e timpul
azi, îi spun: e timpul să îngrop tristețea
și pe vechea rană să presar doar flori;
iar când o să sune din corn bătrânețea,
să nu sar în zbucium, în ai zilei zori.
cât de bună-i lumea ce cu saț culege
dintre-atâtea versuri mult doritul vis.
că mă mint acuma, oare se-nțelege,
de-al ei dor în viscol, pururi de-mi e scris?
așteptând minunea, vrând a se petrece
n-am avut ce face, azi adânc mă plec;
să n-aduc ofense gândului ce trece
i-am spus: până mâine, toate astea trec.
până când așterne, ierni: zăpezi și zloată
inimii năvală, ca boabele-n spic,
visător sub lună, cum și-n basm se-arată...
și stă scris în soartă, n-o să-i cer nimic.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu