cântec dintr-o tranșee
stăm parcă de veacuri aici în tranșee
unde ne-am trezit doar cu cerul pe noi
și cu stele făclii pe Calea Lactee;
și îți scriu... chiar din prima zi de război!
când oriunde priveam: grăbite persoane –
o pală de vânt, suflând frunza pe drum...
trenul ca de plumb cu acele vagoane
și-un acordeon pe-un peron plin de fum.
țin scrisoarea în pumni și mă strâng în manta
chiar și un câine s-ar preface covrig.
ți-aș trimite-o cu-n sol, însă vezi draga mea
nu-i nimeni în jur, prin tranșee-i doar frig.
și privesc ca la semn cum mai cade o stea
poate că nici nu se întâmplă precis
să se nimerească dintre toate a mea;
și încă din leagăn atât mi-a fost scris.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu