Ieșirea
dintr-un labirint cât de cât epic
Pentru Mihai Marian (autor a
două cărți de poezie, organizator al unui club de lectură numit Noise Poetry,
traducător de poezie din limbile italiană, engleză, franceză, germană și
spaniolă), logosul e însăși ființa care se întrupează din cuvânt,
pentru a transcende din realitatea concretă în cea imaginară, cât și pentru a
trece cu ușurință din abstract în concret. Am în față, trimisă de poet,
printr-un amic, o carte cu un titlu interesant „în timp ce tu”/ed.
Charmides, 2022; și care mi-ar spune mie că poezia se asociază în mințile
noastre cu stări tulburi, confuze „despre această realitate îmbâcsită/pe care
abia o mai respirăm”. Și unde, toate trăirile și senzațiile noastre mă duc cu
gândul că poetul e pentru cititorul său un ghid vrăjitor, un magician al
labirintului său cât de cât epic, din care tot el te scoate în cele din urmă pe
cărări neumblate cu o idee deschizătoare de perspective nebănuite, care să te
facă să te dai de partea magicianului, cu tot ce se mişcă firesc prin lumea ce
o creionează. Și ne întrebăm: poate fi desprins (el, poetul) de un real
suficient sieși, autotelic? Să vedem: „...în orice/direcție aș merge, peste tot
e o negură/densă, solidă ca smoala. și nu știu dacă asta/este chiar lumea mea
interioară cu totul, sau/doar peretele, interfața care desparte punctul/de
plecare, de o altă lume...” (și mai departe) „...îmi doresc/doar să
supraviețuim împreună, să încercăm,/ca două gloanțe trase în același timp
să/penetrăm inima nopții, târându-ne după noi/cozile de cometă” (engramă). Este, desigur, un alt fel de
descompunere a realului, un fel de a fi acoperit de ceața unei vizibilități
aparente pentru cineva pus să contemple spectacolul lumii, absorbit de liniște
și tăcere, sub scutul căruia urmărește „oamenii și întâmplările lor/firul chiar
și celui mai mic eveniment” (cum ne spune în tropism). Așadar, putem spune că avem, în această carte de poeme,
fereastra prin care i se oferă cititorului o privire de ansamblu, dar și
tabloul complet al imaginației poetului; unul care acceptă secvențe halucinante
și care unindu-se cu perspectiva reală a unui „ferestre” prin care privim
viața, cât și amprenta ei, uneori fantastă, dă realului percepția unei lumi
posibile în sfera imaginației. Și atunci, da!, „scriem pentru a susține această
lume fragilă”...„scriem să ni se întoarcă morții”... „și o creionăm pe fetița
care pândește/să elibereze pasărea/din sacul de pânză în care se zbate”. (din „***”,
poemul final).
Deschid la întâmplare cartea
și dau de poemul intitulat „vion”,
un cine-poem al nuanțelor, poem-impuls al multor stări cioraniene, și unde
frica de a „tăcea” a făcut (de-a
lungul vremurilor) un zid obsesiv din frigurile
multor poeți. Poem capcană („cu o mie de picioare alergând oriunde” cum spunea
Nichita), poem scris în instantaneul oricărei vieți, în clipa ce trece, în care
poetul construiește printr-o acumulare de mici detalii, locuri ascunse ochilor:
(„unde păstrez șuvița de păr tăiată la botez/și osemintele unei broaște”). Locuri
care le deschid oamenilor și poarta unor
trăiri halucinante, sau a unor senzații
ce stau sub semnul generos al poeziei și care i s-au fixat și poetului buzoian,
care ni se destăinuie, fără a ne da și tâlcul poveștii: „ce știu eu e că mintea
mea e un câine înghețat/care se ascunde prin scări de bloc și/tremură de
fiecare dată când se deschide o ușă”. Când un poet dorește să preia în „povestea” sa câte ceva din pulsul unei
lumi aflate în continuă mișcare și transformare, înțelegem că în povestea sa
lumea nu e doar un spectacol al existenței fizice, un continuum existențial ori un proces de umbre ce se furișează incert
spre cine știe ce univers îndepărtat, ci îi oferă, dincolo de tonul confesiv și
reflexiv al scrierii încarcerate în vastitatea timpului, o perdea a
amintirilor, un suflu hieratic derulat în stil cinematografic: „în zadar
scormonesc în amintire după ceva de/neiertat,/ceva care să mă înfioare,/în care
să văd strălucirea apei trase la closet,/dar nu există nimic furișat în sus pe
treptele/memoriei./se zguduie nebunește orașul când/umbra proiectată în lungul
străzii/face schimb de păr, cartilaje, oase și sânge cu trupul” (în timp ce tu).
