Orbul
dinaintea zidului... ca în parabola lui Bruegel cel Bătrân.
Romanul lui
Radu Sergiu Ruba (Semnătura indiană),
aflat la granița dintre narațiunea analitică și cea psihanalitică, m-a
teleportat spre Kafka și Bruegel cel Bătrân. Spre Kafka cel care spunea că
„visele nu pot fi interzise”. Iar spre Bruegel (cel din pictura cu „parabola
orbului”) pentru sugestia orbului pus dinaintea zidului, trăgându-i pe toți
după el, fiindcă de va fi altfel, chiar ne-am înşelat cu toţii şi tare mă tem
că vom încuraja la celălalt capăt, tocmai pe cel care are ochii legaţi, tot insistând
să privească prin cârpa cu care e legat la ochi. Şi acela tot nu va vedea
nimic. Știa securitatea vechiului regim că cel din fruntea orbilor putea fi
periculos? Or, chiar tulbura acea realitate și ordinea existentă a unui veac în
comă, a unui veac de terorizare a unui întreg popor? Nelipsindu-i în final o intrigă în genul
romanului polițist, cât și acea înlănțuire de fapte firești cu fapte
senzaționale, putem să-i creionăm romanului aura unei povești cât se poate de
reale în literatura confesională. Prin ce cod secret
înţeleg unii acest roman? În cele două texte de pe coperta a IV-a (Dumitru
Augustin Doman și Bogdan Alexandru Stănescu), ne argumentează că avem dinainte
un „roman unic” în literatura română și „cel mai autobiografic” al autorului. Pe
vremea când se întâmplau cele din roman visul era interzis pe scena unde
Făuritorul a gândit Geneza. Poarta asta a înţelegerii chiar nu-i pentru
oricine. Kafka a spus-o cel dintâi în Procesul,
iar Bruegel cel Bătrân (în Pilda orbului)
a zugrăvit-o. Aflat între cele două ipostaze autorul îmbină diegeza scrierii cu introspecția
și cu analiza psihologică, ca element de studiu, pentru a surprinde romanului
subtilitățile sufletului unui personaj care își păstrează până la sfârșit
luciditatea, sporind și dramatismul acțiunii.
Viața poate fi și frumoasă, chiar dacă Biblia ne amintește
că, de cele mai multe ori, ea este o mare deșertăciune. În romanul său „Semnătura
indiană” (având 476 pag, apărut la ed. Trei, 2021), Radu Sergiu Ruba ne
conduce și la ideea că traumele vieții pot fi și vindecătoare, atunci când faci
totul din dragoste și rațiune, iar cel mai bun mod de a dezamorsa conflicte,
emoții etc., e să îți depeni povestea în desfășurări epice, autobiografice, cât
mai logice. Dacă acceptăm să nu fim singuri în acest demers al luptei până la
capăt, atunci putem să închidem amintirile cât mai bine ca să nu rămână doar
amintiri, ci lucruri vii, prezente în viețile noastre, care să ne schimbe și pe
noi în bine. Prietenia legată
de cei trei prieteni de școală (Pado, Roșca și Gyuri zis Tityrus), loialitatea
acestora, îndeamnă la o îndelungă reflecție asupra
psihanalizei evenimentelor. Alteori chiar asupra raporturilor dintre „vainatayananda” (Ruba), ca semnatar al
scrisorii, și cei care au trăit în preajma lui, marcând din perspectivă psihanalitică finalitatea procesului de
individuaţie și duc încadrarea romanului într-o tipologie psihologică.
Semnătura indiană (titlul cărții
amintind de numele indian vainateyananda
cu care copilul orb semnase scrisoarea adresată Europei Libere) este o carte
despre întâmplări adevărate și visele care fac să merite totul, în timp ce noi,
cei care îi citim cartea urmărim în continuare, cu ochii minții, o narare
analitică. Iar lumea nevăzută, de dincolo de imaginația noastră, se cere
descoperită cu toate riscurile. Dar nu o lume văzută în logica basmului, ci una
periculoasă, crudă, agresivă. Avem dinainte un roman analitic, naratorul
dovedind în primul rând că este un portretist psihanalist și bun analist al
substanței umane, iar în al doilea rând un povestitor de mare profunzime, viziune și o construcție
impecabilă a narațiunii. Această dominantă a scriiturii reliefează o imagistică
a sinelui și vine să fixeze în mintea cititorului un personaj care trăiește
conștient într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „viața nu este un loc
sigur” îl va urmări pe eroul romanului până la capătul vieții. Naratorul are o
voce interioară ce te ține de mână pe tot parcursul lecturii și chiar te
ghidează de cele mai multe ori, cu empatie și înțelegere printr-o poveste
sinuoasă, traumatică de cele mai multe ori. Incursiunile mereu prezente în
poezia unui Blaga, Barbu, Minulescu, Nichita Stănescu, Rilke, Whitman, Blok,
Seferis, Esenin... apoi lumea romanescă din Thomas Mann, Balzac, Swift,
Cervantes etc., venite ca un îndemn la acceptarea misterului, a realităților,
uneori atât de prezente, încât toate spaimele ori rătăcirile poetice sunt
percepute ca etape traversate în căutarea iubirii și adevărului. Și firesc,
după aceste incursiuni, nu ai cum să nu-ți pui întrebarea: Unde să fugi, atunci
când lumea prezentă nu îți este prielnică, dacă nu în tine și lumea cărților? Prin
ele autorul creează o lume vie, cu tensiunile sale, cu supraviețuirile sale, cu
acel „al doilea simț” (în lipsa văzului) al omenescului vibrant în trăiri atât
de dramatice. Codul mitic în care suntem invitați să-i citim povestea este
sugerat nu doar de cruzimea cu care fosta securitate se năpustește asupra
elevului orb de la școala de nevăzători din Cluj corp comun cu a internatului
aflat pe strada B.N. Antal 31, ci și de șirul greutăților întâmpinate de-a
lungul anilor de elevul care „îndrăznise” să trimită o scrisoare la Europa
Liberă, în München. În scrisoarea care fusese interceptată de securitate
(această mașinărie draconică pe care n-avea cum s-o înțeleagă), copilul orb
Ruba ceruse pentru el și prietenii Departamentului clasei sale niște melodii,
la modă în Occident, dar avusese și „îndrăzneala” să încropească la adresa
conducătorului „mult iubit” un text incisiv și analitic, considerat de
securiști defăimător și periculos prin asocierea lui Ceaușescu cu dictatorii
Nero și Hitler, ba chiar să emită puncte de vedere critice cu privire la Tezele din iulie/1971 emise de Ceaușescu imediat după vizita în China, Coreea de
Nord și Vietnam. Anchetele care aveau să urmeze la securitate după
interceptarea scrisorii, au câte ceva din absurdul descris de Kafka în Procesul. Suntem pe linia subțire a
tărâmului ce desparte indignarea noastră de revoltă, incluzând aici și ura
individuală a naratorului, de a unui popor întreg față de regimul instaurat în
țară de familia Ceaușeștilor. Singura oază de liniște și de refugiu pentru
copilul orb o constitue „închipuita” iubire pentru Else. Apelând la ea, în
memorie, aceasta îl va scoate din
marea încurcătură și orice poticnire în a lua o inițiativă, atât în timpul
anchetelor cât și după aceea. Imaginara Else îi vine în ajutor și-i va scoate
la lumină gânduri care se anchilozaseră de nemărturisire. E prezentă până și în
discuții purtate în lumea cărților din marea literatură universală. Acestora li
se adaugă memorabile amintiri care îl poartă pe cititor prin unele întâmplări
cu mai multă primejdie reală decât par în relatare. Vezi: pățania de la patinoar și prima confruntare cu
miliția; plăcutele întâlniri cu George Nicolescu (cântărețul orb, unul dintre
colegii din clasele mai mari); participările la cenaclul literar din Cluj și întâlnirile cu scriitorii Ion
Cristofor și C. Cubleșan; scena sărutului dat elevei ucrainence Anfisa
Havrileț; întâmplarea din biserică și după aceea cu Evangheliile tipărite în Braille dăruite de părintele Farkas; jocul de fotbal cu cutia de conserve pe
platoul de ciment din curtea internatului, când toți se deplasau „ca liliecii,
prin ecolocație”; scenele cu cititul
cărților sub nucii din curtea școlii și perfecta integrare a „lumii inofensive
din cărți” în tot acest întreg. Și apoi drumurile unde e purtat ca un sac de
cartofi de către securiști în clădirea unde au loc interminabilele anchete
despre scopul scrisorii adresate Europei Libere și unde probabil securiștii se
distrau pe seama copilului orb, care cum ziceau ei: „a uneltit împotriva
orânduirii noastre socialiste și a ordinii de stat”. Iar episodul cu scrisoarea
trimisă și care n-a mai ajuns la cei de la Europa Liberă continuă și după investigațiile
securității din Cluj (după alți douăzeci de ani), la București. Aici, față în
față cu securistul Vistrian C. Vistrian, în biroul de la Ministerul Educației unde
lucrase ca inspector după terminarea Facultății de Filologie și Limbi Străine,
Ruba va descifra lucrurile trecutului și se lămuresc, acum, multe necunoscute
de pe timpul traumei iscate de acea scrisoare. Acum ne vom lămuri și noi de ce
nu mai fusese pus sub supraveghere când urmase cursurile Facultății din
București. Această extraordinară
confesiune analitică este, în fond, o scriere politică pentru care întrebarea <<Cum de-a
fost posibil așa ceva?>>, dacă nu ar fi fost scrisă cartea, pesemne n-am
ști să ne răspundem și ne-ar urmări mereu. O întrebare care obsedează fiecare
cititor (care n-a trăit acel trecut), dar care firesc și-ar fi pus-o deși n-ar
ști să răspundă. Readusă în memorie ne dă forța să credem în existența altor
tărâmuri și ne transformă, din simpli cititori plictisiți, în căutători ai
mântuirii noastre, dar și un indiciu că locul unde trebuie să mergi ca să-ți reaprinzi
speranța este trecutul nostru.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu