un prea lung coridor
la microfoane se anunța plecarea trenului
un vuiet ca al mării
la ureche
nu ai cum, din acest vis
nu se poate ieși oricum.
există o ușă, insistam eu -
dar ce ușă te mai poate scoate
dintr-un câmp de luptă părăsit?
spuneai și tu cea care rătăceai
ca o umbră în biserica acelui vis
prin care se cernea la nesfârșit zăpada;
asta era cu puțin înainte de prima ninsoare
și poate că ningea
sau era doar vuietul unei furtuni îndepărtate
ca acel glas stins odată cu trenul plecat nicăieri:
dar, după ce mor, vreau să mă duci acasă!
te vedeam cum dansai în jurul focului
un foc de-a destinul-păpușar
în care mi se ghicise
întețit ceva mai înainte de șatra ce tocmai
cu luntrea luneca acum, spre mijlocul apei
și rămăsesem doar eu
ca gânditorul lui Rodin
căutând un coridor, o fereastră
ceva orbitor ca o flacără
să-mi stârnească imaginația
în care tu chiar erai marea mea dragoste
dar lungul coridor era lung și pustiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu