Cap.
17 Jurnal de front (IX)
21 ianuarie '43, Tambov
De la o vreme, sunt tot mai bântuit de vise. Într-o seară m-am trezit cu sergentul Filaret la căpătâiul meu. Avea o mână pusă pe fruntea mea. Am făcut ochii mari, însă a dus un deget la buze, de m-a liniştit. Toate astea le desluşeam la lumina slabă a unui opaiţ cu seu, aflat pe unul din pereţii bordeiului.
- „Domnule sublocotenent?! Ce-i
cu dumneavoastra? V-am tot observat, de un timp, cum vă agitaţi în somn. Şi am
venit până aici să văd dacă nu cumva sunteţi cuprins de febră. Dar nu vă arde
fruntea, nici transpiraţie nu aveţi. Ce se întâmplă, domnule sublocotenent, cu
dumneavoastră?”
I-am povestit că am visat, iarăşi, ceva cunoscut,
un vis care mă mai încercase şi în alte nopţi. De data asta, însă, simţisem
fiorul armei puse la tâmple şi m-am zbuciumat ca să scap, pesemne, din ghiara
celui care îmi înfipsese revolverul în tâmplă.
- „Groaznic vis! Bine că nimic
din toate astea nu-i adevărat, mi-a zis sergentul. Banuiesc cam ce vă macină,
de la un timp. Credeţi-mă, şi eu mă gândesc să plec de aici. Dar, lucrurile
astea nu se fac decât după multă pregătire, domnule sublocotenent”...
- „Ce?... Şi tu, sergent, ai
gândurile astea?”, m-am arătat eu mirat.
- „Poate că nu-i adevărat. Dar,
chiar dacă-i adevărat, nu trebuie să disperăm, domnule sublocotenent. Ştiţi,
îmi făcu el cu ochiul arătând o prudenţă aparte, au ei o zicală. Una rusească,
de-a lor: <<Dacă Dumnezeu nu te părăseşte,
fiarele pădurii nu te mănâncă>>. Aici, în lagăr, am cunoscut, printre ei,
şi băieţi buni. Ştiu să bea şi cunosc viaţa. Veselia lor şi a ţării ăsteia este
băutura. Nu mă credeţi? Aşa mă mai dau cu ei, mă mai fac frate cu dracu', ca să
uit toată nebunia asta.”
În timp
ce vorbea, mi-a strecurat în palmă o sticluţă călduţă. Pesemne, o ţinuse la
sân.
- „Luați şi beți, domnule
sublocotenent. Trageți un gât zdravăn. O să treacă şi visul ăsta urât.”
Am
apucat de am tras câteva gâturi bune. Cred că era vodcă în sticla aia. Nu m-am
mai întrebat de unde făcuse rost. Venise la ţanc. Şi cred că mi-a prins bine.
I-am înapoiat sticla şi l-am bătut prieteneşte pe umăr, semn că i-am apreciat
gestul şi, astfel, îi mulţumeam din inimă. După ce s-a furişat înapoi la patul
său, m-am întors pe o parte încercând să adorm, nu înainte de a-mi aminti visul
acela. Afară urla turbatul de vânt şi cred că pe deasupra lagărului se roteau
corbii căci îi auzeam, pe undeva pe sus, croncănind. Visul îmi reveni, în minte,
tot mai clar. Mă aflam de unul singur, înaintând prin zăpadă, într-un ţinut
gol, fără copaci, fără pic de vegetaţie, unde băteau doar vânturile spulberând
o pojghiţă de nea. Înaintam pe nişte poteci ceva mai puţin troienite, era o
linişte ciudată şi doar bocancii mi-i auzeam, scârţâind, la fiecare pas. Pe
alocuri, pământul crăpase de atâta ger şi o voce îmi spunea, la ureche, în
surdină: „straşnuiu zimu... straşnuiu zimu...” (cumplită iarnă), aşa cum le auzeam
şi pe santinele, cum băteau din palmele înmănuşate şi tropăiau sus în
prepeleace, cu balalaica la gât. Fugisem din lagăr, cred, deoarece vorbele alea
ruseşti se auzeau tot mai slab în urma mea. Lagărul rămăsese mult în urmă, cu
bordeiele în care dormeau istoviţi prizonierii, cu păduchii care mişunau peste
tot, cu morţii făcuţi stivă, la marginea lagărului, şi îngheţaţi bocnă, fiindcă,
în pământul îngheţat, nu puteai decât să faci o zgârietură ca şi cum ai fi
râcâit pământul cu lingura. De la un timp, nu mi s-a mai părut că sunt singur
în toată Siberia aia îngheţată bocnă. În urma mea se mişcau nişte umbre ce se
tot apropiau într-o tăcere tare apăsătoare. Aş fi vrut să închid ochii şi să
nu-i mai zaresc. Dar siluetele lor negre creşteau şi se măreau în urma mea. Le
vedeam cum îşi sumeţeau picioarele prin troianul de zăpadă, mai repede, tot mai
repede, ceva mai în urma mea. Când au fost la numai câţiva paşi lângă mine,
i-am văzut agitându-se şi alergând, cu căciulile cu clape mari şi gurile larg
căscate, spre mine. M-am aruncat într-un şanţ, după câteva tufe, şi am scos din
manta revolverul pe care îl purtam şi pe front, ca sublocotenent. Dar parcă
eram legat de mâini şi de picioare. Închizătorul revolverului nici de-al
dracului nu voia să armeze şi palma mea îngheţată nu reuşea să-şi mişte degetul
pe trăgător. O groază puternică mă cuprinse în clipa când am văzut deasupra mea
figura soldatului rus, ochii lui înguşti şi ageri, cutremurul plin de nelinişte
al sprâncenelor negre, cu un început de barbă roşcată întinsă pe maxilarele
puternice.
- „Staite...predati, rumânschi!
Predati...”, îl auzeam urlând, gata să se năpustească asupra mea. Iar eu
rămăsesem cu degetul îngheţat pe trăgătorul care se blocase, înţepenit, privind
cu groază la faţa soldatului plină de răutate, poate chiar trufaşă, înfăţişare
nu de om, ci mai curând de fiară. Chipul soldatului rus, deşi era tulburat şi
grav, nu părea deloc schimonosit de frica revolverului meu care tot nu se
supune şi rămâne blocat. Am aruncat revolverul și am sărit într-o parte, m-am
ridicat de jos şi am început să alerg, destul de sprinten, aproape fără să
ating pământul cu picioarele. Numai că şi în faţa mea, pe toată întinderea,
alergau nişte soldaţi cu căciulile cu clape mari şi automate în mâini. Cum
vedeam eu, mai toată întinderea aceea era împânzită, puzderie, de soldaţi care
porniseră să mă vâneze. Auzeam răsuflarea urmăritorilor cât mai aproape de
ceafă. Am dat să ridic picioarele cât mai sus, să iuţesc astfel fuga, dar
picioarele nu mă mai ascultau deloc. Ba, dimpotrivă, începusem să încetinesc
alergarea până la un fel de mers şchiopătat. Doamne, cât aş fi vrut să-mi iuţesc
picioarele! O lipsă de voinţă îmi îndoia picioarele şi alergarea devenise un şchiopătat
continuu. Apoi am zărit gardul de lângă casă, casa noastră, şi mi-am zis că,
dacă voi striga, poate iese cineva: tata ori tu, Elenuță, şi că voi fi, într-un
fel, salvat. Dar nu se zărea decât gardul acela, pe care-l vedeam când eram
acasă, în fiecare zi, şi nici nu puteam striga. Am zis că, dacă ajung la gard şi
fac un salt trecându-mi mâinile peste el, sunt salvat. Şi tocmai îmi pusesem
mâinile pe gard, ar fi urmat o simplă săltare peste el, numai că o mână rece mă
şi apucase de gulerul mantalei, şi o lovitură dată cu patul armei mă culcă la
pământ. Apoi ţeava rece a unui revolver îmi apăsă tâmpla. Simt că nu mai pot face
nicio mişcare. Din clipă în clipă, voi auzi arma facând click şi glonţul îmi va
sfărâma tâmpla. Cred că aceea era clipa când m-am zbătut mult, de am atras atenţia
sergentului Filat, şi m-am trezit brusc cu mâna lui pe fruntea mea. M-am mai
gândit, până să adorm din nou, la acest vis, încercând să văd unde am greşit,
de nu am putut să parez lovitura soldatului, care m-a culcat la pământ.
- „...Trebuia să mă prefac mort,
înţepenit lângă gard, şi apoi să parez lovitura de armă, să-l dobor la pământ
pe soldatul care mă înhăţase, poate aş fi reuşit să scap... în cele din urmă.”
- „Domnule sublocotenent! Ce
faceți? Aiurați din nou?, m-am trezit cu sergentul la căpătâi. Îmi întindea
sticluța cu vodcă. Luați! O să vă treacă după încă o înghițitură!”
Noroc
cu băutura care începuse să-şi facă efectul. M-a liniştit şi am căzut moale,
pradă altor vise mai dulci. Nu înainte de a mă ruga lui Dumnezeu şi a-mi rosti,
în gând, rugăciunea cu „Tatăl nostru care eşti în cer...” De când sunt, n-am
mai avut astfel de vise. Cine ştie? Fără Dumnezeu nu faci un pas, cum spunea
popa Necula. Dumnezeu însă ştie. Cum spunea şi sergentul. Rugându-ne intens lui
Dumnezeu, nu trebuie să disperăm, fiindcă, nu-i aşa?, dacă Dumnezeu nu te
părăseşte, nici fiarele pădurii nu-ţi pot face niciun rău, cu atât mai puțin
oamenii.
