în gara pustie

 

în gara pustie

 

am vrut să-ți scriu acest poem

sub clopotnița unei biserici topite de scriitor în cartea sa

că Dumnezeu, aici

nu uită niciodată pe nimeni.

(fără cuvinte mărețe!) te aud.

am întrebat: „De ce nu-mi spui și altceva?

uite, plecăm cu ultimul tren

oricare altă dragoste

în urmă, 

ar arde ca o torță luminând depărtările”

și mă întreb: „Ce se va naște după noi...

această inimă care arde să-ți arate calea

ce e?”

înaintez pe tărâmuri înnoite mereu

în sentimente care se vor sfârși cândva.

în fața durerii

ca în oglinda acestui lac dornic de așteptări

norii cerului, oricât de jos mă ademenesc

orgolioși ca o grație dintr-un tablou

cu copaci care și-au lepădat frunzele

au propriile păreri despre fericirea acestui poem

scris în doi.

tu spui ceva

în fapt,

nu e măsura decât a cuvintelor

rostogolite ca niște bile

în gara pustie.