Cartea premiată la Concursul Primăvara poeților/Buzău -2020

 

Pe 10 iunie 2021, la Biblioteca V. Voiculescu din Buzău, a avut loc manifestarea de premiere a poeților participanți cu cărțile lor apărute în anul 2019 și 2020, la concursul Primăvara poeților. Cu cartea mea „nu ești în povestea aceasta”/ed. Editgraph 2020,  am obținut premiul la categoria membri USR - pentru cărțile apărute în anul 2020

 

A.      Despre carte au scris în cronici apărute în diverse reviste:

Ion Lazu (pe blogul domniei sale)

„Printr-o iscusită figură de stil, subiectul acestei cărți este chiar povestea dragostei din sufletul autorului, la care nu poate să nu revină iar și iar, cu sensibile surprize, parcă fără legătură cu ființa iubită. Căci reamintirea iubirii se dovedește a fi chiar mai pregnantă decât trăirea ca atare a sentimentului. Din aproape în aproape, citind, am găsit cu cale să-mi subliniez exprimările ce se potrivesc și felului meu de a simți amintirea iubirii. Repet: amintirea iubirii fiind chiar mai pregnantă decât trăirea moment cu moment a sentimentului, știut fiind că viața se interpune, implacabil, cu a sa „nepăsare tristă”; or, numai rememorarea face ordine și aduce trăirea sentimentului în prim-plan, precum într-o filmare pe baza unui scenariu bine articulat.”

 

Camelia Ardelean (cronică apărută în Ex Ponto/2021)

„Tudor Cicu rămâne un visător incurabil, ce aşteaptă ca Dumnezeu să-i dea “în dar pădurea fermecată”, sperând ca rănile trupului, dar mai ales ale sufletului, să i se vindece cu ajutorul leacului miraculos numit poezie. (…) În această tulburătoare poveste (în versuri) despre sufletul autorului, aflăm, printre altele, ce mare este însingurarea pe care el o resimte în iureşul evenimentelor („sunt atât de departe de toate/ încât poate nici nu mai sunt”), descoperim cum „în plasa unor vise orfane/ în cântec mă-nchid uneori” sau cum, asemenea unui „orb care dă la o parte/ tristeţea din drum c-un toiag” (Sunt...), înaintează prin păienjenişul regretelor („bolnav de dansuri străine/ n-am făcut nimic să împiedic vânturile în tornadă/ dând la o parte frunzele şi ţărâna/ peste care au trecut femeile ce s-au risipit/ şi... eu n-am ştiut să împiedic asta” – Prea puţin cer).”

 

Vasilica Grigoraș (cronică apărută în revista Litere)

„Poezia lui Tudor Cicu este îmbrățișare și mângâiere, are glas blând chiar și atunci când îmbracă haina plumburie a tristeții și rostește slove amare. Universul poeziei sale este populat cu elemente gracile, delicate ce se unesc și se răsfiră în acordurile unui menuet interpretat la o mare gală a fragilității umane. Simbolul fragilității este un cifru prin care autorul comunică ticăitul coardelor inimii sale din ce în ce mai sensibilă. El nu spune ceea ce observă, el spune ceea ce simte. Și este știut și acceptat faptul că „poeții sunt tentați să arate că ei văd ce nu văd ceilalți”. Tudor Cicu se întrece prin a ne arăta lucruri văzute numai de el, iar cifrul prin care se exprimă este el însuși poezie, iar decodarea acestuia este o altă poezie. Astfel textul poetic are o dublă natură, o dublă ipostază, o dublă conotație. (...) Nu știu dacă se poate spune că o poezie care glorifică tristețea este una minunată, însă pot afirma că poemele lui Tudor Cicu au o profunzime incomensurabilă, o naturalețe intangibilă, o aureolă divină... După citirea fiecărui poem, simți nevoia să-ți acorzi timp pentru a medita și înțelege suferința ca fiind roditoare. E vorba de suferința declanșatoare de virtuți creatoare  care câștigă în adâncime și se îmbogățește cu nenumărate nuanțe”

