Debutul meu literar în revista TOMIS/1972

 

O felie de pepene *

                                                                   

- Ce faci acolo, măi?! Stai, care eşti?

Venea ţintă spre pădurice cu momâia din ţoale vechi pe umăr şi nici nu slăbea din priviri locul spre care văzuse fugind pe unul dintre noi. O umbră de bănuială i-a fulgerat în priviri, şi trecătoare însă ca o furtună iscată din senin; apoi ochii lui au căpătat din nou limpezirea cerului, privirile devenindu-i liniştite. Când dădu cu ochii de noi, cu inimile cât un purice, cum stam chirciţi după câteva tufe de mătură, îşi râse în barbă. Degetele mari cu unghiile crăpate căutau parcă ceva anume printre firele albe ale bărbii albe... albe ca ale sfinților din icoane. Căuta ceva anume, nu ştiam, sau poate încerca să dea glas gândului nerostit. „Aha?! Nu vă aşteptaţi să vă iau chiar din oală, nu-i aşa?” Ţinând încă momâia pe umăr, ţeapănă de paiele de grâu îndesate printre cracii pantalonilor bufanţi cârpăciţi de petice şi prin care treceau doi araci de salcâm drept picioare, bunicul îşi plimbă mâna eliberată dintre firele bărbii albe ca ale sfinților, până după ureche, şi se scărpină stăpânit:

- Cine să mă fure, decât nepoţii, hai?

- Bunicule, dar noi...

Clopoţeii din glasurile noastre zuruiau ca dracu în liniştea aşternută peste bostană.

- Parcă îţi luase piuitul, mânzule! Apoi: Ce-i mă, vi s-au retezat picioarele? Ce tot staţi aşa zărghiţi în dosul buruienilor? Păi eu când eram cam aşa ca voi şi când simţeam că vine cineva să ne surprindă, păi ce, aşteptam să mă întrebe cum o mai duc sau ce mai fac ai mei pe acasă? Bine, neică!... şi valea.

Auzindu-l cum vorbea, așa de blajin şi de cumsecade, ne mai încetinirăm bătăile inimii. Lăcuste verzi, pripăşite de arşiţa verii printre tufele de mătură, ţâşneau speriate printre bălăriile de la marginea păduricei.

- Măi, ia veniţi voi colea lângă bunicul.

Trânti momâia la pământ şi se îndreptă spre bostană. Marginea bostănăriei spre care se îndrepta bunicul era înconjurată pe partea aceea de un gard viu de cucută şi bozie, despărţind bostana de un maidan întins, năpădit de puzderie de bălării.

O cioară bezmetică dădea roată bostanei şi nu mai prididea cu cârâitul ei găunos. Cât de ciudată este uneori viaţa! După ce ne grăbim să scuipăm în sân şi să alungăm aşa zisa piază-rea a sorţii noastre ghinioniste, iată-ne acum, chemând înapoi ursitoarele care ne-au pus cândva ceva în scalda cu multe minuni şi promisiuni. Zurgălăii agitaţi din inimile şi ele cât un purice se potoliră, iar privirile noastre cercetau acum momâia cu fălci de călău şi o pălărie ca de clovn făcând pe nebunul, îndesată peste ciorapul umplut cu paie, cam de forma dovleacului. Cioatele ieşite dintre cracii pantalonului bufant, îndesat şi el cu paie de grâu, (aracii de salcâm), te ducea cu gândul la picioroangele uneor paiaţe văzute prin cărţile cu poveşti. Ne făcu să râdem mânzeşte. Nici nu apucarăm noi să schimbăm câteva priviri mai îndrăzneţe, că bunicul, cu statura lui încă impunătoare şi privirea de bătrân pişicher, se întorcea la noi ţinând sub braţe doi pepeni mari cu coajă lucioasă. Se aşeză jos turceşte, scoase de la brâu cuţitul cu mâner de os şi spintecă sub privirile noastre înfometate, pepenii. Felii mari, roşii; sâmburii negri, ciorchine. Lua bunicul felia, o ridica în aer şi o lovea cu mânerul cuţitului pe coaja lucioasă de-i cădeau sâmburii, puzderie de sâmburi, negri, în ţărâna caldă. Mâncam noi. Mai exact, ne întreceam mâncând.

- E bun măi, pepenele?

- Îhîm! răspundeam noi printre dinţi. E dulce pepenele, bunicule! Scuipam sâmburii de pepene printre dinţi, așa la plezneală, ca să vadă bunicul că suntem fericiţi.

- Şi zi, voiaţi să mă furaţi, aşa-i?

Haida-de! Era ca şi cum ai închide ochii... tocmai când te afli pe marginea prăpastiei! O clipă am zărit profilul bunicului, strălucind printre suliţele de foc ale soarelui. Bunicul avea ochii albaştri ca ai sfântului Gheorghe din icoana sub care ne îngenunchea mama să ne rostim rugăciunea seara la culcare. Nu era nevoie să-i răspund bunicului. Mă dădea de gol faţa, îmi grăiau ochii îndeajuns.

