după aceea s-a lăsat ticăloasa tăcere

 

după aceea s-a lăsat ticăloasa tăcere

 

pe o asemenea ninsoare

dragostea, spuneai

întârzie să ne ia în piept viața;

dar ea își pusese cercel la ureche

și a decis să locuiască într-un basm.

tu erai prea tânără și umăr la umăr

am mers împreună în dunga aceea de zare

prin nesfârșite punți de viscol.

mi-aduc aminte tot timpul buzele noastre în murmur

cântecul acela spunea așa:

„i-am spus unei fete versuri de tine...”

mi-ai întins brațul

îmi dorisem clipa aia ani de-a rândul

cum se mai întâmplă cu iubiții prin parcuri.

nu a fost niciodată lună îndeajuns

iar între mine și tine ai îmbrățișat toți copacii

le-ai făcut cu mâna păsărilor desprinse de ramuri

și ai plecat odată cu ele.

să-mi fi spus:

„ești doar o umbră în acest tablou;

iubirea te-a prins pe o mare care se clatină,

nu-mi pune încă rochia de mireasă

că luna și ea scapără un chibrit care adună uimirea,

singurătate noastră, a amândurora...”

nu se aud în urmă decât glasuri lângă niște cruci

și câtă vreme să fi trecut? - parcă veacuri

peste memoria mea s-a lăsat întuneric

în tablou a rămas cimitirul albit de zăpadă

și acei gropari ai sorții, tăcuți

cu cazmalele pe umăr.