Proza scurtă (cu tema: oameni ai mării- fascinația mării)- premiul special al juriului.

 

Când a fost cu eclipsa de soare*

                                      Tudor Cicu

    Nici acum, chiar dacă m-aţi pica domniile voastre cu ceară, n-aş putea să jur, cu mâna pe inimă, că, întâmplarea de faţă chiar nu s-a petrecut, sub ochii mei şi ai bunicului. Pe vremea la care s-au petrecut toate aceste fapte, bunicul era paznic la far, în mica noastră urbe de la ţărmul mării. De fapt, un loc neînsemnat, dar, datorită Cherhanalei, navele pescăreşti acostau la ţărm, destul de des. Angajat pivnicer la Cherhana cu jumătate de normă, ziua, bunicul făcea cealaltă jumătate, urcând dealurile stâncoase de cum începea să se însereze şi, odată ajuns sus în turnul farului aprindea felinarele, iar dacă se întâmpla să fie şi furtună pe mare, musai trebuia să vegheze cu alte lumini de semnalizare şi făclii pregătite pentru a le aprinde şi a le atrage atenţia, cu ajutorul lor, căpitanilor de vas, să nu se apropie prea mult, de ţărmul stâncos. Din acoperământul nostru, situat într-o mansardă a Cherhanalei, auzeam cam tot ce se întâmpla în birtul de jos, birt patronat de afurisitul de căpitan Barbă Roşie, un fost comandant de remorcher, un tip semi-şchiop, care atunci când te fixa băga groaza în tine. Rămas de unul singur în birt îl chema pe bunicul să-l cinstească cu o litră de rom că, după câteva pahare, numai ce-l auzeam: „Bea, căci căpitanu-i mort/Io-ho-ho!/Şi ne duce dracu-n port/Io-ho-ho!”. Era, după câte auzisem ici şi acolo, un vechi cântec pirateresc, cules de prin romanele de aventuri, tare la modă pe vremea aceea. Stăteam, cum vă uitaţi la mine şi mă uit şi eu la dumneavoastră, în ziua aceea de pomină, cu bunicul la taclale, când, aruncându-şi o privire spre cer, bunicul rămase ţintuit locului:

- Măi, drăcia naibii!? Robi (aşa mă striga), ia te uită, ia te uită, Robi!...

- Ce-i?, l-am întrebat pe bunicul, ridicând, asemenea lui, capul în sus, spre fereastră.

- Cum ce-i? Ai auzit şi tu urletul acela îndepărtat? Apoi, ca pentru sine: Iartă-ne, măicuţă! Şi, se închină de câteva ori, făcându-şi cruci după cruci în cruciş şi curmeziş, căci bunicul credea în Preasfânta Fecioară Maria, născătoarea de Dumnezeu. Să fiu al naibii, Robi, dacă ăsta n-a fost balaurul mărilor…

- Cum, adică, balaurul, bunicule? am dus eu mâna la gură, scuipând scârboşenia de cuvânt în palmă. Păi, ce! Există şi un balaur al mărilor? Asta n-o mai cred!

- Cum să nu crezi, Robi? Uită-te şi tu, nu mai e lună pe cer. Păi, să crezi!

     Am dat fuga la fereastră, fiindcă, mai adineauri, zărisem și lumina soarelui prin geam. M-am întors, de acolo, speriat. Afară, întuneric beznă.

- Că bine zici, nu-i lună, bunicule! Păi, ce balaur poate să înghită ditamai luna?

- Acesta, al mărilor, o înghite. Sigur o înghite!, vezi bine… Apoi, după câteva clipe: Aoleu, aoleu, Robi! Dă fuga jos şi adu-mi felinarele. Trebuie să ajung degrabă la far… Barbă Roşie al nostru, căpitanul Ahab cu dulăul său Stubb şi secundul Starbuck rătăcesc cu remorcherul pe marea în furtună.

      Am și luat-o din loc. Dar m-am auzit, din nou, strigat:

- Adu-mi, te rog, şi luneta de aramă… Mai repede, mai repede, Robi!

     Călcam câte două trepte deodată. Pesemne am făcut un zgomot asurzitor, fiindcă ultimele două trepte nu le-am mai nimerit şi m-am trezit aruncat, ca un balot cu peşte congelat, până la picioarele patronului Barbă Roşie, aflat cu litra de rom la o măsuţă, singur în tot birtul, ca niciodată, pe semiîntuneric. Ceea ce m-a mirat foarte.

- Ho, băieţaş! Ce, dau tătarii? Ia vino mai aproape, băieţaş! Mă ridică cu o mână ca de fier, încleştată pe braţul meu, mă apropie, până aproape de barba lui roşie, şi-mi făcu cu ochiul. Tare mai avea chef să trăncănească verzi şi uscate, fără îndoială, o companie în plus nu i-ar fi displăcut, dar eu mi-am zis că nu trebuia să-i fac jocul.

 -Domnule, domnule… Căpitanul Ahab și secundul rătăcesc pe furtuna care s-a ițit dintr-o dată! Bunicul zice că s-a ivit balaurul pe mare. Şi, nici lună nu-i… mai adineauri, era… O fi înghiţit-o balaurul, domnule!…

     Am prins momentul când tocmai se repezise și el să-și arunce o privire prin fereastră, într-acolo unde părea că în adâncurile mării o fiară își dădea duhul și am fugit la bunicul care mă aștepta, cu felinarele și luneta de aramă, pe treptele de la ieșirea din birt. Cu bunicul de mână, ne-am îndreptat de-a lungul țărmului, spre far. Undeva, printre stânci, marea vuia, semn că se apropia fluxul. Ajunşi la turn, bunicul bâjbâi prin teancul de chei, o găsi pe cea care se potrivea la uşa masivă de metal şi, odată intraţi, începurăm urcuşul celor peste 3-400 de trepte, în spirală, până sus la camera cu lentile şi oglinzi ale farului. Nu-i de mirare, că bucuria bunicului, atunci, după ce aprinsese farul, mi se transmisese şi mie. Observai cum pusese luneta la ochi şi, după ce o roti de la stânga la dreapta, prin ferestrele mari ale farului, mi-o întinse şi mie. Ai fi zis că priveam marea pentru întâia oară, aşa sorbeam, cu nesaţ, fiecare colţişor din largul mării. Lanterna farului arunca, în depărtare, un puternic fascicul de lumini. Dar, nu se zărea, pe toată întinderea apelor, nici urmă de remorcher. Valuri mari, cât nişte fălci imense de uriaşi, alergau în întâmpinarea şuvoiului de lumină, dornice să-l înghită, ori se rostogoleau mugind, în hăul adâncurilor.

- Auzi, Robi? Se apropie furtuna de ţărm. Încă urlă, zăpăcita, acolo în depărtare…

    Nu mă îndoiam, de fel, că bunicul auzea şi alte glasuri venind din depărtări, căci îl văzui cum ciulea şi îşi îndrepta urechea când într-o direcţie, când alta, şi asculta în tăcere cu ochii închişi. Tot de la bunicul, ştiam, că marinarii adevăraţi, când marea este deosebit de înfuriată, aud cum cineva îi strigă pe nume, noaptea, prin întuneric, şi că acele chemări sunt chemările prefăcute ale celor morţi. Pesemne, când îmbătrâneşti, toate astea or fi ele plăcute să le asculţi ca pe nişte cântece de sirene, dar, mie îmi zburlea părul astfel de întâmplări ciudate. Mai fusesem în turn, cu bunicul, dar, ce-i drept, doar ziua. Noaptea, nu mă lua niciodată cu el. Din înălţimea turnului, ştiam cum se vedeau casele oamenilor: cât nişte muşuroaie de cârtiţe, iar bărcile în larg, cât nişte gogoloaie negre cu aripioare ca ale cărăbuşilor. Însă, noaptea, toate astea nu existau, oricât m-aş fi străduit, nu le-aş fi zărit. Bunicul, așa credeam, şi le imagina. Cu luneta lui de paznic, putea să şi le apropie dinaintea ochilor şi să le distingă conturul, şi direcţia de înaintare, că, îndată, manevra astfel felinarele şi lentilele farului, încât marinarii de pe ambarcaţiunile alea, trebuiau să-i înţeleagă mesajul şi să-şi îndrepte ambarcaţiunile spre țărm. Luminile alea m-au obosit și cred că am adormit pe o saltea umplută cu iarbă de mare. În tot timpul cât am adormit, am visat că bunicul mi se adresa cu fel şi fel de poveţe. Când m-am trezit, nu l-am mai auzit pe bunicul. Şi, de altfel, în odaie la mine (cum ajunsesem acolo, nu știu nici să mă picați cu ceară!) nu mai ardea nicio lumânare. Şi totuşi, era lumină, însă, nu realizam de unde. Pe pereţi, se zăreau semne stranii şi alergau tot felul de dihănii din care nu mai văzusem niciodată. Sub ferestre, zburau, de colo-acolo, pescăruşii şi umbrele lor fâlfâiau pe pereţi; pe uşi, pe podele tot felul de  arătări. Nu mă-ntrebam decât ce-or fi făcând cei rătăciți singuri pe mare, ori mai curând, chiar în gura balaurului. Aşa ceva nici nu era, pesemne, de gândit, dar de închipuit? Noroc că, după o vreme, având ochii deja închişi, am putut reface, în linişte, din lăcaşul memoriei, toate câte mi se întâmplaseră în ultima vreme. Când i-am deschis, cu adevărat, primul lucru a fost să-mi arunc privirea înspre fereastră. Şi, mi s-a părut, ori chiar era realitate, dincolo de fereastră mă privea cineva. O lumină albăstruie şi străvezie începu, atunci, să se reverse în toată încăperea. Iar luna, cred, îşi mărea cercul în jurul ei. Mustăţile bunicului chiar se lipiseră de geamul ferestrei, dar de partea cealaltă. Ciudat! Bunicul chiar mă privea, nedumerit. Am sărit din fotoliu şi m-am repezit drept în raftul cu cărţi, care se revărsară ca un stol de pescăruşi deasupra capului meu. Dând la o parte vraful de cărţi, am şi fost lângă fereastră, gata să-i pun prima întrebare:

- Au eliberat luna, bunicule?

- Ce lună? Care lună, Robi?, s-au zburlit mustăţile bunicului, pe geamul de sticlă.

- Păi... căpitanul Ahab şi Barbă Roşie al nostru...

- Măi, Robi!? Ce Barbă Roşie? Care Ahab!? Toate cărţile astea ţi-au zăpăcit creierii... Ieşi afară, să prinzi şi tu câte ceva din eclipsa asta de soare. Că, nu te mai întâlneşti, poate, decât peste o sută de ani, cu aşa ceva...

     Însă, între noi, fie vorba: mi-aş fi dorit ca lui Barbă Roşie al nostru, apariţia căpitanului Ahab, a dulăului său Stubb şi a secundului Starbuck, sosiți de pe mare la ușa birtului nostru, să-i fi adus noroc. Şi, îmi făceam mustrări, că i-am lăsat pe cei trei, în grea cumpănă, cu atât de puţine arme ca să se apere. Dar, îmi puteţi susţine partea, şi domniile voastre. La urma urmelor, fiecare-şi are propria soartă, în mâini. La ce bun, ne-am mai amesteca şi noi! 

 * Premiul special al juriului la Concursul Național de Creație Literară cu tema: „Oameni ai mării - Fascinația mării”/Constanța