Când la picioare ai cerul

 

Când la picioare ai cerul

 

O lacrimă albastră când ziua îți inundă

Și inima-n șarade de zile-ntregi ți-abundă,

În noaptea ce disipă doar într-un vag contur

Eu scara către aștri tot urc și urc să-ți fur.

Vezi?... se zburlește marea, dar în privirea ta

Când la picioare-ai cerul, eu luna ți-aș sculpta.

Iar când sub pleoape toamna pălește fața lumii

Ca dintr-un vis, tot versuri, vor scutura salcâmii;

Iar ca o ghilotină,  în strofe-nflăcărate

O mierlă-n tâmpla zilei, îți cântă mai de toate.

Și de privești pe geamuri spre iarna care vine

Și în poem scânteia se-aprinde iar în tine,

Ca ghimpele, din coasta unui catren perfect

Eu beznei mă adaug să nu-ți devin suspect...

 

Cum ploaia mă alungă pe ritmuri de balet

Cu tine-n cer poemul, tot suie-ncet, încet.