„Cartea șoaptelor”... sau cronica de familie a unui popor trecut prin genocid *
„Lumea de azi nu seamănă cu cea
de ieri și nici cea de mâine cu cea de azi, căci lumea e din ce în ce mai
grăbită”, scria Vorajan Vosganian într-un articol publicat în România Literară.
Dar a surprinde, totuși, lumea de dinaintea ta, din timpul tău – și a o arăta
așa cum e într-o carte, multora dintre
noi ni se pare un act temerar a unui vrăjitor amânat cum este scriitorul. Căci
a descrie viața unei lumi, așa cum a fost, trebuie să o fi trăit pe a ta,
deopotrivă, în tragismul și frumusețea ei, incluzându-i aici atât cerul,
infernul, ființa umană și adâncimea sufletului ei cu tot haosul în care e
împinsă să-și ducă acea ființă viața, încât și cititorul să poată spună că, da
„cartea e și ea o lume”. Sau ca să-l răstălmăcim pe J.L.Borges, care spunea că
„cel mai bun loc pentru a ascunde o frunză e pădurea”, atunci, cu siguranță
scriitorul ascunde o lume în cărțile sale. Mai spunea Vorajan Vosganian în acel
articol din RL, că omul are puterea de a uita, dar se cuvine, din când în când
„să ne lăsăm purtați de sindromul retrăirii”; iar aceasta e menirea
scriitorului, să aștearnă cuvintele „poveștilor trăite”, fiindcă odată scrise,
ele nu se mai pierd, ci se adună laolaltă într-o frescă literară de mari dimensiuni
care va dăinui și peste veacuri. Iar cuvântul, după cel De-al Doilea Război
Mondial, devenise cel mai mare ucigaș care se lăsase într-un alt război peste
Europa. Cum în istorie fotografia are valoarea documentului, în „Cartea
șoaptelor”/ed. Polirom 2012 – ediția II-a – de Varujan Vosganian,
desemnată în 2009 „cartea anului„ de RL și în 2015 „cartea-simbol pentru
condamnarea crimei de genocid”, fotografiile țin adesea locul oamenilor vii
care își spun povestea, așa cum a văzut-o fiecare dintre eroii acestei cărți. Cartea șoaptelor este cronica de familie
a bunicului Garabet Vosganian dinspre tată și a bunicului Sertrak Melichian
după mamă, așa cum o țes ei din amintiri și fotografii copilului Varujan, care
stă la pândă, trage cu urechea și memorează fiecare amintire a lor cât și a tot
felul de personaje anonime și colective, dar toate, cum spune autorul, „au
purtat pecetea secolului XX”. Privite în acest fel, viețile bunicilor lui
Varujan Vosganian sunt „un fel de cronică a lucrurilor neașteptate”. În același
timp este un imn al suferințelor îndurate de poporul armean în perioada masacrelor
din anii 1894-1895 și continuate cu suferințele îndurate în convoaiele de
surghiuniți în Cercurile Morții și genocidul poporului armean ca urmare a
deportărilor forțate din anii 1915-1916 și chiar mult după aceea. Convoaie mari
pornite din frumoasele ținuturi ale Anatoliei către deșertul Deir-ez-Zor din
Mesopotamia. Că din cei aproape un milion și jumătate de armeni deportați, doar
zece la sută au ajuns la capătul deșertului în Mesopotamia. În familia sa, cât
și-n multe alte familii, spune autorul, mulți s-au căutat unii pe alții, uneori
s-au regăsit la mii de km. depărtare (Buenos Aires din Argentina, sau America),
ori aici în România (Craiova, Focșani, Constanța, București etc), așa cum sute
de mii de familii au avut de căutat pe câte cineva.
„În copilăria mea am trăit într-o
lume a șoaptelor”, notează în carte autorul. Memoria copilului reține o
realitate, ficțiunea scriitorului redă o latură verosimilă a realității
reconstruite pe baza unei documentări fantastice dacă refacem cu ochii de azi Lumea de atunci, când s-au desfășurat
evenimentele, știind că fiecare om trăiește „într-o margine” a lui, cu viziunea
lui despre lumea reală, iar singurul lucru pe care toți îl au în comun sunt
poveștile din acel veac. Și odată cu apariția acestei fresce de mari dimensiuni
numită Cartea șoaptelor, profeția lui
Flaubert care spunea că „romanul își așteaptă Homerul său”, iată că prin acest
autor prolific, având pe cei doi bunici (dinspre tată și mamă), supraviețuitori
ai acelui veac nebun, profeția s-a împlinit.
Cititorul parcurge ca în Vechiul
Testament, alături de poveștile celor doi bunici, poveștile ingenios elaborate
ale lui Micael Noradunghian, Harutiun Khantirian, Arșag Savagian clopotarul,
Harutiun Fringhian regele zahărului, Dicran Bedrosian cu pățania lui la sosirea
bolșevicilor, Onik Tokatlian căpitanul de vas, Minas orbul, Sahag Șeitanian
eroul groaznicei deportări spre Deir-ez-Zor, Virginica Papazian, Simon
Șeitanian cel cu drama repatrierii, Mesia Hacerian securistul fără scrupule, Misak
Torlakian cel cu căluții de lemn din operațiunea Nemesis, Mantu țiganul (șeful
orchestrei de trompete, fligoarne și tromboane), Mitică nebunul tăietor de
lemne și mulți alții. În Cartea Șoaptelor
se mai povestește despre ziua în care s-au ars cărțile (periculoase pentru
regimul pe model stalinist înființat la noi, întrucât „cărțile sucesc mințile
și nasc dușmani ai poporului”, nu?), despre cruciada femeilor martirizate, ori despre
progromul țărănimii la colectivizarea forțată, când tancurile și mitralierele
aduse de tânărul Ceaușescu au tras fără milă în oamenii care refuzau, pașnic,
colectivizarea, iar cu obuzul au „ucis” până și clopotul bisericii. Scrise
parcă fără milă pentru ochii cititorului e scena omorârii și filmării de către
legionari a lui Nicolae Iorga în pădurea de la Strejnicu, ca și scenele
perhezițiilor de noapte ale noilor stăpâni instaurați odată cu sosirea
tancurilor sovietice, când în miez de noapte armenii (așa zis „bogătașii
dușmani ai poporului”) erau scoși din case și percheziționați la „piele” ca să
scoată aurul ascuns, apoi violurile și bețiile din desele escapade ale
soldaților ruși „eliberatori”. Rămân și în memoria cititorului dramele celor
deportați în Siberia dintre repatriații în Armenia și din scrisorile lor, la adunările
armenilor în cavoul lui Seferian din cimitir se decriptează numele acelui
Staipelochian născocit de repatriați, ca avertisment la acțiunea de repatriere.
Tot în cavoul lui Seferian cel emigrat la vreme în Argentina, se vorbește în
șoapte acolo unde se discută despre abdicarea regelui, de alungarea episcopului
armean și a mamei sale din Episcopia de la București, despre revoluția ungară
și moartea lui Kenedi, ori se ascultă la „telefunken” radio Europa Liberă
pentru aflarea știrilor înterzise în țară.
Ficțiunea, spunea Vorajan
Vosganian, are șansa să ajungă realitatea și să nască marea literatură, fiindcă
ea, deși nu se suprapune realității, oferă cheia de la lacătul realității. Am
reținut din biblie, ca învățătură, că „iertarea este privilegiul celor
puternici”. Bunicul Garabet prin felul lui de a liniști oamenii, de a-i sfătui
și lumina, încât să discearnă binele de rău, este un exemplu al Omului care
iartă și ne duce cu gândul la întâmplarea lui Iisus pe munte, în fața
stăpânului care-și bătea vita de povară că nu se mai ridica de jos, atunci când
îi spune: „Și dă dovadă de bunătate în viață, ca să ai iertarea dincolo”. Prin
poveștile fiecărui personaj din această carte, strânse într-o cronică mult mai
mare, aducând mica istorie a fiecăruia pe scena acelui veac nebun, autorul a
scos pe fundal marea istorie a tragediei unui popor de pe planeta aceasta. Pot
spune că e și un fel de biografie „neromanțată” a autorului prolific, scriitor
și poet de mare forță. După cum vedem Vorajan Vosganian apelează, în afara
documentelor vremii, la reperele sale referenţiale: gândirea și filozofia
creștină de la imnurile biblice, taine ale sufletului, ale reîncarnării în personaje
ale copilăriei, dar și scepticismul cioranian simțit de fiecare dintre scriitorii
care au descris, în adâncime, psihologia oamenilor din popor. „Pentru că nu
poți schimba lumea de unul singur” (cum spune autorul), dar, aducând faptele
unei realități și sub ochii cititorului, cineva tot va înțelege că împreună vom
face lumea să se schimbe. Dacă și cititorul meu a înțeles că trebuie să iertăm,
dar să nu uităm nebunia unui veac trecut, sunt și eu mulțumit că, iluminând
brusc un înțeles, am adus „semnele” trecerii prin această epopee a scriitorului
(la origine armean), acest vrăjitor al cuvintelor, cât mai aproape de
fiecare.
Tudor Cicu
* comentariu susținut în amfiteatrul Muzeului Județean Buzău (acum un an) la o lansare de carte (proză scurtă-povestiri) a scriitorului Varujan Vosganian.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu