Mă trage vântul
de haină
uneori
mi se pare că suflă vântul
în
limba ta, prea târzie toamnă!
și
nu ar fi că vine și strigă fără gură
cu
chipul celui bântuit de sete
așa
cum mușcă focul,
dar
în valea mea năpădită de buruieni
nu
știu dacă și voi ați văzut
un
mânz visând sub ochii unor lupi flămânzi?
poate
că vina lui e și a mea
ori
acolo unde mai scriu
pentru
a visa tăcut ca un copac
și
fac dragoste între atâtea frunze uscate
cum
totul în vis e posibil,
le-am
zis fluturilor să-ți bată în fereastră
și
e cam tot ce mi se întâmplă.
pe
măsură ce atâtea ne stau înainte
căutând
firul multor năzăriri
cântecul
meu se tot duce la vale
ca
bulgărele de zăpadă
și
tu spui să mă feresc de oglinda ursitoarelor
ca
un ghem de fire, acele fire ce mă destramă.
ori
mă trage vântul de haină,
ori
tristețea e cea care stă la pândă
și
ca fumul îmi suie la cer gândul
abia
întors de pe frontul iluziilor mele,
iar
tu tocmai orbecăi prin poveștile altora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu