Predoslovie
( sau cum omul hăituit își găsește, la final, iubirea)
Născut din revelația evului fanariot pe care i-a produs-o lui
George Bratu ampla documentare din filmele cu haiduci, cronici, înscrisuri din
documente etc., romanul său e o prelungire a cântecului baladesc despre un
fabulos timp fanariot, când Alexandru Ipsilanti, beizadeaua fanariotă, visa la
domnia celor două țări: Moldova și Țara Românească. Ruinat și părăsit după
prima domnie, Ipsilanti se va întoarce în Moldova pe tron și cu ajutorul
țarului Alexandru al Rusiei se îndreaptă și spre Bucuresti, pentru o scurtă
perioadă și la tronul țării, unde se va stinge lent în anul ce va urma. Aceasta
este doar atmosfera romanului lui Bratu, povestea celor doi eroi, Dide și
Crăcea este însă savuroasă și plină de suspansuri, aventuri palpitante și
iubiri de zile mari. „Trecătoarea pribegilor”
deci, este o istorie a sosirii din pribegie a domnitorului Ipsilanti și a
intrării cu solie trimisă din partea țarului Rusiei, Alexandru, pentru a ocupa
tronul în Țara Românească (din Bucureștiul de altă dată), o istorie văzută prin
prisma celor doi eroi. Intrați în oastea domnitorului Ipsilanti, acești doi
eroi cred a li se arăta o nouă perspectivă în viață, iar zbuciumul lor arătat
pe tot parcursul romanului înclină, mai curând, către o sinucidere lucidă,
lentă, un protest la decăderea țării a cărei martori și participanți erau. Intrând în povestea cărții, intri în atmosfera acelei
perioade fanariote în care parcă și vezi alaiul domnitorului fanariot intrând
în București după atâta risipă de nebunie în goana după tronul țării, ca să-și
ia locul între boierii ruginiți ce pândeau la hanul lui Manuc, sau lângă Curtea
Veche svonurile din Divan (ori) de pe la negustorii înhăitați cu turcii care
umpleau ca niște păduchi ușile tuturor palatelor unde se hotărau trădările și
mazilirile. Dar când începi să vinzi domnitorii, iscând pizme vechi (așa cum o
făceau boierii la vremea aceea) știai că scapeți și atunci nimeni nu te mai
băga în seamă. Suntem
pe vremea intrigilor când, în conacele boierilor foia o lume febrilă, purtând
vorbe de colo-colo și abia așteptau ca noul domn să intre în dizgrația
turcilor. Și plătind pungi grele cu monede de aur, mai toți dădeau din coate să
reintre în grația noului domn înscăunat pe tronul țării. Cântecele populare și
istorisirile despre acele perioade istorice, despre domnii risipitori perindați
la tronul Țării Românești la anii 1806 și ceva, l-au inspirat și pe George
Bratu în romanul „Trecătoarea pribegilor”, iar autorul romanului de față
surprinde cu multă finețe tensiunea copleșitoare a vremurilor din înscrisul
hrisoavelor, a cronicilor și baladelor noastre, cu acele zvârcoliri ale unor
suflete fărâmițate din popor. Iar lumea
asta din epoca neagră a domniei fanariote în țările Române, a unui popor mereu
în suferință, atât înainte cât și după a doua decadă din sec. al XVIII-lea,
care l-a atras întratât pe George Bratu să-și scrie romanul, era parcă
stăpânită de o chinuitoare prăduire atât din partea boierilor hrăpăreți cât și
a hoardelor otomane însetate de sânge și plăceri.
„Trecătoarea pribegilor” (continuarea la vol
I) va mișca toate inimile celor care vor citi mai departe povestea lui Dide,
nepotul moșului cioban Dică și a babei Anica, însoțit de această dată în
pribegiile sale prin țară de ortacul, frate mai mare, căpitanul Crăcea.
Desprinsă ca dintr-o baladă veche, cu boieri, arnăuți și haiduci alunecoși ca
niște șerpi, romanul lui G. Bratu păstrează doar poemul de slăvire în proză al
cântecului și baladei vechi, în rest povestea e firească și tumultoasă. Mai rar
să poți ilustra în termeni atât de crânceni lupta omului hăituit de nenorociri,
cu destinul său, dar și să descrii arhaic atmosfera de poveste a acelei epoci.
Mai mult, această poveste poartă și zbuciumul luptelor duse de popor împotriva
turcilor năvălitori de peste Dunăre, din ținutul bulgăresc, pașalâc turcesc. Și
autorul îmbină fericit tema destinului imprevizibil al eroilor lui, cu
trădarea, cu iubirea, și cu dorința de bunătate și împlinire existențială,
într-o lume parcă „scoasă din țâțâni”. Romanul începe cu misiunea încredințată
de domnitorul Ipsilanti celor doi eroi, Dide și căpitanul Crăcea, de a o
elibera pe tânăra domniță Ludmila, o rudă a țarului, aducerea fetei fiind
„biletul câștigător” pentru tronul din Țara Românească. În drum spre București,
unde turcii ascunseseră fata, eroii noști întâmpină o serie de peripeții în
cale, fac demascarea unor hoți de vite, ba căpitanul Crăcea întâlnește pe
aleasa inimii sale Ilinca, iar în cele din urmă fac planul răpirii rusoaicei
răpite și, după o palpitantă luptă cu turcii, eliberează și iau cu ei pe tânăra
rusoaică, Ludmila. Dar trecerea fetei spre Moldova întâmpină alte peripeții
demne de filmele haiducești cu aventuri. În cele din urmă, vestea eliberării
domniței din Rusia ajunge și (spre liniștea lui Ipsilanti) la urechea
domnitorului nostru cât și al țarului rus. Dar ca în orice domnie a acelor
vremuri, pornesc pe la spatele domnului și urzelile, dar și trădările. Și Ipsilanti
uită de „ridicarea la rang de onoare” a celor doi eroi, cât și de promisiunea
făcută lui Dide. Dide se hotărăște să-și vadă satul natal, bunicii și surioara
înfiată, Dochița, lăsată acasă, în urma fugii lui din primul volum. Aici,
găsește satul ruinat ca urmare a focului pus de turci, bunicii morți și Dochița
dispărută. După atâta întristare vine și bucuria reîntâlnirii la mormântul
bunicului, cu Dochița, surioara lui. Are loc o fugă spectaculoasă a celor doi,
iarna în sanie, spre București, terminată cu bine. Aici are loc reîntâlnirea cu
fostul haiduc Radu, cel cu care fugise în munți prin „trecătoare” (în primul
volum), acum, prins și întemnițat. Evadarea haiducului din temniță e un
scenariu care se citește cu inima cât un purice și este demnă de pana unui
scriitor de romane cavalerești vechi. Oltenia fiind în primejdie, Ipsilanti îi
trimite pe cei doi eroi să oprească năvălirile turcilor de peste Dunăre, în
toate satele și orașele Olteniei. La întoarcere, cei doi află că Ipsilanti a
părăsit tronul din București, trădat de boieri, dar și de „visul” țarului de a
stăpâni ținuturile românești până la Dunăre, și că s-a întors în Moldova, iar
de aici cum că s-a refugiat la Kiev. Urmările fugii lui Ipsilanti îi lasă
descoperiți și la mâna boierilor trădători pe cei doi eroi, care aleg calea
fugii peste munți, înapoi în Transilvania. Dar nu singuri, ci cu cele două
domnițe, Ilinca și Dochița. Mai întâi o eliberează pe Dochița (acum aflată în
casa boierului Goran din primul volum, răpită de acesta), dar îi iau cu ei și
pe cei doi soți, Ilie și Florica, cei care îi ajutaseră la eliberarea Dochiței
din casa boierului Goran. Ca într-o moralitate
medievală, în toate scenele plutește și ni se dezvăluie chipul morții autentice
și un spectacol al măștilor ce trimite la viziunea carnavalescă asupra acelei
lumi.
„Trecătoarea
pribegilor” continuă demonstrația unor scene palpitante și încântătoare, pâna
la inevitabila concluzie logică a iubirii nemuritoare dintre Dide și Dochița
(care nu-i era rudă, ci o fată înfiată de bunicul Dică), o iubire apropiată de
liniile parabolei din baladele vechi. În acord cu noua miza a parabolei,
povestea iubirii dintre cei doi devine asemănătoare unui basm. Nu e romanul
unui destin, ci al unei stări a țărilor române la acele vremuri, când începuse
a se înfiripa mișcarea de eliberare a Țării Romănești sub Tudor Vladimirescu.
Lamentabilul eșec al Eteriei (o epocă de sumbră și profundă depresie) marchează
încheierea unui ev și a unei civilizații. Solia haiducilor venită la stână (din
finalul romanului), aduce vestea că Tudor Vladimirescu, pornit din Craiova să
scape țara de năpârci, îi vrea în oștire și pe cei doi eroi ai romanului, Dide
și Crăcea. Iar mult așteptata nuntă a lui Dide cu Dochița și a lui Crăcea cu
Ilinca, nu este prea departe. Iar la stâna din munte, a ciobanilor coborâți la
sat, și pe care au transformat-o în locaș de odihnă, se profilează, cât de
curând, nunta celor două perechi de îndrăgostiți.
Poveștile cu feciori de oameni nevoiași,
fecioare țărăncuțe și haiduci legendari ori răzvrătiții hăituiți de potere din
„Trecătoarea pribegilor”, sunt un amestec de realitate și legendă și are aura
romanului-basmic cu accente realiste, multe scene ne conving că întâmplările ce
ni se narează s-au petrecut cândva aievea și nicio clipă nu le percepem, pe
undeva, că ar aparține fantasticului. La urma urmei, chiar în modul cum își
descrie întâmplările, autorul e convins că basmul în sine este o continuă
întâmplare; întâmplare menită a te ține prins în mrejele ei, suferind și trăind
alături de eroii săi o poveste despre o lume în
agonie surprinsă într-o altă dimensiune decât cea reală.
George
Bratu are înzestrarea unui bun cronicar prin apariția și a acestui al doilea
volum, iar scrierea sa îi remarcă toposul basmului îmbinat cu relatarea
istorică, autorul conducând cititorul „pe un tărâm incitant de poveste”. Cu
alte cuvinte George Bratu găseşte salutar să transforme realitatea în poveste
și povestea în realitate, sporind consistenţa baladescului din primul volum.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu