aici vorbeam eu cu duzii

 

aici vorbeam eu cu duzii

 

aș fi vrut să le strig cosașilor de pe deal: m-am întors!

și erau semne că sunt pe aproape

dar e un viscol în mine, mamă!

parcă n-aș avea nici un fel de trecut.

aici își legăna sora mea păpușile ei de porumb

tot aici vorbeam eu cu duzii

întrebându-i de ce bat în ferești.

acum tufele au crescut pe ziduri

iedera aleargă nestingherită spre acoperiș

hornul din chirpici se destramă printre urzici

respirând atâta nepăsare.

dar unde e, mamă, casa noastră?

pe trepte zornăie cioburi și frunze

mă întreb dacă n-ar fi cumva povești!

mă opresc și e atâta tăcere

cineva parcă ar chema umbra morților noștri la masă

dar cui îi mai pasă...

atâtea războaie s-au dus între aceste ziduri.

caut fotografia în care mă țineai în brațe

unde am pus-o?

ursita nu venise încă la geam când vorbeam eu cu duzii

poate că numai odată la o mie de ani, spuneai

„ce-ai zis tu copile”? - era glasul tău

știi? mi-a fost teamă să deschid ușa

de plumb îți erau ochii și totuși ai tăcut

trântesc poarta și ajung în stradă

mă urmărește întrebarea ta mamă

dar tu treci ușor, acolo, sus

lumânarea din palma ta

dă și din lumina ei, stelelor, pe rând.