Poet înregimentat în suita
poeților lirici de o complexitate aparte a
percepției, având intuiția celui care simte și surpinde momentul când ochiul
ațintit se deschide unei mai largi perspective asupra fenomenului, dar și
vizionar asupra lumii fascinante care i-a fost scoasă în cale, Mihai
Marian înclină spre o participare ceva mai sumbră asupra unor realități. Pesemne
o altă fațetă a unei realități, în care sentimentul alienării din atmosfera
sumbră a spitalelor (și în care își proiectează ființa vremelnic prizonieră „în
minuscula noastră închisoare”), e soluția ieșirii din această lume ce pare
insuportabilă: „pentru cei câțiva pași pe care am reușit să-i fac până/la
baie,/pentru mărul din care am mușcat/când am mințit medicul/despre anxietatea
mea,/despre atacurile de panică/și lipsa de somn./atunci el a spus ceva,/nu am
înțeles ce,/dar am început să simt cum pieptul/se desface ca o portocală” (fallschirmjāger). Iar din această
perspectivă, a spaimelor stârnite, de „zile când singurătatea se transformă în
furie/și-n alcool,/într-un cancer asimptomatic,/apoi devine iarăși
singurătate”, ni s-ar releva ca un poet înzestrat al poeziei cotidiene de
perspectivă pesimistă, decepţionistă ori, mai degrabă, liric vorbind, în
telurismul fluvial al stihuirii şi în expresia biruitoare a spaimelor
autogenerate, și unde „pure funcții matematice (sunt) ziua și viața”.
Decorul predilect al
poetizărilor din acest volum sunt trăirile marginale, tristețile și
singurătățile apocaliptice locuite de o lume degenerată, unde „imaginile se
succed rapid dând naștere/unor viziuni interioare”, sau cum scrie Teodora Coman
(în caseta coperții a IV-a): „miza discursivă” a poetului buzoian este „să creeze spațiul fluctuant de comunicare”, ca
în „acest început de tristețe” (titlul
unui poem). Alteori, cu acea plăcere estetică de a medita asupra dimensiunii
posibilului în hipertext, ne vorbește despre ceea ce se mai poate zări printr-o
fereastră aproape mătuită: „de la fereastra mată nu pot vedea cerul sau
oamenii/mergând spre cealaltă parte a zilei/și nu știu dacă ce se aude sunt
urlete de durere/sau strigăte de bucurie./rămân cu ochii închiși până
acasă,/păstrez în minte o ultimă imagine a ta/așa cum/pe retina unui mort
rămâne întipărită/ultima clipă a vieții sale” (JPEG). Și dintr-o arie lirică de
texte meditative (cu care „își regizează sensibilitatea”) cu adnotări
imprevizibile ale unor felii din viața sa, constatări subsumate leitmotivului
singurătății printre oameni diferiți, alunecăm pe neobservate pe tărâmul unde
„se joacă intertextual și nu-și refuză o tușă de moralist” (după Ovidiu
Nimigean, în aceeași casetă a coperții a IV-a). Redăm dintr-un poem „mă
apropii tot mai mult de televizor,/o tristețe sclipitoare și încăpățânată/îmi
împăienjenește privirea/încerc să disting fețele din mulțime,/privindu-i,
înțeleg/că ziua de ieri este o patrie/din care au emigrat cu toții” (time-shift).
Un înger lyric/păzitor îl
spionează din cețurile acestor oglinzi a cuvintelor, acolo unde proiecţia logosului cu însăși ființa presupune o desprindere a sufletului de trup, o ardere a
cuvintelor în lăcaşul gândirii. Ori, noi cititorii săi, tocmai pierzând această
legătură, prin poezie nu facem altceva decât să refacem legătura cu cea de a
doua fiinţă care există în fiecare... și spunem că e și scopul celor din lumea
autenticismului 2000-ist.
* Cronică apărută în revista LITERE/nr 1. ianuarie, 2023
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu