Cartea
poem a iubirii *
Un poet care își pune sufletul
în cuvinte și își „pictează” iubirea „pentru totdeauna, în culorile minții,
spre direcția de valori adevărate, valori dinspre neuitare”, nu-i decât înziditorul de cuvinte care își prezintă
creația ca pe o sculptură
în bob de orez, ori un templu din care te poți desfășura ființei iubite ca în „Cântarea Cântărilor”. Dar și acel poet
care din firea lui dorește să știe/să afle, până la capăt, cât
de mare e iubirea lui, fiindcă în desăvârșirea sufletului său stă fericirea de
a o cânta cu frumusețea metaforei „și acum sunt propria-mi carte, tu ești filă
cu filă, suprema mea imaginație” - după cum se mărturisește. Sau, altfel
spus, desăvârșește creația unde își poate exersa capacitatea de a discerne
măreția acestei lumi, posibilitatea de a desluși Frumosul în acele trăiri cu
ființa iubită. Rebel ieri și boem azi, Vali Nițu,
în Reflecțiile scriitorului boem (cartea a apărut la Editura
BibliothecaTârgovişte, 2022), iubește cu pasiune ființa iubită în cartea sa de
texte-eseu cu amprentă imnic-orfică, în fapt, o carte-buchet de prozopoeme
lirice scrise pentru „ea” - care „are un nume, un nume mai presus de prenume, mai
important decât o lume, decât lumea ce ne știe așa”. Îl cităm: „Acest copil cu
nume de botez Reflecțiile scriitorului
boem este al nostru prezent, este prezentul dintr-o logodnă ce ne-a unit
pentru eternitate.” Într-o sută de zile, scriind câte un eseu în fiecare zi,
s-a născut (după Enigmele poetului rebel/în
2021), și acest „copil” născut de mintea sa scormonitoare pentru aceeași
pasiune, femeia: femeia – emoția imperială; minunea din fiecare zi; muza
dinspre zori; femeia floare; femeia nufăr; vulturița mea; ulciorul cu viață;
perla coroanei din regatul fericirii; metafora din miezul iubirii; pasiunea
înălțimii; muzica celestă a inimii; perla coroanei; femeia din lacrimă; salcia
neplânsă; imperială metaforă; femeia cu suflet de vis; etc. Pe lângă toate
aceste metafore reținem încă o mărturisire: „Tot ce am scris este rescris din trăire, pretutindeni am fost însoțit de
o superbă metaforă, de floarea de nufăr a trecerii mele de la suferință la
fericire, de la abis la suprafață...”. I-a atribuit ființei iubite
numele unei flori de colț apărată de înălțimea muntelui și a unei flori de
cactus și a scris-o din nou într-o poveste născută a trăi timpul,
nu însă într-o poveste romanescă de acțiune (poate cum mi-aș fi dorit să
„patinăm” în conturul unei altfel povești de dragoste), ori în locul
unei narațiuni cu un cadru pipăibil și în care se mișcă o lume aparent
ficțională. Însă așa cum semnalam și în precedenta carte amintită mai sus, avem
de-a face cu un eseu filozofic, un dialog cu sinele dedicat iubirii și
frământărilor ei imposibile de neoprit într-un flux cu o continuă curgere, dar
pe care nu intenționează să-l zăgăzuiască în cele câteva sute de pagini, fiind
doar fascinat de plonjarea în adâncimea și profunzimea atâtor sensuri ale
trăirii și rostirii pentru ființa dragă.
Fiecare text, urmat de un „imn”
poematic, se deschide de fiecare dată diferit, iar eseul ce-i urmează „cântului
orfeic” îți creează sentimentul unei noi percepții a multitudinii de trăiri, cu
alte și alte reveniri, în alte și alte abordări eseistice, ca într-o
predoslavie a unui preot care vorbește pentru cine știe să asculte. Dar mereu
va exista cineva care să aibă nevoie de aceste daruri rostite. Cine a citit și Cântarea Cântărilor nu avea cum să nu
observe că iubirea a fost la fel cântată și acum mii de ani în imagini la fel
de nuanțate și asemănătoare cu cele puse în pagini, în secolele trecute, de
poeți de seamă ca Ovidiu, Dante, Petrarca, Milton, Gongora, Poe ș.a. Lirica
acestora se întrecea pe sine în zugrăvirea frumuseții iubitei. Poemele
solomoniene conțin multe asemănări cu ale poeților menționați, care au și
preluat din textul biblic substanțiale motive poetice: „căci dragostea este
tare ca moartea” (cum scrie în Cântarea
Cântărilor. 8-6). Sentimentul de perpetuă „cântare a cântărilor” într-o
succesiune de eseuri scrise cu intermitențe și bătăi ale inimii, sunt combinate
cu scurte irizări poematice versificate, preferînd constant conexiunile
personale cu lumea ființei iubite, cu doar ei doi prinși în furtuna iscată de o
iubire unică: „În grădina sufletului meu,
verde viu,/iubesc femeia nufăr, pretutindeni o scriu,/dimineața devreme și
noaptea târziu,/o prețuiesc, în puritate
o știu,/eu , poetul rebel al visului zglobiu...” (sau) „Cine știe să trăiască iubirea,/înțelege
privirea,/își cunoaște firea,/descoperă strălucirea,/trăiește și retrăiește
amintirea,/mulțumirea, de fapt fericirea”. Pana
autorului, în mare măsură a unui poet și eseist, e la fel de „aprinsă” în jocul