La oarecare depărtare, salcâmii şi scoruşii îşi răsuceau spinările zburlite sub pala moale a vântului şi vârful mărului pădureţ. Singurul copac stingher din bostană ameninţa din nou clopoţeii de aur din piepturile noastre. Ne opream din înghiţit, ridicam pe sub felia de pepene privirile şi ne uitam la bunicul, pândind ca nu cumva ariciul părului său să se zburlească spre noi. Cu priviri vinovate ne uitam la bunicul. Ca la Dumnezeul din icoană ne uitam.

- Bunicule... noi o să ne facem băieţi buni, bunicule... promitem!

Scuipa bunicul într-o parte firul de tutun de pe unghia cu care îndesase mai devreme pipa umezită cu buzele, apoi mai mult arunca firul închipuit de tutun printre dinţi, decât scuipa.

- Pe moaş’ ta! Păi ce, noi nu eram la fel? Furam şi noi. Avea un turc de pe-aici, Husein îl chema, bostan întins. Era solid şi impunător turcul; cu ţeasta lucioasă ca lubeniţa, fălci ca de buldog, ochii oblici şi severi şi nişte nări imense ca la cimpanzei, prin care pufăia precum o locomotivă cu aburi. (Ne miram noi. Nu auzisem de cimpanzei.)  Ne uitam în ochii bunicului. Îl auzeam ca prin vis: Avea turcu Husein şi nişte mustăţi lungi, negre, de te înfiorau. Şi le răsucea cu vârful degetelor, cu plăcerea unui turc în rang de bim-pașă. (Nici de bim-pașă nu auzisem noi) ...De altfel era ambiţios, dar noi tot îl furam. Ieşea turcul din cerdac, striga: „Stam bre pungaş, pezevenghi, stam bre, firam al dracului ghiaur, stam bre al cui estem, prindem eu pungaş la tine...” Iar când iavaş-iavaş se îndrepta turcul mustăcindu-şi smocul negru de sub nasul enorm și dădea cu ochii de pepenii sparţi, se tânguia ca de moarte. Bocea: „Aman, aman! Eivah, depegöz! Asta căpcăun, tâlhar estem!”.

Și cred că se auzea bocetul turcului, tânguitul lui, până aici la noi, la toţi trei, în bostană. Şi zău, eram ca vânătorul uimit, cu graiul luat, care desface între braţele larg desfăcute pasărea mult căutată, ţinând-o de penele aurite, proiectând-o ochilor prin suliţele de foc ale soarelui. Merita să-l asculţi pe bunicul!

- ... păi ce, n-avea părintele în curtea bisericii (şi cât era biserică!) bostană nu glumă. Dar noi tot îi săream gardurile. Ne vedea popa, de acolo din turla clopotniţei. Striga popa: „Te văd, te văd, stai mă, care eşti, măi drace împieliţat, stai mă şi nu fugi, te bate bunul Dumnezeu păcătosule!” Punea ochii pe câte unul popa. Zicea părintele când venea de Crăciun, cu icoana: „Mărie, să plăteşti cotizaţia şi acolo încă ceva pe deasupra pentru stricăciunile copchilului”. „Aoleu părinte, cât?” „Păi atât...”, zicea o sumă.  Se tânguia mama, biata de ea: „Părinte, ne jupoi, că vecina spuse că plăti mai puţin”. „D-apoi plodu tău ăla mare, afurisi-l-ar ucigă-l crucea, îl prinsei că-mi strică bostanul astă vară, vrei să se mânie Cel de Sus, Mărie?” „Vai părinţele, arză-l-ar focu, ptiu-ptiu – scuipa mama în sân să alunge piaza rea, de teama celor spuse la necaz – da’ de ce să-l ardă părinte, e şi el copchil, Doamne iartă-mă!” Şi plătea. Dacă te puneai cu popa, te afurisea el şi-ţi mergea rău tot anul. El cu Dumnezeu aranja pesemne totul. Heei!... Ofta bunicul cu gândul la cei ani şi acele vremuri trecute, din amintirile lui. Şi noi, nepoţii lui, am ştiut că înlăuntrul albastrului lor, ochii îi erau umezi. Ne simţeam potârnichile sufletului tremurând în laţul pus de un suflet rău, piaza rea din pădurea unor nedreptăţi ce i se făcuse cândva bunicului.

Şi-a scos bunicul încă o ţigară din  foi de tutun ieftin, a răsucit-o în stilul lui de-acum caracteristic, după care a aprins-o pufăind de două-trei ori pe sub mustăţile albe ca ale sfântului şi a tras din pipă, cu sete, adânc.

Toamna se simţea în aer. Şi departe-departe, apele închipuite ale orizontului cărau pe spinările lor sufletele morţilor pomeniţi şi nepomeniţi în amintirile bunicului.

- E bun mă, pepenele? întreba cu gândul, dus şi el, undeva departe.

- E dulce pepenele, dulce şi bun.

Privea bunicul un timp în pământ, după care îşi scutura pipa de genunchi. Privea glodul de jos, de la picioarele lui, tras de bătrânețe la faţă, dar cu irişii ochilor deschişi. Ca atunci când ai faţa zâmbitoare ca a unui copil.

- Da, cum așa, pe atunci era ca acum? (Nu ştiu de ce mi-l închipuiam pe bunicul ca pe vremea când era și el foarte mic; ca atunci când mama lui într-o rochie cenuşie, udă de la apa din albia de rufe, alergase înnebunită prin gerul care se lăsase, să-şi ia copilul în braţe şi să-l ascundă la sân, de privirile popii care rotea icoana pe deasupra capetelor şi arunca stropi din mănunchiul busuiocului ţinut în mâna ce venea asupra ei, ca o fulgerare de trăsnet). ...Păi, era într-un an; o luasem pe Veta şi mi-l făcuse întâi pe Ionică, pe tactu, mă!...

Mă uit la bunicul pe sub felia de pepene. El nu se uită la mine. Numai după ce trage cu sete din pipa aprinsă se uită, în sfârşit, la mine. Poate şi-a amintit că m-a văzut luând şi în vara aceea premiul întâi. Zice:

- Da’ carte n-a învăţat. Îi spuneam: du-te şi tu, măi Ioane, la şcoală, să nu rămâi de căruţă. Aflam mai târziu că se ducea cu încă vreo doi copii de-o seamă sus pe deal la moş Ichim şi pufăiau împreună ţigări de foi. Avea şi Ichim ăsta bostană în câmp. Ba unii spuneau că moşu îi chema la el. Era cam gălbejit moşu, şi mai mult tăcut. Îl rodea oftica pe dinăuntru, boală grea care avea să-l dea gata nu peste multă vreme; se purta bine cu ei, adică îi lăsa în pace, nu le cerea nimic şi pesemne lor asta le plăcea. Bătrâneţe, singurătate, deh! Mai avea omu cui arăta necazul şi fără să şi-l spună. Heei, da’ dacă am văzut aşa, într-o zi-am zis: „Ioane, cartea ştiu că nu se prinde de tine, fir-ar să fie! – punea capul în pământ şi nu zicea nimic – hai, fii bărbat, ce dracu, ia-l şi pe fratetu Voicu, puneţi boii la plug, duceţi-vă la câmp!” Seara mă duceam să văd ce au făcut băieţii. Scrâşneau praf printre măsele şi le curgeau năduşelile pe spinările plăpânde, arse de soare, dar nu ziceau nimic. Aşa am crescut doară cu toţii. La coarnele plugului şi nu ni-i ruşine. Când aşternea Veta masa acolo în câmp, săreau ca leii. Voiau să pară a fi cât mai fericiţi de noua lor viaţă. Noua lor viaţă!... (ecoul cuvintelor părea a-i suspina odată cu sufletul). Heei, da’ mă întreba ăla micu: „Ce punem aici, taică?” „Aici punem grâu.” Închidea ochii să vadă lanul de grâu copt la marginea câmpiei. Îşi ducea palmele într-o parte şi alta, aşa cum clătina vântul spicele de grâu. „Da’ acolo lângă salcâmi?”  „Bostană! Bostan o să punem acolo, taică.” Săreau în sus de bucurie. „Ştii, tăicuţule, o să-l păzim noi şi n-o să lăsăm pe vreunul să fure din bostană.” Îl mângâiam pe cel mic pe creştet. Ziceam: „Lasă, lasă tăicuţule, ia şi mănâncă acum, ia tu şi mănâncă...”

Păsările în pădurice ciripeau în copacii care ardeau printre acei ani depărtaţi, cu soarele de atunci fumegând şi el de amintirea unei zile de altfel obişnuite ca oricare alta.

- Da’ ce faceţi, nu mâncaţi? Luaţi măi! E bun pepenele nepoate? îl aud eu ca prin vis îndemnându-mă la felia uitată în palmă.

- E dulce pepenele! Dulce şi bun e pepenele, răspundeam amândoi.

Dar clopoţeii din glasurile noastre nu mai au clinchetul acela de aur, mai curând poate al unor clopoţei de aramă coclită, sau mai ştii, dacă mai eram noi aceia care priveau momâia de la picioarele noastre, scălâmbă şi ruginită de pulberea vremii, şi care pe deasupra nici nu ştia să rostească măcar vreun cuvânt. Deasupra tuturor, doar o cioară bezmetică dădea roată bostanei şi nu mai prididea cu cârâitul ei găunos.

 * Recent, l-am visat pe bunicu (de câte ori îl visez, îmi aduc aminte - cum ziceam în povestire - despre bostănăria lui din Dobrogea, istorioara cu care am debutat într-o revistă literară, cândva).