Căutări,
oscilaţii, uimiri... noi drumuri
O poezie cum e aceasta, gândită pe metoda deconstructivism-ului,
sub forma unor notații textuale, ne-ar putea conduce spre un mod de cunoaștere
(ca privilegiu al simțurilor) ce ar trebui să ne ghideze, intuitiv, către un
liman al sensibilității poetice, doar că deconstrucția și fragmentarea rostirii
în vers nu transpune (aici) o emoție puternică ca cea a apariției luminii
create de Ziditorul lumii în ziua dintâi. Teme precum viața, destinul, singurătatea,
tristeţea, misterul clipei trăite, speranţa, visul, iubirea, dorul, aplecarea
spre povestea mitică, durerea, timpul, sufletul etc: sunt umbre care-i vor
aşterne poteci de străbătut dinspre „gândul slobod” ce aleargă „ȋncărcat de
cuvinte” spre poezia care induc și cititorului drumul spre acele cuvinte cheie (cer, lumină, destin,
suflet, lună, stele, soarele, ploaia, noaptea, muntele, câmpia, marea,
Dumnezeu, îngeri, etc), probabil pentru a sugera starea halucinatorie trăită de
un eu cu un suflet bântuit ce-și caută destinul între pământ și cer.
Dar multe dintre ele induc către un derizoriu generat de asocierea cuvintelor
puse în vers, punctând doar admirația poetei în fața perfecțiunii naturii. Asemănând
iluziile cu oglinzile din vis și univers: „Oglinzi solare,/Oglinzi stelare/Care
reflectă floarea eternității/În lumea aceasta terestră”, ne-am fi așteptat să o
vedem adunând în oglinzi taine, ori stând ascunsă în ele pe drumul întins
firului vieții. Căci spune Apostolul Pavel: „Acum vedem ca într-o oglindă, în
chip întunecos (pe ghicite n.n.); dar
atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci voi cunoaşte
pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu”.
Numai că drumurile ei ȋn mai toate poemele se ȋntretaie cu aceleași căutări, oscilaţii și uimiri,
amintindu-ne că viața e un vis în care nu poți greși.
Citind astfel de notații/gânduri ai putea
crede că poezia Constantinei Dumitrescu, ca joc şi artificii, ne aminteşte de
barocul cu substrat oniric al poeţilor nocturni: reci-glaciali-și de
nedescifrat tocmai prin simplitate și paradox. Iată o mostră din acest turbion retoric
care se zăreşte ici-colo: „sufletul moare odată cu sufletul”... „Dansează
sănzienele în ritm de zori/Legate de o petală de garoafă/Prinsă la urechea unui
fecior/Care aleargă să prindă o sânziană”... „stropind timpul”... „Noaptea
picură cu lacrimi/Și cu întunericul orbitor”... „Cântă stelele și latră
câinii/Așteptând culoarea destinului”... „Mirosul timpului/Mă dezmiardă”... „Ce
se aseamănă cu o iluzie/Care visează oglinzi”... etc. Aflată ȋn această
ipostază, autoarea gândeşte şi forţează matricea imaginii obişnuite, dar ştie
să răsucească la timp cheia misteriosului anotimp ideatic în care aruncă (la
întâmplare?) sămânţa sunetului din cuvânt, pentru a culege roadele unei
apropieri de frumusețea gândului creionat.
Acestei plachete de versuri i-aș putea
reproșa unele redundanțe și o arie tematică restrânsă la teme arhicunoscute,
unele versuri care pot fi înlăturate la o nouă privire pe text, întrucât par a
fi scrise din grabă, cât și un plus de retorică. Pentru Constantina Dumitrescu
poezia este (totuși, în ciuda acestor inadvertențe) tărâmul ei de vis unde se
retrage pentru a-și descărca sufletul de povara unor trăiri zbuciumate și duse
pe firul vieții trecătoare, luptând cu încăpățânare cu morile de vânt ale unei
lumi invocate în vers, până la granițele de trecere de la poezia naivă populară
la cea modernă și acceptare a unui destin de muritor.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu