UN SNOP DE VISE
ÎNTR-UN DESTIN IMPREVIZIBIL
*
Pe Tudor Cicu îl cunoaștem ca scriitor
complex și complet, autor de poezie, roman, povestire, memorialistică, eseu,
critică literară... De data aceasta, la Editgraph, Buzău, 2018 a văzut lumina
tiparului un nou roman, intitulat „Enigmatica Ema”. Este vorba de „povestea
eternă a iubirii fără destinație, dar unde destinul a poposit pe steaua fără
noroc a poveștilor” (după propria mărturisire a autorului). În opinia unor
confrați într-ale scrisului, volumul este un roman de excepție, încununat cu
premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, în anul 2018.
Scriitorul buzoian își începe periplu
epic în orășelul de provincie „B”, care l-a înfiiat cu ani în urmă. Se situează
în preajma unor chipuri și imagini cu care s-a înfrățit treptat. Universul
confesiunii este unul de fapte și relații, iar ceea ce contează în aceeași
măsură este gândirea și simțirea fiecăruia. În primele pagini ale romanului ne
prezintă reîntâlnirea neașteptată a lui Victor Sidoriu „visător incurabil” (scriitor,
publicist) cu Iulia Crângașu „tânără prozatoare din B”, dar și o „speranță
a poeziei de provincie”. Se întâlnesc după o activitate culturală la
biblioteca din oraș și se decid să meargă la o terasă din minunatul parc
„Crâng”. Cadrul desfășurării acțiunii se extinde în varii perimetre de spațiu
și timp. Pentru început, acțiunea se petrece într-un climat intelectual,
artistic, punând în scenă o diversitate tipologică de personaje. Personaje
misterioase, prin chiar lipsa oricăror urme de mister, atmosfera provincială în
habitudinile existențiale, modestă în evenimente și bogată în interogații
lăuntrice. Povestirea unor aspecte din viața personajelor are drept scop
evidențierea devenirii lor în împrejurări obiective excepționale. Facem
cunoștință cu starea de lucruri specifică societății înainte de cel de-al
doilea război mondial: „Suntem în prag de război. Se pare că voi fi trimis
în spatele frontului ca brav corespondent de presă”, ne înștiințează
Victor. Nu lipsesc nici pasaje din viața extrem de diferită a oamenilor,
căsnicii fericite dar și triunghiuri amoroase, dorințe aprinse și speranțe
deșarte, intimități cu dialoguri acerbe ori drăgăstoase.
În acest câmp de manifestări umane atât
de diferite, autorul ne face cunoscută discuția lui Victor cu Iulia despre
romanul acesteia, intitulat „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”,
întreruptă de apariția Emei Crângașu, (sora Iuliei) pictoriță, care terminase
școala sanitară din București. „Și în timp ce [Victor] înainta pe alee, la
întâlnirea cu Ema, se gândea că niciodată nu mai zărise o femeie atât de
frumoasă și interesantă la mers”. „Ema avea șoimi în privire”, iar „Din
privirea ce o înălța către el, Victor realiză că șoimii din privirile fetei
bătură din aripi cu gânduri războinice: <Noi doi avem un secret, dragul meu!
Cuvintele trebuie să rămână doar cristale în cuptorul de ardere al inimii>”.
Aceste cuvinte nerostite anticipau înfiriparea unei iubiri la prima vedere,
scânteia aprinsă multiplicându-se rapid într-un stol de fluturi în zbor spre
inimile amândurora. Nu s-ar putea explica altfel faptul că Victor, atunci „Când
își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma
Emei îi revenea din nou în minte”, confirmare a faptului că era „prinsă
în insectarul inimii” enigmaticei Ema.
Autorul schimbă scena acțiunii într-un loc
mirific din natură, într-un „Răsărit de soare, pe baltă”. Literații,
artiștii... cu o viață oarecum boemă organizau ieșiri la vânătoare, în tabere
de creație... Reîntâlnind-o aici pe Ema, îi conturează în minte, doar pentru
el, un portret care ar stârni invidia celor mai buni pictori și scriitori la un
loc: „Arăta proaspătă, tânără și foarte frumoasă, cu părul în bucle, trupul
mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai șoimului.” Un adevărat chip
serafic. Descrierea minuțioasă și eclactantă a Emei și a surorii acesteia,
Iulia ne duce cu gândul la poveștile Șeherezadei din „O mie și una de nopți”.
Nici descrierile de natură specifice
zonei nu sunt mai prejos. Tudor Cicu este un colorist strălucit care pictează
prin cuvinte peisaje mirifice, naturi moarte și tablouri remarcabile. Mânuiește
cu măiestrie o limbă clară, caldă, bogată și proaspătă într-un stil riguros,
sugestiv și evocator. Trecerea de la un tablou la altul, expresivitatea
descrierilor, aplicarea tușelor cu rigoare de maestru nu fac altceva decât să
atragă atenția asupra unei game variate de nuanțe și tonuri cromatice și
stilistice. Tudor Cicu a plasat o parte din acțiunea romanului în pădurea de
mesteceni, poate inspirat de titlul romanului personajului său, Victor -
„Mesteceni în ploaie”. Așadar, în următoarele capitole, autorul buzoian ne
învită la o plimbare printre „Mesteceni și iubiri aproape de infern”, „Gânduri
încurcate printre mesteceni”, „Umbra ei printre mesteceni”. Această
alegere este deosebit de inspirată și datorită semnificației și simbolurilor
acestui copac. Mesteacănul este un arbore sacru, un stâlp cosmic care
reprezintă axa lumii, este simbol al primăverii, al fetelor tinere și al
spiritelor protectoare și, se pare că spune și cele mai multe povești. Eroinele
narațiunii sale sunt fete tinere care iubesc și, chiar și atunci când dragostea
lor este în impas, ele sunt optimiste, pline de speranța că va veni și ziua
când la nunta lor se vor aprinde torțe nupțiale din ramuri de mesteceni pentru
a le aduce fericire. Cu siguranță, și în inima personajelor din roman
sălășluiau asemenea dorințe.
Scriitor cu antecedente narative de o
mare acuratețe stilistică, așa cum am spus mai înainte, T. Cicu plasează
acțiunea în mai multe planuri descriptive și epice cu divagații lirice.
Sentimentul de naturalețe este nuanțat în funcție de temperatura afectivă și
rezonanța evenimentului ori împrejurărilor evocate. O împletire armonică a narațiunii intermitente, cu crâmpeie epice și fâșii
cromatice, scene de roman îmbinate cu scene din viață, trăiri de altădată cu
trăiri prezente, simțiri interioare și simțiri mărturisite (asemenea trăirilor
eroilor lui Shaskepeare), însă nimic nu-i zgomotos, nimic insipid. Astfel, prin
harul său de povestitor, dovedește o mobilitate suplă a observației stărilor
personajelor. În discursul epic abordează un mod curat de exprimare, folosește
un lexic bogat, știe să privească cu tandrețe înapoi, dar și înainte și să
intervină analitic în chestiuni ce țin de viața sentimentală a eroilor săi.
Totodată, Tudor Cicu este un priceput autor de mozaic epic, însă romanul are
fără tăgadă o structură coerentă, abil ordonată. Un univers compact, unitar, cu
o materie narativă diversă este pigmentat și cu note de biografism al
personajelor. Radiografierea stărilor de spirit, a căutărilor lăuntrice, a
dorinței de identificare a căilor benefice de a fi urmate este o modalitate de
investigare întru dezlegarea enigmelor. Deși personajele se află uneori în
conjuncturi obișnuite, autorul evită delicat banalul, însă trăirile și ceea ce
transmit depășesc această sferă, se înalță.
Cartea
este o poveste într-o poveste, un roman în roman și printr-o coincidență deloc
întâmplătoare, eroinele principale ale romanelor au același nume – Ema, cea
care-l iubește pe jurnalistul Vladimir Dinulescu și Ema, cea care trăiește o
emoționantă poveste de dragoste cu jurnalistul şi scriitorul Victor Sidoriu.
Naratorul posedă calitatea rară, rafinată artistic de a controla în același
timp memoria afectivă ce produce o comprimare temporală - trecutul se suprapune
și se întrepătrunde cu prezentul și prezentul cu viitorul - formule moderne,
frecvente îndeosebi în proza postbelică nord-americană. Scriitorului onest și
înțelept, care-și revarsă existența prin întâmplări modeste, firești, nu-i
lipsește nici apetitul pentru senzațional prin descifrarea motivațiilor intime
și revelarea resorturilor interioare ale conduitei sociale și morale. Plăcute
sunt și paginile de evocare a varii întâmplări, de familie, amiciție,
preocupări cotidiene ori ocazionale, până la observații psihologice asupra
vieții. Autorul reușește să evite excesele de orice fel, găsind răspuns unor
întrebări extrem de concrete. Nu merge până într-acolo încât să desfacă firul
în patru, însă unde este cazul, apelează la amănunte, nu lipsite de importanță.
Surprindem în carte suplețea unor intervenții analitice în chestiuni ce țin de
viața sentimentală a unor personaje, dar nu într-o manieră frustrantă, vulgară,
ci sunt aspecte tăinuitoare care sporesc atenția și interesul cititorului.
Fiind un bun psiholog, indentifică trăsături mai puțin vizibile, fără
manifestări flagrante, pătrunde și conturează procese interioare cărora le cad
pradă personajele, știe să interpreteze gesturile, cuvintele și ceea ce spun și
ceea ce nu spun acestea. Se concentrează asupra unor gesturi în care deslușește
limpezimi desăvârșite ale atitudinii și comportamentului eroilor. Descoperă că
până și „Dumnezeu este misterios”. Autorul a așezat în decorul unor
povești de dragoste o temă epică mai complexă în care planul erotic să
funcționeze ca un detonator, înviorător al acțiunii. Poveștile de dragoste cu
tot tacâmul lor de situații și atribute formale au aspecte revelatoare de
aventuri episodice, cu unde subtile de pasiuni și dureri.
Viața
scriitorului Victor Sidoriu, se desfășoară în planuri concentrice până la un
moment dat, după care acțiunea virează spre o epică de război. Trimis
corespondent de război este rănit și, parcă acest lucru nu ar fi fost de ajuns,
Ema află din ziar că „Guri rele aruncase <pe piață> ipoteza că Victor
Sidoriu se hotărâse să trădeze armata română, că fusese văzut în tabăra germană
și întreaga capitală vorbea deschis și lămurit despre pricinile înfrângerii din
primele zile ale bătăliei de la Oarba de Mureș.” Prin urmare, se afla
într-o situație extrem de complicată, fiind considerat spion şi trădător.
Simțind că se sufocă la aflarea veștii, Ema se decide să meargă în audiență la
distinsul profesor doctor Mihai Bagdasar, de la Spitalul Militar București,
care o ajută să plece ca asistent voluntar la Spitalul Militar din Oradea, unde
era internat Victor. Dragostea ei este ingredientul miraculos prin care îi
salvează viața, pentru că: „Dragostea e cel mai mare leac. Cât timp omul
primește iubirea are și speranță. E viu. Nu scrie în Biblie că nici apele cele
mari nu pot stinge dragostea, căci dragostea e mai tare și va învinge și
moartea?” Odată însănătoșit, tot Ema, în chip de salvator desăvârșit,
ajutată de preotul Elisei „cel care slujea în mica bisericuță de lângă
incinta spitalului și care venea deseori la căpătâiul bolnavilor ca să le aline
suferința și să le dea binecuvântarea” îi pregătește terenul să fugă din
țară, pentru a nu fi condamnat la moarte de Curtea Marțială.
„Cu
mâinile pline de iubire” și cu „un snop de vise”, la „Ieșirea din
poveste (epilog)”, la capătul călătoriei, cele două personaje nutresc
speranța unei schimbări majore în viața lor, în sensul eliberării și abolirii
însingurării și întristării, însă intervine neprăvăzutul, cei doi se pierd unul
de altul. Opțiunile lor nu sunt confirmate de viață și sunt puși în fața unei
acceptări tacite a destinului: „În urma lor se iscase furtuna. Nori cenușii
se îmbulziseră pe cer. Nu prevesteau nimic bun”. Dacă la începutul
romanului, Victor este optimist: „Să presupunem că voi mai apuca să
traversez și războiul ăsta și să o mai duc așa încă cincisprezece-douăzeci de
ani...” conturându-și planuri de viitor, în final ajunge la concluzia că: „Viața
e ca un fum de amăgiri...”. Să ne amintim de afirmația filosofului stoic
roman, Seneca Lucius Annaeus în volumul „Liniște, vă rog”: „Cele ce ne par
înălțimi, sunt prăpăstii”.
Scriitorul, dublat de poet și eseist
dovedește cu prisosință harul creativ, situându-se la loc de cinste în proza
literară contemporană. Se observă limpede poetica prozei, abundența figurilor
de stil, remarcabile descrieri de natură, creionări de portrete umane, abordări
în manieră filosofică și cu esență spirituală. Acest lucru dovedește iscusința
de a îmbina perfect observația subtilă cu narațiunea descriptivă, jurnalistică,
spre a satisface în egală măsură gustul intelectualului rasat și gustul
comun.
·
Cronica
a apărut în nr. 92/2024 al revistei SPAȚII CULTURALE
Vasilica
Grigoraș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu