Cartea de poezie (Victoria Maria Pripon)

 

Înstrăinați și singuri prin ploaia elocventă *

     În exasperat de multe cazuri scriitura unei părți a generației tinere de azi pare o rătăcire în sfera extincției frumuseții în poezie, sau cum bine spunea Gabriel Chifu: într-o „păsărească fără miză existențială”. Din plutonul acestor poeți tineri, se desprind însă câțiva care înțeleg că atunci când scrii un poem e ca și cum ai citi „o carte despre viața ta”, ori și gândurile tale le-a strecurat într-un poem.  Așa că te poți întreba dacă nu cumva poetul/poeta ți-a deschis perspectiva reală a unei „ferestre” prin care privim viața, pe de o parte, dar și nota fantastă ce dă realului percepția unei lumi posibile în sfera imaginației, pe de altă parte. În cazul elevei Victoria Maria Pripon, încă de la primul volum lecturat (Enigma), poezia ei îmbrăca ușor aura unor poeme moralizatoare ce încorpora reflecții care-i deschidea calea spre adevăruri, într-un stil concis și frumos, uneori înrudite cu proverbul, maxima, cugetarea sau vorba cu tâlc. Și atunci, firesc, îți pui întrebarea: „Să se fi rătăcit cel care își scrie viața, definitiv, în lumea acestor frumuseți și subtile profunzimi pe care le presupune creația poetică, printre haita de lupi (gândurile sale), care-i prăduiesc viața și dragostea, atât cât au mai rămas din ele? Ceea ce ar fi și minunat, însemnând că rătăcirea este chiar una benefică. Sau e doar o călătorie ludică și iscată din dorința de a fragmenta firul epic al zbaterilor noastre interioare? Și nici atunci, pesemne, n-ar fi rău. Din aceste tranșee ale zbaterii interiorizate, din care ne și scrie (poetul/poeta), vorbindu-ne de un optimism benefic și ne vrea și pe noi părtași la dezbaterile lirice ale sinelui, pentru a surprinde ecoul unor concepte de viață, atunci toate acestea nu vor fi doar așa niște zădărnicii.  

      În volumul de poezie „Ploaia elocventă” a tinerei poete Victoria Maria Pripon (apărut la editura Rafet, 2022), avem haloul radiografiei poetice dintre reprezentarea suprarealistă a tabloului abstract şi actul gândirii, în secvențe de poezie (situată la granița dintre notație și concret), puse în ecuația generală a emoției și sentimentului spre a găsi în mod fericit calea de comunicare cu cititorul: vorbindu-ne despre ființă, existență, gând, elixirul vieții, destin, iluzie, speranță, copilărie, emoții, vise etc...  De această dată însă, cu noi conexiuni între puterea magică a gândului „dezghiocat” de cuvânt, întrucât în acest volum (Ploaia elocventă), cititorul poate distinge (în general) o poezie de notație, unde temelor mereu abstracte, fără existență pipăibilă (cum ar fi: iubirea, ura, spaima, adevărul, melancolia, timpul, tristețea, singurătatea, dreptatea, speranța, moartea...), li se țese o pânză alcătuită din confortul lucrurilor concrete: decor, ploaie, praf de stele, peisaj nocturn, vântul, norii, luna... costumații pe care le aruncă deasupra, îmbrăcându-le pentru a le face vizibile. Și poate doar așa, punctând imaginativ „momente de suspans,/întuneric sau soare”, în tabloul ce ne prezintă doar „o parte a poveștii”, tânăra poetă nu se mai simte captivă în trup ca în colivia gândurilor și credem că din tot acest zbucium interior, întotdeauna, cel mai vădit semn al înțelepciunii este bucuria de a descoperi frumusețea „dincolo de lumina” care stă la fereastra poemului, pândind o fantă de ieșire pentru a demonstra că „viețile vin și se sting” (am citat din poemul Pentru totdeauna). Tehnica folosită în poeme este de a numi lucrurile cu limpezime, dar de a nu da întregului sensul ce ar trebui să se întrezărească din acumularea detaliilor foarte exacte, ci să lase și imaginația cititorului să zboare pe traiectorii nebănuite de mintea unui copil: „Pe pământ văd doar tristețe,/Pe cer se observă/Numai norii coșmarurilor care au trecut./și a început să plouă...” (Luna). Răscolind printre amintiri, în acest labirint al vieții, pentru a se salva, anunțând cu surle, trâmbițe și tobe chiar moartea planetei, optimismul micuței autoare „privește” spre o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice. Pentru a-i da coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care „au dispărut”: „Se spune că toți vom păți/Același lucru la un moment dat,/Dar că finalul ne va aștepta zâmbind/În fața auditoriului/Și viețile noastre/Ca actori pe scenă/Se vor termina rapid...” (Liniștea de dinaintea furtunii). Activând informația depozitară: funcție de subiect, de cultura acumulată, autoarea nu se mărginește doar la a capta „gândul” cititorului, cât pentru a exprima emoția și câte ceva din frământările sale: „Ce e iubirea?/O întrebare cât de simplă.../Atât de complexă!/Mai complexă decât întrebarea/„Ce e moartea?”,/Fiind, așadar, unică pe lume./Cartea e deschisă.” (Plop). Alteori, oscilând între percepția lirică ce include adevărurile vieții și descoperirile acestui exces al aventurii spirituale cu revelațiile ei, ne vom mișca continuu, odată cu poeta (prins în jocul ascuns al gândirii), între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare, dar și „în vremuri de restriște” (după Heidegher), într-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv: „Pentru cei pe care i-am văzut/În somn etern,/Dormiți pentru totdeauna/Vă voi aduce poemul meu....” (Pentru cei adormiți).

    Drumul acesta, care se bifurcă în poezie („alteori diferit/Dar mesajul rămâne”), ca și cum înțelegi a picta cuvintele într-un tablou imaginar, are și el ceva din taina rostirii, dar poate și pentru autoare e punctul de pornire al avalanșei lirice dintr-o poezie nouă în raport cu cea încifrată: „Uite-așa/Și s-a terminat povestea.../Să o luăm de la început./Uneori nu are sens.../Alteori e diferit,/Dar mesajul rămâne” (Negura timpului). Cititorul, în imaginația sa, poate să-i surprindă și acel biografism secvențial și ermetic, portretul truditoarei pe tărâm poetic, dar cartea trebuie citită în spațiul de convergență și de sinteză a poeziei, cu zona celor nevăzute de pe un tărâm al spiritualității: „Lasă ploaia să mă cuprindă/Mă voi întoarce poate/Când furtuna se va termina,/Până atunci.../Nu mă opri./Ploaia mă mângâie ușor./Toate picăturile pleacă încet/Și constat faptul că/Am rămas în același loc/Neclintită...” (Atunci va ploua).  Aici, în acest labirint de oglinzi, îi facem invitația cititorului nostru, cel care va încerca să și surprindă ecoul unor gânduri pe care poeta le rulează, atunci când se confruntă cu viața. Pentru că, având încredere în cuvintele „pe care nu le-am scris niciodată”, în final suntem doar noi, ascunși de freamătul vieții ca niște „poeți în delir”, pentru a descoperi o lume posibilă în afara timpului prezent, dar la fel de înstrăinați și singuri.

                                                                                                           Tudor Cicu

* Cronica a apărut în revista Spații Culturale/nr 87 martie 2023