intertextual a atâtor trimiteri metaforizate, ale unei regăsiri de sine în
marea sa admirație pentru femeia visurilor sale. Ceea ce „pare” a lipsi din
tabloul acestor cânturi imnice este completat de dialogul imaginar al celui
care scrie pentru ființa din tabloul mereu prezent în rama sufletului său, acolo
unde gândurile ating parcă o partitură nesfârșită, într-o împletire a
sufletelor sub forma unei inimi. Fapt cert, Vali Nițu, creatorul unui ritm
obsesiv în cartea sa, stăpânește mai multe registre ale discursului liric, când
se întrece cu sinele în zămislirea ființei iubite, adaptându-se destul de abil
și vizionar asupra împrejurărilor, când își spune povestea în care își
proiectează imaginația poematică: acolo în parc, în sediul redacției unde
lucrează, în timpul mersului prin oraș cu mașina ori în plimbările cu
bicicleta, prin ninsoare, prin ploaie etc. Și privită prin astfel de oglinzi ale imaginaţiei e posibil ca lumea pe
care încercăm să o descifrăm să ne pară, când o eroare don-quijotească, când o
luptă captivantă, capabilă să ne stârnească curiozitatea până la sfârșit. Dacă e să facem
trimitere la niște versuri de Ion Pillat („...Și iarăși sună... și tace.Dar
aud/- Ecou ce adormise și-a tresărit deodată -/În inimă cum prinde o toacă’ncet
să bată”), Vali Nițu are nu numai imaginație și sensibilitate literară, mai are
și acea exaltare poetică dată de pulsațiile unei inimi inundate de frumusețea
și dragostea femeii iubite: „Tu ești eu, eu sunt tu, amândoi suntem, suntem o
poveste, o sărbătoare, ceva mai presus de altceva, noi nu suntem o întâmplare”
(și) „Scriu despre ea, scriu cel mai frumos poem, rescriu viața prin cuvinte,
eu sunt rebelul cu păcatele mele misterioase, eu sunt acela care, prin vocea
cuvântului am cerut necontenit dreptul la iubire”. Pentru autorul târgoviștean
proza înseamnă o poveste oricât de distilată pe tema iubirii, a trecerii
timpului și a relațiilor cu ființa dragă cuprinsă și-n enigmele poetului rebel.
Pornind de la textul biblic (cântările lui Solomon), orice text imnic ale
acestei cărți eseistice despre o iubire a timpurilor prezente, vine cu mai
multe niveluri de sens: „Să credeți dragi cititori în puterea gândului, în
profunzimea fiecărei rugăciuni.”
Cartea „Reflecțiile scriitorului
boem” este un amplu eseu (din paginile adunate în cele 100 de zile: în
singurătatea unei camere de spital, în liniștea creatoare a redacției etc), un
eseu elaborat cu pasiune și erudiție de un scriitor inspirat care pare a se
juca în textele sale, texte cu oarece încărcătură muzicală, făcând o mulțime de
conexiuni cu orice imagine care-l înconjoară, cu orice imagine văzută, obiect,
frază auzită ori rostită în preajma celei iubite. Și țesând punți între
cotidian și transcendent, între prezent și trecut, optând mereu pentru un
dialog cu sinele, pentru improvizația savantă a unui orizont donquijotesc al
pasiunii pentru diversitate, Vali Nițu transformă spațiul intermediar al
metaforei grăitoare de înțelesuri și frumuseți, cu aceeași inteligență
scormonitoare în analize consistente a singurei enigme din viață: iubirea. Care
de departe (amintind doar de mitul lui Narcis și Pygmalion, ce au fost doar o
ficțiune poetică), felul în care se întrețes unul
pe altul, „poeticul” și „prozaicul”, acest „cântec compus în doi” (ca un joc
între aceste două tendințe), ni-l dezvăluie pe autorul acestor imnuri orfice pus
într-o lumină aparte. Și pe
măsură ce înaintează în povestea epistolară, poetul devine tot mai mult un „îndrăgostit
de cuvântul-cuvânt.” Nici noi nu știm (în aceste reflecții eseistice) dacă
visul este mai adevărat decât realitatea, dar cu certitudine această iubire
este trăirea unui scriitor boem.
Nevoia obsesivă a autorului târgoviștean de a interpreta orice
detaliu al bucuriei, de a-și cânta femeia iubită, este și drama unui
îndrăgostit etern care penduleză între arderea lăuntrică pentru poezia vieții
și elogiul ce-l aduce „femeii – emoție imperială”. Iar poetul/scriitor, acest
condamnat la „dragostea la fel de tare ca moartea” dintr-o carte în care a
scris „cu cărbunele din focul viu al existenței”, va rămâne lângă femeia enigmă
a unei vieți „într-o poveste născută a trăi timpul”, dar și pentru a se regăsi,
mai mereu, pe sine: „În fiecare metaforă mă regăsesc în poeme, m-am răsfățat în
eseu, am devenit eul meu, nu mai sunt rebel, tu știi de ce, femeie din vis”. Cum
de altfel întrezărim la orizont o nouă carte... și cum în fiecare cuvânt scris
„trăiește o singură femeie”, într-o zi îi va scrie și numele pe fiecare pagină
a destinului.
Tudor
Cicu
* cronică apărută în revista LITERE/nr 3 (276) martie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu