Istorii vechi la vremuri noi, în pamflet

 

Dracul e aşteptat la bal

 (istorii vechi la vremuri noi, în pamflet)

 

     ...Dinainte de 1700 şi până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu (spune, în Hronograful Ţerei Româneşti, Dionisie Eclesiarhul), fanarioţii intrau în palatul domnitorilor români, trăgând ca Nastratin porţile Orientului după ei: „în obiceiuri, apucături, limbă, politichie”. Când interesul sultanului (în lăcomia sa) nu mai coincidea cu al supusului său, îl pedepsea, culmea!, pentru… gura-i prea lacomă. Dionisie cronicarul ne spune cum (tocmai, la un astfel de caz), un capugiu şi un arap buzat a descins în palatul lui Vodă Hangerli, au sărit repede în spinarea lui Vodă, „puindu-i” laţul de gât şi, vârând hangerul în pântecele lui Vodă, strigau să-i audă şi ciohodarii lui Vodă - „dur bre ferman!” - ca să nu intervină. Tot de la Dionisie mai ştim cum venea căpitan-paşa cu solia sultanului la curtea lui Vodă şi acesta aşternea, pline, mesele cu bunătăţi în cinstea „musafirilor” şi muzica şi cucoanele erau printre plăcerile oferite de linguşitorul Vodă. Că, mai aşa pe la sfârşit, zicea căpitan-paşa să oprească pe una mai aleasă, că ştie el că româncele sunt iubitoare de împreunări, şi aşa s-au şi făcut şi cu celelalte domniţe ajunse, la semnul din degete al lui Vodă cel îndatoritor,  prin paturile agalelor (…)

    Stând pe divan, Basareus al nostru, cel din fruntea țării, mai că ațipise la ceea ce îi depăna sfetnicul său de la curtea domnească. „ÎNSEAMNĂ, aceasta, că epoca fanarioţilor a fost o eră de fericire a bietei ţărişoare române?” - întrebase așa într-o doară, dar în același timp făcu semn paharnicului care moțăia lângă ușă să-i mai toarne nițel vinars în cupa de cristal.

- Câtuşi de puţin! îl auzi pe istoricul sfetnic care-i citise din acele îndepărtate cronici.

     În Trachodakia lui Basareus era tocmai timpul când toată lumea se pregătea, după alegerile victoriase, de marele bal anunţat de Unicul Stăpân, ce-i drept un pic spân, dat în aşteptarea Zilei Marii Înşelăciuni. Fericită mai era împărăteasca spiţă de la curtea lui Basareus, fiindcă se aştepta ca însuşi Basareus să bată gongul şi să anunţe deschiderea balului. La grajdurile lui Basareus, slugile îşi împiedicau caii, cu boturi de urşi şi ţapi, abia strunindu-i în frânghie de rafie şi tei, căci, până şi caii nu mai aveau răbdare şi făceau larmă, cu tropăitul lor, în aşteptarea semnalului. Caleştile rânduite în curte aveau să le fie precum carele de luptă dinapoia mândrelor picioare. Cel mai grăbit era însuşi Basareus, să ajungă, cât bate clipa, la marele bal. Acum se afla în cetatea de refugiu strategică a Flamurii de Atac şi se oglindea în cereasca icoană a oglinzii din camera secretă, când un chip angelic, cel mai frumos cu putinţă, întrezări în apele ei, tulburi. „Există o asemenea făptură, pe pământ?”, se întrebă. Socoti că totul putea fi posibil. Doar Dumnezeu, întâi, vreo şase zile se căznise, frământând din lut o fiinţă, ca să aplaude, la sfârşit, el însuşi, dinaintea minunii zămislite. Aceea era însă minunea lui Dumnezeu. Dar asta? „De ce n-ar fi a mea!” oftă Basareus. Faust doar făcuse un pact cu diavolul, vânzându-şi sufletul lui Mefistofel pentru cucerirea Margaretei. Tocmai gândise toate astea, când i se înfăţişă dinainte, pocitania gheboasă, dracul în persoană.

- E limpede, Stăpâne, că astfel de isprăvi sunt şi astăzi cu putinţă! auzi Basareus, chiţcăitul pocitaniei de alături. Tocmai îi întindea o cupă cu licoarea diavolească.

- Cine mai eşti şi tu? De unde ai apărut, pocitanie? O, nu! Am din nou vedenii. Simt că înnebunesc de-a binelea.

- Priveşte, Stăpâne! Satură-ţi ochii bine şi plânge de-un ochi şi de-un ochi râde, că Dracul în persoană e la picioarele tale, gata de a-i porunci, fiindcă o mândră ca aceasta, pe unde mă învârtesc eu, s-o găsi, şi cu vorbele mieroase ţi-o voi împinge în braţe. Lasă tu ţara pe mâna mea şi frumoasa jună... a ta va fi. Am zis!

     Se ciupi Basareus de coapse, fiindcă o asemenea amăgire voi a-şi lua de pe ochi, fireşte!

- Daţi-mi un scaun, cad de pe picioare! porunci, cu faţa la uşi.

     Sosiră curtenii, de-i făcură vânt cu evantaiele şi-i stropiră obrazul, ciupit de vărsat, cu apă de trandafiri.

- Ce s-a întâmplat, Unicul nostru Stăpân? strigară cu toţii în cor.

- Pe uşa aceea, îl văzui ieşind. Simt că un plumb rece îmi trece prin glezne şi-n picioare. Aici, lângă oglinzi, îmi ceru sufletul în schimbul ei. Şi eu… eu…

- (!!!?).. Măria ta?!

      Se întrebau, în tăcere, dacă stăpânul lor mai era în toate minţile.                                                      

- … Nu mai ţin minte. Din cupa lui băui cu sete, mi se pare. Spunea că-i Dracul.

- Stăpâne, Doamne?! Să iertaţi rostirea. Nu vedem copita, deşi ochii noştri nu sunt orbi.    Fantomă să fi fost, în a apelor oglinzi? Dar gata, acum! Nimic din toate astea: gheare, coarne, coadă; au ieşit din modă. Vrăjiţi stau caii la caleşti afară. Totul e pregătit, e timpul să mergem, Stăpâne!

     Porni alaiul. Cât ţine teritoriul lui De Unde-Până Unde, până-n pragul Lunii, alergară caii, ca dinaintea treptelor să rânduiască una după alta, caleştile. Zice cronicarul vremii: cuvintele, de nu-s simţite, rămân reci; nu putem face ca, din suflet, vorbele să crească şi să-nduplece pe cititori, cu privire la furtuna ce-n inimă i se iscă lui Basareus, de-a lungul drumului. Dorinţa de a întâlni angelicul chip, şi a o avea la piept pe aleasă, era ca dorinţa ce i se contopea cu natura înconjurătoare, când arunca ochii, prin cupeu, a visare. Simţea nişte forţe latente ale sufletului, trezite într-o dualitate cu promisiunea Satanei. „Aşa să fie – cedă el, gândului – vedea-voi în curând marea bucurie. Ce dau în schimb? O ţară! Pe mâna cui, că tot eu fi-voi Dracul. Nebune vrăji, cum vă cunosc secretul! Acum şi ţara va trebui atrasă în jocul acesta. O sancta simplicitas! Singuri, sărmanii creduli, îşi vor căra vreascurile la rugul ce-l voi aprinde. Ce supliciu!”. Se frecă pe burtă, cu o poftă nebună. Privi lumea strânsă de-o parte şi alta a treptelor care duceau către sala de bal. „De-acum poate să înceapă!”. Prinse curaj şi se avântă înainte.

- „Eritis sicut Deus, scientes bonum et malum” – auzi la stânga sa stridentul chiţcăit, dar nu zări pe nimeni. Lumea ovaţiona cu sfeşnicele şi flăcările aprinse la feştile. Mulţimea dorea câteva cuvinte. Basareus se opri pe ultima treaptă şi privi, dominant, cu-n ochi scrutător, până departe. În turnul alăturat, clopotul îşi începu rugăciunea cu primul sunet scos. „Voi bea şi această cupă, cea din urmă. Să văd, ce-mi ziceţi? Nu sunteţi de părere c-ar fi bine să înceapă balul? Să ne grăbim. Sărmane diavol, ce vrei tu să-mi dai, îmi trebuie mie. Arată-mi fructul şi te arată. Să meargă totul cum şi mie-mi place. A ta să fie ţara, în schimb!”. Ridică o mână în sus, poruncitor:

- Dracul e aşteptat la bal. Să-nceapă!

     Mulţimea nu înţelese desluşit ce i se urase. Nu zări, în afară de Basareus, pe nimeni stând de-o parte. Vacarmul se porni, cum ar fierbe cazanele-n iad, cum ar da în clocot vulcanii la capătul pământului. Speriate, păsările de pe acoperişul clădirii fugiră printre crengile copacilor din împrejurimi. Gata cu liniştea lor, gata cu odihna şi tihna lor toată. N-aveau, sărmanele, să le mai afle, niciodată. Şi clopotul cheamă, dă semn că nebunia a început din toate părţile. Este destul de riscant să analizezi istoria (de pe atunci, dar şi de pe-acum), din punct de vedere literar. O facem însă cu vorbele umile ale unuia care face parte din popor. Fiindcă, am fost și noi martori când poporul pornise deja, în frunte cu prohodul din Catedrala Mitropoliei, odată cu țara pornită la vale, pentru a cerși mântuirea Celui care își întorsese fața de la noi toți.

       „Păi noi... mai avem încă de urcat, Doamne!” m-am auzit strigând.

     Și abia atunci mi-am amintit că pasărea cu spinul înfipt în piept, din cartea lui McCullogh, nu ştia ce legi implacabile o condusese la sinucidere, dar, îşi începea, pentru noi, călătoria pe care avea să o sfârşească aruncându-se într-un spin, ştiind că va muri cântând. Dar noi, noi, cei care ne implantăm singuri spinii în piept, cu fiecare zi în care nu ştim să trăim, noi înţelegem de ce ni se întâmplă, pentru că ni se şi întâmplă?... Și am tăcut brusc, de parcă mi se pusese pumnul în gură. Nu mai puteam gândi în vacarmul zilei.

     ...La palat, muzicanții dăduseră semnalul de începerea balului. Venise timpul!