Anotimp fără glas - de Valeria Merca

 

O inimă captivă într-un anotimp fără glas

 

     Cu acest volum de poezie (Anotimp fără glas)/2020, Valeria Merca se înfățișează dinaintea cititorului, dovedind că se poate deplasa de la o atitudine la alta, de la un gen de poezie la altul fără probleme. Clepsidra timpului s-a dovedit necruțătoare cu trăirile ei în poezie și fiecare gen încercat devine un pas în marea trecere a vremii prin acest labirint al unei iubiri regretate, aşa cum au fost scrise, la vremea lor, rubayatele lui Omar Khayyam, ce erau o „petrecere” a unor evenimente şi pilde în arena vieţii, o întrecere între viaţă şi moarte, cu micile ori marile zbateri ale vieţii. Iar toţi cei care o vor citi pe Valeria Merca, (fie în elide, pantun, pantum, ronset, rondel, schaltiniene, sonet, ori cântec liric), impresia generală va fi una singulară: au prin acest volum o autoare cu un mare respect faţă de limba română, cu responsabilitatea cuvântului scris și care frapează prin acurateţe. E o încântare să-i citeşti poezia şi să constaţi diversitatea temelor atacate, imaginile unor trăiri (ce nu pot fi uitate) ce au ceva din autentica sfâşiere a unei poete născute într-o manta lirică, aparte.      

      Crezul, gândul ei poetic, boltit pe un cer numai şi numai al autoarei, este plin de semne şi tâlcuri, dar întotdeauna „casa inimii” îi este înveșmântată într-un cântec continuu al iubirii. Din toate versurile nu-i răzbate decât „un dor febril și vocea inimii”. Și, făcând o deschidere firească și necesară spre labirintul sufletesc, interior, mesajul evident este al unei poezii de oblojire a rănilor sufletești: „O hrană pentru suflet aveam să-mi potolesc,/Urcam cu poezia nenumărate trepte.” (Pantum 1). Ori, cum ne arată într-un lirism echilibrat, acel acut sentiment al solitudinii și captivității, prin poezie: „Te-am ales pe tine dintre toate,/Să îmi fii balsam pe răni deschise/Să îmi spui că încă se mai poate/Să mă-nalț  pe vârfuri, printre vise.” (Poezia). Valeria Merca îmbrățișează în ciclul deschizător al volumului acest gen de poezie numit elida, o specie de poezie cu formă fixă care cuprinde, pe lângă alte teme, ca : speranța și optimismul (Să mi se arate zorii); apoi visul nobiliar (Era dezordine-n odaie; Pantumul unui vis etc); chiar nostalgia după vremuri trecute, după amintirea unei iubiri dispărute (Îngălbenită-i frunza; Trece iunie în pripă…; Se luminează iar de ziuă…; Te port în gând icoană…; Această vară…) - îndeosebi poeme de dragoste. Tot în elide face dedicații în memoria celor dragi: „Cu toți cei dragi pe care nu-i mai am…/Dar mi-i alint în versuri și suspine”:  în (Astăzi cerurile cântă; Pantun 1 (urare); De liliac grădina-i plină…; Fermecătoare păpădie), sau realizează tablouri rustice (Un greier cântă la vioară). Poemele au ca şi rubayatele omarkayyeme, cantabilitate şi mult lirism, dar şi naturaleţea rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare. Mai întâlnisem această specie literară în poezie la Macedonski şi Esenin, în poeziile lor de dragoste, poezii alcătuite prin împerecherea a două versuri rimate. Ceea ce-o apropie de marii săi înaintași (în accepţiunea noastră) este: atmosfera, misterul, căutările ideatice (aproape aforistice), scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut. Natura maladiv-pesimistă a așteptărilor și îngrijorărilor ei din elide, cu suflu devastator pentru accentul liric al poeziei, macină fiinţa poetei noastre capabilă de un „optimism” interior-ascuns (vezi: Ochiul nopții mi se zbate...; Am uitat de mine). Împerecherea a două versuri cu semnificaţii diferite, dar, conturând împreună o vitalitate a imaginii dorite, iată o necrezută asociere a lor, al potenţării unui sens anume. Accentele de mare forţă în poezia cu formă fixă o constituie acurateţea limbii, tăria cu care vocala finală accentuează imaginea căutată. Fiecare cuvânt iese în evidenţă printr-o sonorizare a terminaţiei cuvintelor vocalizate: „Să mi se-arate zorii, acum ca și atunci,/Să iau tot ceru'-n brațe, să îl răsfir pe lunci./Să umblu iar desculță prin lanul cu trifoi/Să simt cum crește iarba, mai mare decât noi.” (Să mi se-arate zorii). Alteori, în nostalgia după vremuri trecute, răzbate până la noi cântecul îndepărtat al tinereţii, readus privirii, ca-n oglindă, printre imaginile voit hiperbolizate: „Îngălbenită-i frunza, mi-e pasul ostenit,/Un scâncet pare ziua sub cerul de granit./O vrabie își cată culcuș în pomul trist,/Un soare în derivă mai dă un acatist.” (Îngălbenită-i frunza). Elidele autoarei de față, cu aplecare spre poezia de dragoste, excelează, în retragere interiorizată, printr-o notă dominant nostalgică plină de regrete.

      După specia numită pantun, forma prin excelenţă clasicizantă a versurilor, unde pare a fi resemnată, și că norocul (parcă, înadins) e de cealaltă parte a punţii pe care păşeşte poeta în viaţă: „Turturelele din vară nu mai vin la cuibul lor./Pinul s-a uscat cu totul, crengile sunt tot mai rare./Dinspre sud îndeamnă vântul, aducând cu el un dor./Scriu un pantum pentru viață, inima-mi se zbate tare.” (Pantun 3) – urmează seria de poeme intitulate pantum. Pantumul este acea poezie cu formă fixă, ale cărei strofe sunt de patru versuri. Al doilea vers al fiecărei strofe devine primul vers al strofei următoare, iar al patrulea vers al fiecărei strofe apare ca al treilea al strofei următoare, primul vers repetându-se la sfârșitul poeziei. Specific la acest gen de poezie este și folosirea rimei, cu predilecție, utilizând doar două sau trei consonațe. Redăm pentru frumusețea lui acest Pantum VIII,  cu versuri care se completează și se întrepătrund prin foarte fine raporturi de sentiment și armonie: „Cum versul tău de aur îmi stăruia în minte,/O hrană pentru suflet aveam să-mi potolesc./Părea aievea totul; mă-nveșmântai fierbinte,/Uitând singurătatea și freamătul lumesc./ /O hrană pentru suflet aveam să-mi potolesc,/Urcam cu poezia nenumărate trepte./Uitând singurătatea și freamătul lumesc,/Tot sângele în vene avea să se deștepte./ /Urcam cu poezia nenumărate trepte,/Mă-ndrăgosteam, firește, de propriul meu vis./Tot sângele în vene avea să se deștepte,/Nestăvilit destinul ce ne-a unit prin scris./ /Mă-ndrăgosteam, firește, de propriul meu vis,/Născut anume, parcă, să mergem înainte!/Nestăvilit destinul ce ne-a unit prin scris:/Cum  versul tău de aur îmi stăruie în minte!”

      Drumul dinspre poezie spre cititor trece mai departe prin ronset, rondelurile (cu atmosfera macilor, a brazilor, a florilor de tei și a singurătății ființiale), schaltiniene, sonet și alte cântece lirice, iar sufletul autoarei e mereu gata să-ţi destăinuie „fericirea” acelor trecători din viaţa sa. O atfel de trecătoare este și singurătatea ființială. Și o percepem ca pe o boală care după ce s-a instalat, uzează trupul, roade creierul, şi întunecă mintea, ca mai apoi, moartea să reprezinte doar o treaptă care se cere urcată curând. Spui singurătate – spui – pustiu. Câţi au rezistat singurătăţii şi câţi au ieşit teferi dintr-un pustiu? Dar, dintr-un pustiu al sufletului? Să vedem: „M-ai înhățat, singurătate!/Și te înfrupți cu sârg din mine;/Ai ochi sticloși, ca de jivine,/Ai mâini schiloade și pătate./ /Mi-ai dat să beau, pe săturate,/Veninul ce îți curge-n vine./M-ai înhățat, singurătate,/ Și te înfrupți cu sârg din mine./ /Voi cere vîntului, când bate,/Să mi te poarte prin ruine…/Să scap din ghearele-ți haine,/Iar câinii-n cor să mi te latre!/M-ai înhățat, singurătate!/(Rondelul singurătății). Din schaltinienele Valeriei Merca, sau dinspre concretul lumii imediate spre poveste, constând din zece versuri grupate 4,3,2,1 să exemplificăm pe cea a drumului iubitei, printr-o aprigă ninsoare, către iubitul plecat din această lume (Schaltiniena aprigei ninsori), sau a ispitei către satul de odinioară, ori ce a mai rămas din el (Schaltiniena vremelnicei ispite) și cea scrisă în memoria oamenilor dragi și dispăruți (Schaltiniena florilor de mac).

     Arzând zăgazurile, care ne țin captivi într-un anotimp fără poezie, poeta valsează pe acorduri profund lirice. Constanta volumului de poezie este dată de dorința de căutare a unor asumate rezerve de veșnicie ale vieții în fântânile melancoliei, oglindind atât pacea sufletească cât și răzvrătirile ei interioare: „Septembrie, focar de insomnie!/O frunză, în cădere, stă să plângă,/Iar vrerea mea se tânguie nătângă/Sub soarele ce arde-n veselie./ /Durerea s-a mutat în mâna stângă,/Mi-e inima captivă-n colivie./Un anotimp lipsit de poezie.../Doar doruri ce sunt gata să se frângă.” (Septembrie, focar de insomnie...).

     Un volum de versuri cu multă candoare și poezie pentru suflet.