 

Gheorghe Postelnicu ( cronică în revista Întrezăriri)

Spre bucuria noastră de cititori împătimiți, Tudor Cicu se dovedește și în ultimul volum de versuri (,,nu ești în povestea aceasta”, Buzău, 2020) un prețuitor al candorii și al sunetului delicat. Ca poet, are în atelier suficiente scule gramaticale și lexicale care să scoată sonuri curate care cheamă emoția. (...)  Aș mai spune că în poemele lui Tudor Cicu niciun cuvânt, nicio imagine nu sunt întâmplătoare sau de prisos. Această rigoare înseamnă caligrafie lirică, proces fără de care bijuteriile nu ar străluci, iar acest lucru, poetul îl cunoaște cel dintâi. Din această cauză nu ne putem hotărî ce să cităm. O pot face șlefuitorii de recenzii. Natura și iubirea se simt bine împreună, iar coabitarea pare de lungă durată, la cât de largă e banda pe care cele două teme se pot întâlni, la cât de naturale sunt simbolurile acestor poeme de o limpezime uluitoare, aflate împreună în vecinătatea existențialului, a basmului și a cântecului erotic. Neîndoielnic, versurile lui Tudor Cicu din ,,nu ești în povestea aceasta” poartă ,,semnul celor aleși”: ,,farmecul limbajului”.

 

 

A.     Poezii citite din carte, la manifestare, de autor

 

Cântecul de dragoste al bunicului

 

Nu v-au prins în plin câmp furtuni niciodată,

nu v-au dat roată stoluri de corbi țipători?

Și-acum mai aud, tot aud uneori

tropotul unui cal pe câmpia tărcată,

sub zarzării înfloriți, pe când se tânguia mai mereu

cântecul de dragoste al bunicului meu:

„De friguri zaci și te scoli,

dar de asta zaci și mori... și mori!„

 

Unde mai e noaptea, de fulgere brusc sfâșiată,

cine pe calul cel roib s-ar mai abate mereu,

acolo unde o fată poate că mai suspină din greu

și aprigi luminițe în ochi i se-arată?

Iar vorbele spuse, ca talăngi de aramă

sub zarzării înfloriți răsunau fără teamă...

Mândru mai era bunicul în șa,

mândru și frumos ca un zeu.

 

Azi, sub cerdacul cel vechi, doar mă-ngână

hulubul sălbatic, cu viersu-i ciudat.

Din lumea aceasta bunicu-i plecat,

la zarzării plânși doar norii se mână,

dar dinspre bolți, sau undeva-'n empireu

răsună și-acum, cântecul bunicului meu...

„De friguri zaci și te scoli,

dar de asta zaci și mori... și mori!„

 

cronica unei zile

 

a început prin a număra ușile caselor pe strada ei

apoi a trecut la ferestre;

niciodată nu i s-au părut mai triste frunzele în copaci.

turnului bisericii i-a făcut cu mâna în treacăt

pesemne,

ea atunci a chicotit

chiar a râs

și-a șters pleoapele

sandalele ei aveau doar două curele mici

gleznele îi săltau

pe rochia ei se zăreau tot mai puține umbre.

în cele din urmă a desenat cu mâna pe cer

antenele de pe case

i-a arătat cât de dreaptă îi este fruntea

apoi gâtul de porțelan și sânii rotunzi

ca atunci când închizi ochii și desenezi cu degetul norii

ori aprinzi chibrituri și licurici îți sar printre degete.

era ca și cum

a încercat să-i deslușească în palmă linia vieții

să facă o scamatorie

cu care să alunge o tăcere atât de tulbure

nu l-a înțeles

se grăbea dizolvându-se depărtărilor;

ca acel soldat agățat de gâtul calului,

pentru care venise timpul plecării

și chibriturile...

dacă ar fi știut cât de repede se sting...