Mă trage vântul de haină

 

Mă trage vântul de haină

 

uneori mi se pare că suflă vântul

în limba ta, prea târzie toamnă!

și nu ar fi că vine și strigă fără gură

cu chipul celui bântuit de sete

așa cum mușcă focul,

dar în valea mea năpădită de buruieni

nu știu dacă și voi ați văzut

un mânz visând sub ochii unor lupi flămânzi?

poate că vina lui e și a mea

ori acolo unde mai scriu

pentru a visa tăcut ca un copac

și fac dragoste între atâtea frunze uscate

cum totul în vis e posibil,

le-am zis fluturilor să-ți bată în fereastră

și e cam tot ce mi se întâmplă.

pe măsură ce atâtea ne stau înainte

căutând firul multor năzăriri

cântecul meu se tot duce la vale

ca bulgărele de zăpadă

și tu spui să mă feresc de oglinda ursitoarelor

ca un ghem de fire, acele fire ce mă destramă.

ori mă trage vântul de haină,

ori tristețea e cea care stă la pândă

și ca fumul îmi suie la cer gândul

abia întors de pe frontul iluziilor mele,

iar tu tocmai orbecăi prin poveștile altora.