27
ianuarie 1943, Tambov
De câteva zile au început trenurile să plece, în convoi, cu prizonierii, spre lagărele siberiene de sub cercul polar, de unde spunea Stele Cornea că fugise. Zilnic se formează plutoane de prizonieri şi sunt escortaţi de aici din lagărul din Tambov către gara din Tambov. Vagoanele-bou, cu burţile lor mari, sunt înţesate cu prizonieri şi, după ce li se închid uşile, trenul ia drumul Siberiei. Mă aştept ca, din zi în zi, să-i vină şi rândul convoiului cu care voi fi dus şi eu. În aşteptarea acelei zile, zilnic, santinelele ruseşti şi comandanţii lor ne numără şi, cu câinii dresaţi după noi, mergem înhămaţi la sănii spre pădure, şi de acolo, înapoi, la bordeie. Uneori avem chiar chef de cântat. Şi singurul cântec, pe care îl ştim cu toţii, e unul cântat la noi în ţară de flăcăii care pleacă la cătănie, şi, îl cântăm tare, spre necazul însoţitorilor care îşi agitau armele şi asmuţeu câinii.
„Cântă cucu bată-l
vina
De răsună Bucovina
Cântă
cucu bată-l vina
De
răsună Bucovina…
Cântă cucu-ntr-un brăduţ
De
răsună-n Cernăuţi… măi, măi
Cântă
cucu-ntr-un brăduţ
De
răsună-n Cernăuţi… măi, măi”
Dinspre pădurile din depărtarea munţilor, se adună nori
negri ca nişte balauri. Uneori, şi peste pădure trec corbi croncănind răguşiţi
la glas, în frigul care parcă ar vrea să ne mumifice ca pe prizonierii morţi,
puşi în stive, ce aşteaptă primăvara ca să-şi găsească un mormânt în cimitirul
din poieniţa de lângă lagăr. Cântăm de răsună toată valea dinspre pădure spre
lagăr, cântăm să nu mai auzim croncănitul gâjâit al cobelor de corbi:
„Bucovină plai
cu flori
Unde sunt ai tăi feciori?... măi, măi
Bucovină plai cu flori
Unde sunt ai tăi feciori?... măi, măi
Au fost duşi în altă ţară
Dar se-ntorc la primăvară
Înapoi când or veni
Tot pe tine te-or iubi... măi, măi”
Uneori,
îl simt alături şi pe părintele Necula care nu uită să-mi amintească: „Numai
cel ce n-a făcut războiul pe front nu ştie să se roage lui Dumnezeu. Deci,
roagă-te, camarade. Într-o zi, cu siguranţă, te va asculta şi pe tine. Roagă-te
să te ierte, nu pentru a-i cere Lui ajutorul. Să nu creadă cineva că numai dacă
cerem ajutorul lui Dumnezeu și-l chemăm prin rugile noastre, el vine să ne
acorde ajutorul. Chemat sau nechemat, Dumnezeu va fi de față în toate momentele
vieții noastre.” Asta şi fac. Mă rog zilnic ca Dumnezeu să mă ierte pe mine,
păcătosul și nevrednicul aruncat în pustietatea Siberiei, doar pentru că și-a
iubit țara și conducătorii. Altfel nu ai decât să priveşti la santinele cum le
tresar nervos colţurile buzelor când îi priveşti cu mila ta, ca să descoperi pe
chipul lor aceeaşi batjocură ascunsă, aceeaşi ură aprigă, o ură pe care nimeni
n-ar înţelege-o vreodată. E ura unor fiare cu chip de om, care se cred înţelepte
şi civilizate faţă de noi toţi ceilalţi. Ei mănâncă la popota ofiţerilor, iar
noi ceilalţi, prizonierii, înfulecăm din gamele doar tărâţe fierte. Şi când
ni-i sete, spintecăm cu toporul coaja mestecenilor şi bem seva din mesteceni. Aşa
ne-ai rânduit viaţa, Doamne? O zi, chipitoc-apă fiartă, o zi mâncare din caş de
mei fiert cu napi ori varză, porţie redusă. Doamne! N-aş vrea să mor pe aici şi
să mă arunce pe una din stivele alea cu morţi, goi şi hidoşi la înfăţişare, de
nimeni nu-i mai ştie pe nume şi te trec toţi fiorii numai când priveşti o aşa
grozăvie. Că stau bocnă, îngheţaţi toacă. Teribilă privelişte! Şi n-am cum să
nu-mi aduc aminte de ceea ce îmi spunea, cândva, Dinu Gâlicel: „Fiecare om îşi
are un loc al său, la sfârşitul vieţii.” Acel loc arată ca o moviliţă străjuită
de o salcie plângătoare, care se roagă spre răsăritul soarelui, cum mă rugam şi
eu la icoana din casă, când eram mic.
cap. 17 e ultimul scris acum 5 ani... de unde acum l-am reluat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu