Poezia afectelor cu miză pe emoția gândurilor *
Ca într-un labirint de oglinzi, încercând să-și surprindă
ecoul gândurilor, Silvia-Ioana Sofineti, cu acea viziune ceva mai optimistă
asupra vieții, mizează în poezie pe construcția unor libertăți de expresie cu
țintă pe principiul sincerității, al rostirii directe și al evidențierii
afectelor. Dar pentru a-i descifra taina unui suflet, care nu este altul decât
acela de a fi oglinda unei lumi ce nu ascunde nimic, poeta din Slobozia
trasează o graniță virtuală între percepția ei și „gândurile oamenilor pe care le/combină cu nemărginirea/iscând poeme nu
mai lungi/de o palmă” (ivire). Jean Louis Borges spunea că „isprăvile cele
mai strălucite își pierd lumina dacă nu sunt pecetluite prin cuvinte”. Pentru autoarea
Silvia-Ioana Sofineti din volumul „feline
pândind printre gânduri” (apărut la ed. editgraph, 2021), poezia va rămâne
modul său de a trece prin viață și de a trăi viața, scriind-o sub semnul
generos al unei poezii în care valorifică cu mult rafinament relativismul
personal și explorarea imaginativă a cognițiilor experimentate în această
viață. Transcrierea vieții trăite, într-o lirică a intelectualității și a
austerității formelor, cedează
acum teren în fața vieții construite în secvențe
ale unor micronarațiuni lirice. Aventura ei lirică, cu toate rezervele de productivitate ale unor
diverse formule retorice, include și
adevărurile, descoperirile, revelațiile ei în raport cu viața, în spațiul
extins și fără granițe al imaginației: „te
lupți să vezi ce e frumos în oameni/închizi ochii atunci când râd/îi deschizi
la suferința lor”, ca un sisif al
durerii, iar cititorul va încerca să surprindă o radiografiere a trăirilor
ei, epicizant relatate, în cele 13 gânduri-aforisme care preced o nouă secțiune
lirică cu cele câteva poeme captive ale unui suflet rătăcit și unic privitor la
granița dezamăgirilor firești: „închizi
ochii/speri să treacă mai repede
senzația/pe care o ai pentru că nu-ți place ceea ce vezi” (ignorant).
Dar ceea ce caută lectorul în fiecare poet/poetă, în construcția unui
poem, pentru a avea evantaiul răspunsurilor la întrebările esențiale, e
adevărul însoțit de frumusețea unor trăiri firești, trăiri care să-l emoționeze
în cele câteva frânturi biografice pe care poeta le rulează atunci când se
confruntă cu viața. Privite în oglinzi borgesiene,
formele, sau umbrele apărute pot avea întruchiparea aceea a unor fețe ascunse,
dar pătrunse definitiv în viziuni care ne pot înfricoșa „în dans de paparude”,
ori ni se dezvăluie cu tainele și cu virtuțile pe care le ascund în ele: „ploaia se scurge alene pe geam/ramurile copacului
pe care încerci/să-l cuprinzi în desen/te ignoră, numărând picurii/frustrat, îi
strigi să se întoarcă spre tine/uiți că el este același, oricum l-ai vedea/doar
rădăcinile merg în altă parte” (dans nebun/instantaneu). Drumul spre
infernul ființial al trăirilor ei e pavat cu elemente ale unor forme
existențialiste ale poeziei, iar conceptul de sinceritate primează: „ești doar un alt corp pe plajă/sub o umbrelă
de stuf/de sub care privești cu ochii închiși spre mare./fă o poză, să-ți aduci
aminte și altădată/de uitarea de sine de acum/închide ochii și lasă oamenii în
pace/ascultă valurile, simte nisipul/și atât” (răutate). Și sunt gânduri
care revin obsedant pe timpul lecturii, neliniști care se resimt în torentul
unor răbufniri interioare, nu însă și parte a unei strategii de împăcare cu
lumea, dimpotrivă, ele alcătuiesc o viziune sumbră, căci înzestrată cu
imaginație, la intersecția celor două axe, una vizuală și alta dată de o
transpunere a gândurilor în concepte, întrezărești o pendulare a poetei între
observația realistă a lucrurilor din decor și gândirea ei producătoare de
imagine și semnificații: „te uiți chiorâș
la mine, de parcă ți-aș povesti/despre pisica aceea care zbura/purtată de
baloanele legate de coada ei./cum care pisică? Aia care trecu pe sub/așternutul
tău, ziua-n amiaza mare/după două zile de priveghere./s-a zis cu sufletul tău,
gata/l-au luat baloanele pe sus/l-au dus spre adâncurile de dincolo/unde nu-i
întristare, nici suspin” (ritual). Poemul are
aici funcţia terapeutică asupra sufletului, cam în acel fel de care spunea
Liviu Ioan Stoiciu (într-un poem), urmându-și demonstraţia din acel labirint
descoperit undeva în subconştient şi care „te poate trece şi pe lumea
cealaltă!” Dar virtutea acestor poeme
este felul neașteptat de a emite reflexii, unde
transgresarea și înregistrarea efectelor depășirii granițelor dintre genuri (ce
ține de propria sensibilitate literară), reprezintă acum o miză principală
urmată de o extensie misterioasă a gândurilor expuse în fuziunea culorilor dintr-un
tablou suprarealist, a imaginilor redate cu toate sugestiile izvorâte din ele
și chiar dincolo de abstractul lor, țintind ca finalitate speranța că nu suntem
niciodată singuri: „vor fi cu tine
mereu/pe drumul fără întoarcere/din oglindă” (pregătiri de călătorie). Silvia-Ioana
Sofineti e poeta multimodală care își explorează atent teritoriul și își
rescrie pe el bucuriile și așteptările, uneori și tristețile pasagere în
crochiuri picturale („cerul gri oglindit
în bălți gri”), sau în atmosfera contrastelor („sub umbrela roșie stă o pisică neagră”), a conceptelor despre viață
(„gândul meu, gândul tău?/e pierdut visul
printre stafii de ceață/printre umbrele albe/ale unui alt tărâm” (alb). etc
Iar
ceea ce nouă ne-a rămas de fiecare dată, după citirea unui poem, a fost
atmosfera acelor detalii și corelații nevăzute care există în tabloul zugrăvit, confruntat cu misterul și
capacitatea visului de a întrupa un
tărâm a nemărginitei Frumuseți și a nemărginitei Izbăviri: „tușa de culoare incertă de pe pânza/aproape
goală/nu-mi spune nimic./ar fi trebuit să fie un crochiu/care să cuprindă
mișcarea bruscă/a dimineții/imagine fragilă plină de roua visului”
(perfecțiune). Și dacă poeta a mizat pe cauzalitatea directă dintre poem și
propria existență, la intersecția gândurilor cu
meditația („ochiul tău e o planetă spartă de raza soarelui” (sau) „dacă
nu ai umbră nu e bine. și dacă ai și nu știi ce să faci cu ea, iar nu e bine”), nouă nu ne rămâne decât să plonjăm în apele
îmbietoare ale poeziei cu astfel de emoții articulate, care țin de un anumit
nivel de sinceritate: „cine sunt eu să
neg credința celorlalți?/încă mă lupt cu a mea/adevărul e dincolo de copacii
ăștia/care îți împiedică vederea” (jeomanfișism). Salutăm credința poetei
în acest miracol din care se vor ivi „lumi” viitoare.
* cronică apărută în revista ROTONDA VALAHĂ nr1/2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu