„Femeia de vis” înzidită în elegii *
Ca pana și hârtia să-i fie la masa de scris mereu sub
inspirație, Vali Nițu este acel poet care își pune sufletul în cuvinte și își
„pictează în metafore” iubirea. „Femeia cu suflet de vis” din elegii (aceste „partituri-simfonii” ce încântă pînă și
imaginația)
este o metaforă cu dimensiuni infinite între om și Dumnezeu: „perla coroanei,
aşa mi-am imaginat să-i fie numele, vers şi poezie, unica mea simfonie”. El își pune sufletul „asemenea liliacului, alb...”
pentru a aduna „metaforele în jurul unei femei”. Cartea de poezie ce ne descrie
cu fiecare poem „femeia, minunea mea din poeme şi sonete” din „Secunda eului
ales călător (Târgovişte: Bibliotheca, 2021), mereu aievea în „pictura
minții”, în „versul boem” și într-o promisiune pe viață (când „te voi trăi, te
voi scrie, veni-va ora”), e o carte-buchet cu amprentă imnic-orfică de poezie
și prozopoeme lirice scrise pentru „ea”, dar e și cartea de poeme a unui
poet care își scrie povestea: „propria-mi poveste, în faţa unei ceşti cu
cafea/ poezia unei iubiri, în zborul unor aripi/ vindecate la fereastra ta, de
cuvânt,/ de anotimp sincer, de el însuşi...” (Eul tău e al meu). De aceea, în viața boemă a unui poet, iubirea a
fost înălțată până la imaginația ce poate fi găsită doar în visul nocturn și
cântată cu eleganța profunzimii, acolo unde se simt artiști ai cuvântului și (ca
poeți boemi) se înscriu în categoria experimentalului. În acel experimental
unde până și „tâmplele cerului pictează/ un incendiu de argint, propriul timp/
îmbrăcat în cuvinte rescrie/ chipul unei femei” (Ortografia îmbrățișării nerostite). Vali Nițu i-a atribuit ființei iubite numele unei flori și a scris-o
din nou într-o poveste născută a trăi timpul, pentru că ea e „femeia
cuvânt-femeia de vis-femeia depărtării-femeia din cercul de foc al iubirii”,
cea care pare „desprinsă dintr-o poveste cu maci”, el poetul fiind doar
fascinat de plonjarea în adâncimea și profunzimea atâtor sensuri ale trăirii și
rostirii pentru ființa dragă: „m-a găsit iubirea ta... în metafora ce mă
trăieşte iubindu-mă deschis”. Iar un poet bonom ca Vali Nițu se bucură de o
profundă viziune asupra vieții și o mare pasiune pentru visul iubirii lui.
Privite în oglindă, poemele sale par replici în poezie la „Boema” lui Rimbaud
(cel care înșira la rime, iubirii, cufundat în vis), sau ne trimite cu gândul
la Cântarea Cântărilor, unde nu avem
cum să nu observăm că iubirea a fost la fel cântată și acum mii de ani în
imagini la fel de nuanțate și asemănătoare cu cele puse în pagini, în secolele
trecute, de poeți de seamă ca Ovidiu, Dante, Petrarca, Milton, Gongora, Poe ș.a.
Pana poetului care își lasă „imaginația în fiecare
poem” e la fel de „aprinsă” (ca a înaintașilor săi) în jocul intertextual a
atâtor trimiteri metaforizate, ale unei regăsiri de sine în marea sa admirație
pentru femeia visurilor sale. Ceea ce „pare” a lipsi din
„partitura iubirii ce încântă” este completat de dialogul imaginar al celui
care scrie pentru ființa din tabloul mereu prezent în rama sufletului său,
acolo unde gândurile ating parcă o partitură nesfârșită, într-o
împletire a sufletelor sub forma unei inimi: „Nu e întâmplare ce se-ntâmplă cu
ruga spre cer,/ nu am vorbit singur,/ pântecul cuvântului mi-a deschis
fereastra,/ ochii minţii erau aţintiţi,/ spre femeia din vis...” (Cuvântul care mă trăiește). Prin forța
imaginarului poetul își hrănește continuu memoria și o transformă cu fiecare
„cântec imnic” în materie de percepție pentru „o nouă suferință” în scriitura
sa: „Înainte de Sfânta Sărbătoare, a ideilor/ de idealuri, rămâne imaginaţia,
ca hrană spirituală,/ la umbra ce separă trecutul de prezent,/ arde mocnit
lumea mea,/ mă împart între destinaţie şi reşedinţă/ în timp ce tu fugi, viaţă,
fugi...” (Spre brațele din ochii
destinului). Sentimentul de perpetuă „cântare a cântărilor” în aceste poeme
scrise cu intermitențe și bătăi ale inimii, sunt constant „legate la aparate”
cu lumea ființei iubite și doar cu ei doi prinși în furtuna iscată de o iubire
unică: „Nume de cântec este prenumele tău, vers/ în roata vieţii,/ curajul de a
împleti destinul spre înalt,/ pentru floarea de colţ, simbol al iubirii,/ te
scrie poetul de la chindie, emoţii, distanţe, întinderi/ din vremuri pentru
vreme, metafore-n cuprinderi.” (Curgere
rescrisă-n sete). Vali Nițu are nu numai imaginație și sensibilitate
literară, mai are și acea exaltare poetică dată de pulsațiile unei inimi
inundate de frumusețea și dragostea femeii iubite. Personalitatea sa, în
scriitură, are drept caracteristică atât stabilitatea emoțională a
omului-care-se-scrie pe sine, atunci când se adresează iubitei, dar și acea deschidere
către o reinventare retorică a textului scris. E autentic în măsura în care
arată o deschidere către căutări emoționale în textul scris: „Dacă nu aş iubi
ar sângera nopţile într-un cântec,/ într-o vioară logodită-n trăirea din vis,/
într-un târziu cu fructul oprit dintr-o primăvară,/ dacă nu aş scrie în fiecare
seară,/ în versul nopţii nedormite aş suferi când adie vântul,/ început ştiut
şi neştiut sfârşit, mă iubeşte cuvântul.” (Te
voi săruta, așa cum ți-am promis). Discursul
său poetic, prin lumea asta mult grăbită, este unul pseudo-autobiografic, e despre
viață și toate lucrurile și elementele existențiale care ne înconjoară. Lumea
în care trăim și alergăm, uneori prea tare după fericire, își găsește un sens,
pe când viața noastră pare un vis mai adevărat decât realitatea, deși bate pasul pe loc nepăsătoare la năzuințele noastre. Versurile
din această carte merg pe aceeași formulă lirică a notației, a observației pe
care o aduce în poetica confesională: „Te-am cucerit cu Eu, poet
misterios, vers cu mister/ nu mai sunt singur cuvânt, sunt fiul norocului
sfânt,/ sunt Eu, iubit de „metafora” Ea, specială în demers,/ de seamă, de bună
seamă mi-am găsit un sens...” (Te recunoști?). Sensul găsit nu poate fi
decât poezia... ca și o „curgere
precum un descântec”; acesta poate fi visul celui-care-scrie, de a trece prin
forța imaginației într-o realitate posibilă în a-și găsi fericirea vieții, dar
numai printr-un strigăt eliberator menit să dezlănţuie schimbarea: „Iubirea-i
scrisă-n fiecare cuvânt din poezie,/ şi-n vârful picioarelor mă-nalţ, pentru o
reverenţă/ prin înserări, trupul meu te aşteaptă,/ la invitaţia sufletului
iubirea-mi este sete, de cercul nesfârşit/ al izvorului curtat, de curgere
precum un descântec,/ cu fanfara de greieri şi fluturi dansând metafora
iubirii, cântec. (Viața e de față cu iubirea).
Și toate vin dinspre poet, spre poezie, dinspre fiinţa sa
materială, spre fiinţa sa spirituală, acolo unde „puterea dragostei a făcut din
poetul rebel/ sunet şi lumină, melodie şi refren, vers şi poezie”. În memoria labirint a unui „vis de scriitor”
se ascund multe secrete: „parcă
suntem undeva în altă lume” și „este greu să întreţii jarul/ dacă se stinge
focul”.
De-a lungul şi de-a
latul acestor sfâşieri neoromantice, agonia (în focul) iubirii se lecuieşte
prin voluptăţi paroxistice (asemănătoare imnurilor orfeice):, „vorbeşte
cuvântul în fiecare vers, nu e amurg, e o poveste reală/ ce se scrie...”; „ar
plânge şi lacrima ploii dacă ar greşi, de acolo, de la tine, din oglindă”;
„Cine ştie de ce verdele de azi era atât de verde?”; „Cine ştie de ce în
braţele luminii se adună poemele?” etc. Spre
deosebire de poeții care aduc „timpul iluminării” în poezia lor, Vali Nițu
atribuie doar „luminii” o înțelegere aparte în poezie: „la vama unui
poet rebel, poeme celeste,/ topit în poezie străbat un fluviu de lumină, cercul
fecund al vieţii,/ tu eşti superba mea elegie”. Nevoia
obsesivă a autorului târgoviștean de a interpreta orice detaliu al bucuriei, de
a-și cânta femeia iubită, este și drama unui îndrăgostit etern care penduleză
între arderea lăuntrică pentru poezia vieții și elogiul ce-l aduce „femeii –
emoție imperială”, glosând despre o poveste de
iubire. Toate poemele volumului sunt scrise în aceeași notă profundă a
meditației, a rostirii imnice, asupra a tot ce simte și pipăie această „trestie
gânditoare”, nimeni alta decât ființa umană în dorința și speranța că iubirea
va salva totul, cu norocul ori nenorocul de a scrie poemul vieții: „de curând am
înţeles, ce nu poate fi o poezie, ce poate fi un poem,/ ce poate fi, ce este,
cum poate fi femeia pe care o scrie poetul boem” (Meriți pentru că meriți). Premeditat ori nu, instinctiv ori
programatic, traseul poetic și de receptare al poetului Vali Nițu capătă o tot
mai largă deschidere spre poezia
expresionistă cu preferințe spre un limbaj metaforic; în fond, o reinventare a
retoricii declarative în poemul imnic: „Nimeni nu are dreptul să ne oprească să
scriem pe un colţ de cer,/ cu fiecare culoare din curcubeu, cu fiecare nuanţă
din florile pământului,/ cred în femeie, superb mister, dincolo de lume,
dincoace de cer” (Femeia din roua
dimineților).
Constanta volumului este dată de dorința de căutare a
unui microunivers concentraționar din „visul ce s-a transformat în realitate” (dar
știe că n-ar putea ieși din el), în „povestea unei metafore” de aflare a
esenței și adevărului rostit în continuu „dialog al sufletului cu trupul”. Ca
un amplu poem-discurs în care a topit un jurământ de îndrăgostit pentru
„concertul iubirii... mereu aproape în brațele unui cer... cu femeia inimii ce
te cucerește”. Am
putea și spune că Vali Nițu nu are ca țintă neapărat, emoția, în prim plan, cât acea
notație speculativ-intuitivă a unui biografism fragmentar al unui poet boem: „nu ştiu unde
sunt, în vis sau în realitate, deschid o fereastră şi mă închid într-o
metaforă”, dar atât de
necesar în discursul său poetic.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu