Talismanul lui Kiçhoge

 

1. La școala din Tătaru, unde am învățat în primele opt clase (după 30 de ani, când m-am întors în satul natal) 

2. Fotografie făcută în 1981... soția, mama și tata la masa pusă vara, în fața casei. 

                              

 Talismanul lui Kiçhoge*

 

      Când m-am întors după treizeci de ani în satul natal, încă mai visam că acolo, în căsuța unde m-am născut, au mai rămas câteva din acele făgăduințe din copilărie, pe care nu le luasem cu mine atunci când plecasem să mă pierd în lumea largă. Îi spuneam fiului meu, care era la volanul mașinii, soția ocupând locul din dreapta șoferului, că țineam neapărat să mai văd o dată ulița și casa copilăriei, să mă simt furat de nostalgia unui trecut în care aș vrea să mă întorc. Măcar atât! Și mă gândeam la fiul de împărat, rătăcit, alergând după un iepure șchiop pe acel tărâm al tinereții și al vieții fără de moarte. Acum, când scriu toate acestea, închid ochii în încercarea de a-mi reaminti acele timpuri. Mâna care scrie rămâne, o vreme, suspendată în aer. Intrăm pe șoseaua plină de gropi, ce duce către sat. Fiul meu conduce atent, să nu nimerească vreuna. Satul încă nu se zărește, doar câmpia Dobrogei se află în bătaia vântului.

– Iarna prin părțile astea, când bate crivățul, cred că te ia cu casă cu tot, îl aud pe fiul meu că rupe tăcerea.

      Într-adevăr, cât îți arunci ochii, niciun copac, nici măcar un dâmb de pământ care să se ia în piept cu vânturile pe-aici. Dacă n-am fi zărit un cioban cu oile, undeva în dreapta noastră, ai crede că am nimerit în pustiu. Cât am copilărit prin locurile astea, foarte rar am văzut să vină cineva străin în sat. Cam același lucru îmi spusese și mama, cândva, că în iarna dinainte de a mă fi născut, adică aproape de 31 decembrie 1951, trei călăreți s-ar fi zărit înaintând la pas prin zăpada care scârțâia sub copitele cailor. Veneau dinspre Cotu-Văii, pe drumul Mangaliei înspre sat. În acel an, luna sfântă a Ramadanului a fost în ianuarie**. Pentru că slujba de „mukabele” (slujba de rugăciune și citire a Coranului) încă se ținea în condiții optime în geamiile din Keragi, Deluruj sau Azaplar, imamul, împreună cu cei doi oaspeți ai săi, a plecat în toiul iernii să viziteze totodată și casa boierului Munegìp din Azaplar. Auzise de pregătirile care se făceau pentru logodna fiicei acestuia și profitase de sosirea nepotului lui Raymhogea, de la studii din Istanbul, pentru a vedea cu ochii lui cum stăteau lucrurile la casa lui Munegìp. În familia acestuia, în afară de el, care plecase la geamie la strigarea muezinului, toți ceilalți rămăseseră acasă, așteptând să audă ultima cântare în turnul geamiei: „Allahuekber... Allahuekber! Eșheduen la illaheillah... Eșheduen la ilaheillah! Muhameden resullallah, illeee” (Dumnezeu e mare. Și Mahomed e profetul lui). Și cum auzeau chemarea muezinului, toți își așezau jos covorașele și, în genunchi, cu fața către Meka, urmau să-și spună rugăciunile din Coran odată cu Kiçhoge, hogea al lor, aflat împreună cu bărbații la geamie. Dar lumea răspândise zvonul că hogea e acasă pe patul de moarte. Zvonuri, că, de, zvonuri destule, adevăr ioc! Abia de apusese soarele, când cei trei călăreți au oprit la poarta noastră și i-au spus tatei că unuia dintre caii cu care plecaseră la drum i s-au desprins potcoavele; auziseră ei de moșu’ Stan, fierarul satului, și îi cereau tatei să-i ducă la el. Tata a zis că îi duce, numai să pună o haină pe el. Imamul l-a urmat în casă pentru a primi și el o cană cu apă. Înăuntru a dat cu ochii de mama, însărcinată în luna a șasea, un pic tristă și îngândurată. Primii ei copii decedaseră, unul la naștere și celălalt când împlinise doi anișori. Avea de ce să fie îngrijorată mama, dar imamul i-a spuscă are să fie bine și va naște un băiat cu faimă mare: „Ai să vezi! Se va naște cu semn în frunte, dar tu să te duci la hogea și să-i descânte, ca semnul acela să dispară.” N-a prea înțeles mama cam ce avrut să zică imamul, dar vecina noastră, găgăuța Maria, i-a spus că imamul se referea la o cumpănă în viața celui care se va naște și doar așa mama s-a putut bucura de vorbele acelea și după plecarea străinului s-a rugat ore în șir Domnului, la icoană. Tata i-a condus la fierar, apoi i-a urmărit îndepărtându-se pe uliță, în sus, până intrară în mahalaua turcească pe la Sărt Malle, adică mahalaua de nord, unde locuiau cei mai înstăriți oameni ai satului, cei care dețineau o gospodărie mai temeinică, cu acareturi, staule și grajduri mari, aproape cât casele de înalte, cum se cădea să fie într-o curte de turc ori tătar fruntaș.

      Zăresc prin geamul de la mașină primele case și nu peste mult timp avem să intrăm în sat. Simt nevoia să le povestesc alor mei câte ceva despre satul natal.

– Ce se vede în față este mahalaua oltenilor care au venit ultimii în sat. În stânga acestei mahalale se lasă pitulate, în nemărginirea stepei fără sfârșit, șirul de case scunde ale primelor așezăminte în Azaplar, „Șalaș Mallesă” sau Mahalaua Colibelor, aparținând celor mai vechi locuitori ai satului. Mama știa de la bătrânii satului că primii au descins aici câțiva din soldații trupelor „azape”, apoi au venit câțiva refugiați din Crimeea, de au întemeiat aici, între cei veniți de la Dunăre și cei din Oltenia, vatra satului. Primii care s-au aciuat pe aici erau cam de prin 1500 și ceva. Val după val au venit de la Krâm și au primit aici „pământ și apă” de la Pașa, omul Sultanului, salvatorul turcimii și al tătărimii de spaima de la nord, rușii. Ca o sfidare a celor din mahalaua colibelor se înălța, pe vremea când au sosit și bunicii mei, spre partea vestică a satului, renumita „Bolat Mallesă”, Mahalaua Bolaților. Era cartierul celor care dețineau aurul cu sacii, ca pradă a pustiirii otomane, așa auzisem de la bătrânii satului care mai erau în viață și nu se odihneau în nerânduiala mormintelor din cimitir. Iar spre miazăzi se află „Qăbla Malle”, Mahalaua de la miazăzi, sau cea direcționată spre Mekka, tot cu case arătoase. Nu în cele din urmă, „Sărt Malle”, mahalaua de la „kun batar”, pe latura nordică a satului, fusese ridicată tot din timpuri mai vechi, dar la mare cinste. Pe latura sud-vestică a satului se stabiliseră și o parte din românii de la Dunare și câțiva olteni scăpătați, fugiți din calea secetei ce pustiise Bărăganul pe la 1947. Odată cu venirea românilor aici, satul nu mai era o simplă așezare, ci ȋți cam trebuia un cal bun pentru a colinda toată așezarea și chema la nuntă pe toți locuitorii.

      Presimt că fiul meu vrea să o ia înainte, de-a dreptul prin sat și îi fac semn să o cotească pe drumul de țară, la dreapta, spre câmpie. Pe acolo știam că se ajungea mai repede în zona casei noastre, aflate la o margine de sat.

– Casa noastră era ultima de pe uliță. După noi urma câmpia Dobrogei, până la Pecineaga și Mangalia. Ține drumul ăsta de țară și după ce dăm de un transformator, facem stânga, acolo e ulița unde am locuit cu ai mei.

     Cum mai este până acolo și drumul e numai praf, mergem ceva mai încet, ca să nu ridicăm pustia în urma noastră. Câmpia română în amurgul toamnei e plină de poezie. Lanurile cu porumbul încă necules, perdelele înalte de mătură, cu fructele arămii aplecate spre pământ ca o ploaie de artificii, ascunzând privirii lacome tarlaua cu dovlecii mari şi albicioşi, cu soarele ridicat solitar deasupra, toate astea dau încredere omului de la câmpie că iarna năprasnică va fi şi ea trecută cu mai puţine griji şi fac să i se strecoare în suflet nădejdea primăverii care o să vină. Într-o astfel de toamnă m-am aflat odată cu tata pe câmpie, la mare depărtare de sat. Eram un copil şters şi plăpând şi, ca să-mi zbicească vântul câmpiei gălbejeala din obraji, tata mă lua cu el să păzim oile pe mirişte. Eu trebuia să alerg, atunci când scăpau spre lanurile cu porumb, să le alung cu bățul înapoi, pe miriște. S-a întâmplat într-o bună zi că măgăreaţa noastră, ce însoţea turma de oi, a adus pe lume un mânz de toată frumuseţea acolo, pe miriște. Tata îşi pusese mâinile în cap, pentru că mânzul care nu se putea ridica pe picioare nu avea putere nicidecum să însoţească turma. Să-l lase în câmp nu era chip, fiindcă nu s-ar fi mişcat măgăreaţa din acel loc. Or, turma învăţată să meargă în urma măgarului nu s-ar fi deplasat din acel loc nici urnită cu boii. Dacă nici așa nu s-ar fi clintit din câmp oile noastre, atunci ce minuni ar fi putut face nişte biete bâte la o turmă aşa de proastă? Umbra tatei îi dădea târcoale mânzului prăbuşit pe mirişte, iar ochii lui scăpărau de ciudă. „Cine ştie ce se petrece acum în inima lui?” îmi ziceam eu, agitându-mă fără folos prin preajmă. Măgăreaţa bătrână avea ochii apoşi, parcă de lacrimi de bucurie, şi nu prididea să-şi spele cu limba mânzul firav şi să-l împingă cu botul, îndemnându-l să se ridice în picioare. Tata îşi aprinsese o ţigare şi arunca fumul cu obidă înspre pământ. Îl auzeam: „Greu taică, tare greu!”... Înţelegeam şi eu că era grea situaţia pentru tata, că trebuia să mâne turma mereu înspre vale, spre stână, nu înspre sat. „Măi, să fie!”, l-am auzit după ce-şi strivi mucul de ţigară sub talpa opincii. Îşi scosese şi pălăria şi-şi făcea acum vânt cu ea, asemeni mucalitului care deschide doar gura, după ce a înglodat trăsura în mijlocul noroiului de pe drum. În plin câmp nu se putea rămâne fără apă, fără stână şi strunga unde trebuiau mulse oile. Şi atunci tata a spus ceva, ce-mi păru a nu fi auzit bine, dar care mă sperie de-a binelea. Luase hotărârea să taie mânzul și să-l îngroape acolo în câmp, că zicea el, rămasă fără puiul ei, măgăreaţa trebuia să se urnească din acel loc şi să tragă astfel turma după ea. Am început să plâng pe lângă tata. Cum să taie mânzul? Domnul căruia i se închina, seară de seară, putea privi de-acolo, din ceruri, cu ochi atât de reci la ceea ce îşi pusese el de gând să facă? Pesemne că văzuse multe pe lumea asta, dar cum putea privi atât de nepăsător în ochii umezi şi calzi ai mânzului abia venit pe lume? „Nu, tată, am ţipat, să nu faci asta!”...

– Nu se poate! mi-a scăpat un geamăt.

– Ce s-a întâmplat? aud glasul soției. Se întoarce spre mine, privindu-mă insistent.

–Nu-i nimic, o liniștesc. Pesemne că am ațipit un pic și am visat ceva urât. Am văzut transformatorul și i-am spus fiului meu să conducă mașina ceva mai înainte, apoi să facă imediat stânga. Cum am ajuns în dreptul porților casei și am coborât din mașină, mi-am și aruncat privirea de-a lungul uliței pe unde am copilărit. A fost de-ajuns o clipă să cred că am greșit locul, dar, când am privit spre capătul uliţei, acolo unde ştiam că se afla transformatorul ce alimenta partea noastră de sat, şi l-am zărit tot acolo, în zona în care stătea bunicul, am răsuflat uşurat. Deci, nu mă rătăcisem. Dar unde erau salcâmii şi corcoduşii de la poartă? Unde era cuptorul din chirpici, plita pe care mama fierbea mâncarea, unde erau duzii? Dar nucul ce trona falnic, tânăr, viguros, în mijlocul viei? La umbra lui plănuiam povești ce aveau să-mi aducă gloria cândva și, tot acolo, plesneau visele peste noapte, că eu nu aveam decât să dau fuga, odată cu zorii, să scutur pomul şi să mă acopăr de faimă. Oare de ce mi se arăta el în vise, făcându-mi semn cu crengile, de parcă ar fi spus: „Lasă, nu fi trist, ne mai întâlnim noi !” Şi acum unde plecaseră cu toţii: corcoduşii, salcâmii, zarzării, nucii, duzii?... Am intrat în curte și m-am învârtit, fără să înțeleg de ce, prin fața casei. Nu pricepeam, pesemne, ce era cu pustiul din curtea noastră şi din împrejurimile de aici? „Nu sunt la casa copilăriei? Ba, sunt”. Privesc spre casă, acolo unde parcă m-aş fi aşteptat ca mama, așa cum era nevăzătoare, să mă întâmpine, în linişte, aşezată pe pragul de la balconul din faţă, cu urechile încordate spre zgomotul străzii, cam de pe unde ar fi trebuit să apar odată şi odată din sat. Dar dispăruse balconul, cu cele două coloane văruite în alb, dispăruse grădiniţa cu flori din faţa casei… Am privit în stânga mea şi n-am mai recunoscut fereastra prin care m-aş fi aşteptat să-l aud pe tata ducând cavalul la gură, de se porneau cântecele singure. Că până şi câinele, care se strecura tiptil în tindă, bătea darabana cu coada pe podea, în ritmul doinit al fluierului. Amintirile îmi fug iar la anii aceia când bubuia pământul sub tălpile lui neica Zaharia în torsul fluierului și cavalului la care cânta tata: „Tii, măi fecior! Tii, măi băiete! Aşa, zi-i măi fecior, para mamei ei de viaţă!” Juca şi striga neica Zaharia după fluierul tatei din ce în ce mai îndârjit, parcă în necazul vieţii care nu-i arătase nicio bucurie. Şi iată-mă singur-singurel cu aceste „nimicuri fermecate” în amintiri. Singur, doar eu, cu gândurile mele, dinaintea unei căsuţe ceva mai scunde decât o ştiam. Aveam să aflu de la sora mea, Nita, că noii proprietari o refăcuseră de la streașină în sus, dar mult mai joasă decât fusese. Eram singur dinaintea unei uşi, care dacă s-ar fi deschis, în clipa aceea, sigur m-ar fi aruncat într-o altă dimensiune, poate una a mea, de odinioară, fiindcă acolo, în ograda în care mă aflam, nimic nu întrezărea vreun semn cât de mic, că, pe lumea asta, locul unde mă aflam acum ar fi făcut parte din fiinţa mea. Ba dimpotrivă, nu era al veacului meu! Din drum soţia începuse să-mi facă semne cu mâna:

– Hai, domnule, odată, nu vezi că nu-i nimeni? Te mai vede cineva şi o să intre la bănuieli!

      Am mai aruncat o privire împrejurul meu, înaintând câţiva paşi prin curtea aceea care, acum, îmi era... vai, atât de străină şi îndepărtată în amintiri! M-am îndreptat spre partea unde era odinioară casa găgăuţilor, a lu’ ţaţa Maria (maica, cum îi ziceam noi), şi unde mă aflam uneori la joacă împreună cu colegul de clasă şi prietenul meu, Colev Mihai – asta înainte de a se spânzura tatăl lui de grinda casei, fiindcă, după acea întâmplare, a plecat din sat împreună cu maica. Nici în spatele casei noastre (acum îmi era limpede că eram la casa copilăriei: recunoscusem groapa din fundul grădinii spre care îmi aruncasem o privire fugară) n-am mai zărit casa cu frontoane de ciment a lui nea Ilie Ivanciu și tanti Rica. Nici părul bătrân şi nici cireşii impunători din ograda lor. Doar nişte ziduri roase de ploi şi zbicite de vânturi, care n-aveau nimic din măreţia de altădată. Dar salcâmii falnici, unsprezece la număr, că-i ştiam pe de rost, din spatele casei noastre, cei pe care tata îi ţinea drept bulamaci pentru gardul dintre noi şi Ilie Ivanciu? Nu! Ceva nu era în regulă. Aş fi zis că nimerisem greşit, pe o altă uliţă, dacă nu mi-ar fi atras atenţia, pentru a doua oară, groapa lăsată, ca o râpă, din colţul din stânga al grădinii noastre. Acolo nu prea ne încumetam când eram micuți. Mama spunea că în acel loc fusese săpată o fântână de nişte deţinuţi chinuiţi de oastea zeloasă a regimului instaurat după ’47. De aceea îi şi spune satului, „satul chinuiţilor”. Și, fiindcă nu dăduseră de apă, o astupaseră şi se mutaseră în altă zonă. Noi, copiii, nu intram în acea groapă, ca nu cumva să se surpe pământul sub noi şi să ne trezim în adâncuri. Da, era casa mea şi locul copilăriei mele, nu mai aveam dubii. M-am apropiat de fereastra camerei unde dormeam pe vremuri cu frații mei și am încercat să privesc înăuntru. Mă visam uitându-mă din interiorul camerei, prin geamul ferestrei, către marginea satului ce se termina cu cimitirul și dincolo de care începea, nesfârșită, stepa dobrogeană, acolo unde avusese loc peripeția cu măgăreața noastră. Nu mi-aş fi adus aminte de cele întâmplate pe miriște, dacă, pe vremea când zăceam bolnav, copil la vreo nouă-zece ani, imediat după acea pățanie, memoria n-ar fi reţinut că mă trezeam uneori din halucinaţiile ce le aveam şi, văzând că lângă mine nu se află mânzul micuţ şi roşcat cu care pesemne mă jucasem puţin mai înainte, aveam să mă plâng mamei:

– Vreau mânzul meu micuţ, să mi se dea mânzul roşcat cu care m-am jucat până acum...

      Mă zbăteam în așternut, dar nici rugăminţile mamei, nici braţele ei care mă ţineau la piept, nici mâna cu care mă mângâia pe creştet, nu reuşeau să mă liniştească.

–Poate că nu există mânzul ăsta, dragă copile – căuta să mă liniştească mama – poate că nici n-a existat vreodată... hai, linişteşte-te acuma, n-o supăra pe mama.

– Cum să nu existe? întrebam. Dar dacă cineva l-a ascuns, dacă a vrut careva să mi-l fure?

      Nu şi nu! O ţineam întruna pe a mea. Mânzul meu exista. Eram sigur, aşa cum şi oile tatei fuseseră acolo când venise pe lume mânzul meu. Poate că-l avea cineva şi pe el în grijă pe undeva. Dar unde? Unde? Băteam din picioare şi ceream printre lacrimi să mi se spună şi să mi se dea animăluțul înapoi. Sărmana mea mamă, cât a putut să îndure din pricina acelui mânz! Există oare pe lumea asta durere mai mare şi povară mai grea pentru o mamă, decât să nu-i poată aduce de nicăieri copilului jucăria mult visată? Cine n-a avut o astfel de mamă, nici nu bănuieşte cât este de minunată şi câte mări şi câte ţări nu îi cunosc paşii, pârjolind totul pentru împlinirea unei dorinţe de copil! Și când spun asta mă gândesc că pe vremea aceea, de sub broboada întunecată, aruncată în grabă peste cap - zbuciumul copilului nu-i dădea timp de prea multă dichiseală în faţa oglinzii -, îi ieşeau smocuri de păr negru ca tăciunele, amestecat cu cel alb, încărunţit de grijile casei şi nevoile zilei. Chipul ei supt de boală ascundea doi ochi înguşti, din care lumina începuse deja, de pe atunci, să se stingă, treptat-treptat, ca o lumânare la care a ars tot fitilul şi acum doar caută să se întreţină şi să nu se stingă dintr-odată. Biata mamă alergase peste tot, într-un suflet, să se roage și să ceară ajutorul pentru odorul ei. Maica Maria, vecina noastră găgăuță, a venit și ea să-mi descânte, cum o mai văzuse mama că făcea și la alți copii: cu paharul de apă în care stingea bețe de chibrit, ori să-mi treacă pe la nas fumul de la niște smocuri din păr de câine, pe care le aprindea cu chibritul, și altele. Și fiindcă tot nu-mi reveneam, maica i-a spus într-o seară mamei că trebuie să mă ducă la Hogea din sat, să-mi citească din Coran, dar că trebuia să aștepte până într-o seară cu lună plină, că, zicea găgăuța, atunci când luna nu se vede cu ochiul, e noaptea îndoielii și nu lucrează farmecul.

– Fugi d-aici! s-a răstit tata, atunci când a auzit una ca asta. Ce, crezi că Hogea îl va face bine? Nu-mi dau copilul pe mâna unui păgân! Mai bine îl ducem la popa din Viișoara, am auzit că ăla face adevărate minuni.

– Cine să meargă cu el acolo? s-a mirat mama. Păi, îți trebuie căruță și cai și până acolo e mult de mers. Am auzit că se stă și cu săptămânile la poarta lui. Nu mai e timp.

– Vrei să mergi cu el la Hogea?

– Da!

– Să nu uiți că am mai avut doi copii! Of, Doamne, dacă ții neapărat, ia-mi și viața!

      Pe acestea le auzise copilul de la bunica, că femeia pusese deja piciorul în prag. Și cum a fost luna plină, într-o seară, maică-sa l-a luat de mână și l-a dus la casa lui Kiçhogé. Veniseră de acolo cu un muskal (așa li se spusese) pus la gâtul copilului. Îl legase hogea în așa fel încât nu mai putea fi dat jos, decât dacă era tăiat cu foarfeca. A purtat timp de o lună acel talisman, un romb cusut într-o pânză colorată, legat cu un şnur de fire împletite, care trebuia să îl ferească de năprasnica boală a nălucirilor şi spaimelor de tot felul, o boală ciudată pe care o dobândise după întâmplarea cu mânzul. Îi fusese pus în jurul gâtului de către Kiçhogé, după ce bătrânul slujitor al profetului îl citise deasupra Coranului. Parcă-l și vedea! Purta acel Kiçhogé un turban albastru şi şalvari gri-albăstrui. Stătea turceşte, cu picioarele aduse sub el, pe un covoraş; mai întâi se spăla pe mâini în lighenuşul de aramă, apoi făcea câteva mătănii, cu mâinile împreunate în dreptul frunţii, de se înclina până la podea. Îşi făcea rugăciunea către Allah, bătea mătănii la pământ și spunea: „Fie numele lui în veci lăudat!”. După care îi lua mâna într-a sa şi i-o trecea de la dreapta la stânga peste scrierea aceea, ciudată, întrucât nu mai văzuse vreodată într-o carte atâtea cârlige şi beţişoare curbate. Se ruga hogea pentru el. I se spusese maică-sii că, de-acum, cu talismanul acela la gât, nu mai avea voie să facă baie decât de la brâu în jos şi musai cu cămăşuţa pe corp. Putea să se spele doar pe faţă cu apa luată în căuşul palmelor și asta timp de o lună de zile. Nici el, nici maică-sa, n-au înţeles de ce. Acasă, își amintea el, erau respectate cu stricteţe şi supuşenie sfaturile bătrânului hoge. Ai lui îi pipăiau în fiecare seară, înainte de culcare, prin cămăşuţă, rombul legat la gât şi îl puneau să spună rugăciunea. Fiindcă le era teamă ca nu cumva să fugă din casă și să se ia după alți copii, să meargă la scăldat în ghiolul lui Arif, bunica dinspre tată era cea care avea grijă de el. Stătea cu el în casă și îi spunea tot felul de povești, în timp ce ea trăgea lâna de pe fus și o făcea fir de împletit: ba că un om din sat, venind de la cârciumă pe lângă ghiolul lui Arif, a văzut luna oglindindu-se în lac și, fermecat de frumusețea ei, s-a aplecat deasupra apei s-o apuce, dar și-a pierdut echilibrul, a căzut în apă și s-a înecat. Îi băga în cap fel și fel de povești de speriat copiii. Bunica lui chiar credea că, acolo, la ghiolul lui Arif, ieşeau noaptea ielele în chip de fecioare despletite, cu sânii şiroind de apă şi dănţuiau roată, ţinându-se de mână, pe insula din mijlocul ghiolului. „Să nu cumva să te îndemni cu împieliţaţii ăia (se referea la copiii de-o seamă) şi să te duci acolo, că te spurcă ielele de nu mai ai vise şi nici linişte în somn! Pe unii îi atrag în hora lor, iar cine le dă mâna, rămâne şi cu gura strâmbă!” îi spunea bunica și el o credea. După o vreme, însă, tot a reușit s-o păcălească. Împreună cu cei de-o seamă se ducea ziua la scaldă, uneori şi pe înserat, să vadă cu ochii lui dacă era adevărat din câte povestea bunica. În mijlocul ghiolului, pe o insuliţă, se ridica o oază de verdeaţă formată din arbuşti, trestii şi alte plante. Acolo își duceau hainele să nu cumva să le fure cineva, cât timp se hârjoneau cu toții în apă. O vreme chiar a crezut că lacul lui Arif, cu grotele vărăriei prăbuşite peste malurile mâncate de ape, era unul dintre lacurile care puteau ascunde uneori și balauri.

      În timp ce eu eram cufundat în amintiri, soţia mea începuse să se agite și să-mi facă semne cu mâna:

– Hai, domnule, odată, nu vezi că nu-i nimeni? Uite, vine o femeie, vino și stai de vorbă cu ea!

Am mai aruncat o privire împrejurul meu și am părăsit curtea casei. În drum, soția se dăduse la vorbă cu femeia din sat. De la ea am aflat că Dumitrana, stăpâna casei, era plecată încă din zori la oraș, la un control medical, că avea trei copii mari, plecați, însă, la muncă în străinătate și că soțul ei, domnul Tamaș, decedase în urmă cu doi, trei ani. Iar noi, ne chestionase femeia, ce anume căutam aici în sat? Văzuse numărul străin la mașină și de aceea întrebase. După ce s-a lămurit ea ce și cum, mi-a răspuns apoi la toate nedumeririle mele. Că omul Dumitranei tăiase toți pomii pentru a avea lemne de iarnă („știți doar ce geroase sunt iernile pe la noi!” mi-a zis), că stricase polatra din spatele casei și ridicase pe locul unde fusese cuptorul de pâine o aripă nouă pentru magazii. De aceea nu mai recunoscusem eu casa veche, curtea, grădina... Ne-am luat la revedere de la femeia care ne lămurise cât de cât și i-am spus fiului pe unde s-o ia ca să ajungem la ghiolul lui Arif.

            – Or ai de gând să faci o baie? s-a mirat soția.

– O să vă povestesc pe drum, le-am spus. Să mai văd încă o dată locul unde mi-am pierdut în copilărie muskalul de la gât.

– Muskal?!... Ce mai e și asta? s-a mirat soția.

– O amuletă pe care am purtat-o timp de o lună la gât, un talisman...

     Știam chiar cu certitudine că din cauza pierderii acelui muskal se iscaseră unele certuri în casă, dar nici azi nu ştiu cum m-au „vrăjit” într-o bună zi copiii de pe uliţă să merg cu ei, la scaldă, la ghiolul lui Arif, că am uitat şi de talisman şi de porunca mamei, de sperieturile bunicii și m-am dus cu ei. Grijuliu, amintindu-mi de sfaturile mamei, la început n-am intrat în apă, dar poţi rezista ispitelor? Nouă, celor mici, ne era în credinţă să respectăm întru totul sfaturile părinţilor, fără crâcneli şi fără opriri. O făceam, însă, cam până pe la jumătatea drumului, mai apoi ne păcăleam pe noi înşine cu tot felul de concesii şi de aceea nu distingeam ce ni se poate întâmpla în realitate. La început n-am dat glas îndemnurilor de a mă băga și eu în apă. Era suficient că mă aflama colo, cu ei. Însă ce le poate rezista ochilor sinceri şi puri ai unui copil încrezător în toate? Furat de larma şi veselia ce-o făceau cei din apă şi ademenit de hârjonelile lor, mi-am dat pantalonașii jos la un moment dat şi am intrat în ghiol numai în cămășuță, cu gândul ca nu cumva să-mi ud talismanul de la gât. Abia seara, târziu, acasă, în pat, am descoperit, speriat de-a binelea, că îmi lipsea obiectul de la gât. O veche zicală spune să te dai la fund în lac, să iei o trestie în gură şi să respiri, până trece vijelia. Aşa am făcut. Am tăcu mâlc, deşi devenise obişnuinţă ca în fiecare seară să trag muskalul de sub cămăşuţă și să-l arăt mamei, ca semn că el se afla la locul lui şi nu trebuia să mă mai controleze. Abia am aşteptat să se crape de ziuă în noaptea aia! M-am rugat să vină mai repede acei zori, iar zorii cred că m-au prins la ghiolul lui Arif, bâjbâind prin iarbă, cu mâinile amândouă în căutarea obiectului dispărut, doar că nu l-am mai găsit! Ca un făcut, părinţii nu m-au iscodit şi nu m-au mai pipăit de muskal nici în noaptea următoare, nici în nopţile care au urmat, ci mult mai târziu, când aproape şi uitasem de existenţa acestuia şi nu mi se mai părea o nenorocire pierderea sa. Ce-i drept, uneori mai duceam mâna la gât, să verific dacă nu cumva a reapărut misteriosul obiect înapoi sub cămaşă.

      – Păi, tu ai venit până aici, la ghiol, acum, după acel muskal?!, fu curios fiul meu.

– O, nu! Asta-i o poveste mai veche. Nici eu n-am înțeles atunci...

– Cum adică ? Nu înțeleg! îmi aud soția.

– Ceva, totuși, mai țin minte, îngân eu la întâmplare. Și țin să le povestesc și lor despre cam ce a fost, cândva, la casa lui Hogea. Așa că încerc în câteva fraze să mă transpun din nou în timpurile de atunci, când pentru acel muskal m-a luat mama cu ea într-o seară, cu lună plină, până la poarta hogei și un slujitor ne-a dus în camera sa. „Ce te-a adus aici, femeie?” ne-a întâmpinat Hogea, ridicând ochii către noi”. „Un trăsnet, venit parcă de nicăieri, a căzut pe capul copilului, Kiҫhogѐ. Am venit la tine să deschizi kitabașșifa, cum mi-a zis vecina, să îi treacă sperietura aceasta”. „Zavalli ҫocuk!”***, a spus Hogea întinzând mâinile către mine! Hoșgeldiniz! („Bine ați venit!”) Fiecăruia dintre noi slăvitul Allah i-a legat de gât faptele sale. Dar noi vom scoate o carte pe care El o va găsi deschisă și poruncește dreptatea, plinirea faptei bune și dărnicia față de copil, iar noi îi vom fi lui păzitori”, s-a făcut auzită vocea puternică a hogei. Apoi ne-a rugat să luăm loc pe covorul persan din mijlocul încăperii, în timp ce el a scos o kitabi (carte) din seiful încrustat cu motive populare, care stătea alături, pe un divan. S-a așezat apoi turcește, cu picioarele sub șalvarii gri-albăstrui și a bătut scurt, din palme. Slujitorul casei a venit destul de repede și el i-a cerut un lighean pentru a se spăla pe mâini, în semn de curățire înaintea ritualului care tocmai începea. M-am uitat curios la micul lighean de aramă și privirile mi s-au oprit pe mâinile cu degete noduroase și lungi ale hogei. Păreau încordate ca pentru un atac contra duhurilor rele care se abătuseră mai devreme peste ele. Apa se prelingea într-un joc știut numai de ea peste mâinile acestea atât de misterioase ca și personajul din fața ei. „Aҫik baș!” („Descoperiți capetele!”) sparse liniștea Kiҫhogѐ, luând de pe cap turbanul albastru și așezându-l alături. Mai zise: „A dat profetul Mahomed ȋn acest Coran tot felul de pilde pentru oameni, ȋnsă dacă ne va aduce nouă un semn, acesta să fie pecetluit ȋn inimile voastre, căci făgăduinţa lui Allah este adevăr”. Toți cei de față am aplecat capetele la îndemnul lui, în timp ce hogea, cu mâinile împreunate în dreptul frunții, se înclină până la podea, făcând mătănii. Fiecare mătanie era urmată de rugăciunea lui Allah: „Fie numele lui în veci lăudat”. După care, mi-a luat mâna într-a sa și a dus-o deasupra cărții, peste literele curbate, rugându-se: „tala‘al-badru ‘alay-na”****... Parcă fredona cântecul pe care mi-l spunea bunica atunci când mă adormea: „tala-tala, bâta-baba... ai, nani-na!” Eu eram atent doar la fața transfigurată a hogei, de parcă era la granița subțire între două lumi a căror tâlcuire numai el o știa. Ritualul s-a terminat după un ceas de rugăciuni și descântece, după care hogea a pus la gâtul meu acel talisman din pânză cusută în formă de romb și care avea să mă apere de spaimele și nălucirile de tot felul. „Ce e asta, Hogea?” l-a întrebat mama. „Muskā!... Muskā!... Talisman la voi!” Înainte de a ne lua rămas bun, a întins niște sforicele roșii, un fel de fire ale destinului, am înțeles noi, în ligheanul cu apă în care m-a pus să bag mâinile și să fac valuri. Dacă firele se uneau într-un ghem, zicea hogea, atunci era bine...

– Și s-au unit? mă întrebă soția.

– Nu mai știu, chiar nu mai știu. Pesemne închisesem ochii, de frică. Atâta mai rețin: la plecare, mama m-a pus să îi sărut mâna hogei și i-am dus-o apoi la frunte, cum văzusem că fac ei în semn de mulțumire lui Allah.

      La ghiolul lui Arif mai era, acum, puțină apă și bălăriile se răspândiseră până peste malurile unde știam că fusese vărăria. M-am întrebat dacă nu cumva vreun locuitor al satului a văzut aici, măcar o dată, ielele dansând în jurul lacului. Fiul meu se dăduse și el jos din mașină și, sprijinit de capotă, privea indiferent înspre groapă ca și când ar fi cumpănit ceva în minte, în vreme ce eu îmi ziceam: „Și dacă le-a văzut, nu cumva, printre salbele lor se afla şi talismanul meu de odinioară?” Mai că aș fi vrut să se deschidă cerurile și cineva, de acolo de sus, să-mi lămurească şi nedumerirea asta. Dar cerurile nu s-au deschis, oricât mă rugam ca nimic să nu-i fie ascuns lui Allah în privința unei astfel de minuni, așa cum mă rugasem cu Hogea, de mână, dinaintea Coranului. Oare ce mi s-a furat, de-a lungul anilor, de nu mai pot folosi lanterna magică cu care, pe atunci, imaginația lucra fără nicio chemare?

 

·       Povestirea a apărut în nr. 1 – 2/2024 ianuarie-iunie a revistei EX PONTO

 

                                                                                                           Tudor Cicu

...........................................................................................................

*    Kiçhoge: (Chicihogea, în transcriere fonetică)

**  Calendrul religios musulman este calculat după fazele Lunii, încât luna Ramadan se plimbă prin calendar, recesiv, de la un an la altul.

***  O, bietul copil! (tc)

**** Luna plină a răsărit peste noi! (în arabă).