Poem pentru Ada (nepoțica noastră)

 

cronică veche

(sau ce se mai știe despre fiul de împărat plecat la vânătoare)    

 

câtă frunză și câtă iarbă

adusese împăratul oșteni, cu săbii și arcuri

de strajă puși grădinilor sale cu merele cele de aur

dar mai întotdeauna

armăsarul cerurilor își pogora herghelia de iepe

de luau în copite lanurile de grâu, lanurile de secară

gata de seceriș.

și până la cele grădini de aur,

ca lăcustele în vremea holerei

cele năprasnice iepe goneau prin puzderia de văi și pâraie.

tu, cititorul meu drag,

cel în armura de borangic a așteptărilor

prin acest ocean de poezie, aflat călător

ca mine te așezi tu la pândă

cu tâmpla lipită deasupra acestei coli de hârtie;

dar nimeni nu va ști

unde și-a dus oștenii cel fiu de împărat

și a lăsat vraiște porțile cetății în urmă.

tu știi că uneori, serile

când răsună tropotele cailor, acolo în lună

vine aici în grădini o pasăre măiastră

de-și lasă în cuib oul cel de aur

iar săgeata imaginară pornită din arc

mereu și mereu îi va împrăștia penele în aer

într-o uimitoare ninsoare.

cronica însă, care se va descoperi peste o mie de ani

despre asta nu va spune nimic.