delta Dunării, făcută de un alt coleg al Dariei și fost elev al profesorului. O astfel de invitație le va oferi celor doi șansa de a cotrobăi prin toate ungherele amintirilor trăite de profesorul Pitaru. Încercând să ne teleporteze, odată cu cititorul, în spațiul său ideatic, acolo unde a simțit pentru prima oară că este îndrăgostit și că viața începuse să-i facă daruri, îl simțim pe Pitaru în sufletul celui acaparat de iubirea vieții lui, o iubire care este, în esență, o rotire a cursului vieții, încă de când urma la Galați cursurile Școlii de partid și o întâlnește pe Elena.

     Și trăita lor poveste de dragoste alunecă pe dinaintea ochilor noștri, pe cât sunt melancoliile de dulci, pe atât sunt tristețile de amare, iar cu sufletul pustiit de toate la final îmi vin în minte cuvintele lui Dorian Gray din Portretul lui Dorian Gray: „Sufletul e o realitate cutremurătoare... Poate fi însă otrăvit sau adus la desăvârșire”. Rezultatul iubirii lor sunt cei doi copii: unul cu probleme medicale de la naștere, celălalt va sfârși undeva prin Africa de Sud. Elena se va stinge și ea în urma unei boli cronice, iar povestea celor doi pare că s-a perindat de-a lungul și de-a latul unor sfâșieri neromantice, iar agonia învinsului, a profesorului rănit de destin, se lecuiește prin voluptăți paroxistice în brațele altei foste eleve, Larisa, care rostește o frază cutremurătoare cu privire la destinul lui: „Măi omule, e prea mult pentru tine, e nedrept de mult!”.

     Ca orice autor de romane în care poveștile de dragoste sunt sarea și piperul narațiunii, Costache Tudor știe că literatura nu este niciodată în afara lumii, ci într-o relație foarte strânsă cu tot ce freamătă într-o societate: chemarea inimii, cine are inițiativa în dragoste, singurătatea partenerului sau dragostea ca temă de discuție. Iar Daria a înțeles un lucru cert: scriitorul poate crea o lume nouă, o poate îndrepta pe cea strâmbă și veche. El deține în ranița lui de scriitor bagheta magică cu care poate face miracole pentru cel care îl citește, cele două planuri, cel real și cel ideal, deși par că se amestecă, au dintotdeauna scopul de a ne face să credem că și irealitatea e reală, pentru că viața e un vis cu multe alte vise în ea, iar a le citi în această ordine înseamnă a le trăi și a le visa deopotrivă. Și „dacă dragoste nu e, nimic nu e!”, pentru că, nu-i așa, „iubirea nu mai e decât o legendă, făcută pentru a fi cântată în versuri sau povestită în romane înșelătoare”, cum spunea Guy de Maupassant în Inima noastră. Și în povestea lui Maupassant, eroul romanului, André Mariolle, visa la dragostea lui. Fuga nu-l elibera, nu-l despărțea de ea, îl priva doar de prezența ei.

     În timp ce citeam romanul lui Maupassant, mă gândeam și la povestea de dragoste din romanul Manon Lescaut al abatelui Prévost, a cavalerului des Grieux și a iubitei lui. Cel puțin Manon Lescaut înșela, dar iubea, mințea, dar se dăruia! Fiindcă o astfel de poveste chinuitoare este nefericită în alcătuirea cuplului care trăiește aventura. Profesorul Pitaru putea aluneca ușor în depresie dacă nu ar fi avut ca reazem scrisul.

     Abia după ce o întâlnește pe Călina, căreia îi murise soțul într-un accident, „nenorocul nu a mai bătut la ușa” profesorului. Abia acum realizează că o viață întreagă alergase ani în șir după lumea „pe care, în sfârșit, o avea la picioare”. Iar cuvintele din final sunt elocvente: „Oamenii au nevoie de dragoste, în afara ei n-am fi decât niște sărmane ogoare vegetând fără mângâierea ploii...”

     Un roman confesional, specific studiului psihanalitic, destul de captivant, care se citește cu plăcere. Și asta pentru că la începuturile lumii stă povestea. Și sunt atâtea chipuri în care poți spune o poveste.

 

* cronica a apărut în revista BOEMA/ nr. 211 (9/2026)septembrie 

                                          Tudor Cicu

                               (membru USR Filiala Dobrogea)