cântec de pierzanie
cât am strigat la tine, oare la noi la ușă
e tras până la capăt prin lanțuri și zăvorul?
că mă pândește moartea sub gene de păpușă
să tragă când îi vine, sub noi, cu sârg covorul.
te rog, și-o spun din suflet, să faci cum crezi mai bine
mai lasă cartea unde, convins, Sancho mai scrie
stăpânului scrisoare, cum s-ar jertfi pe sine
când toate-s doar iluzii, ca și în poezie.
deci, calcă-ți pe furie, chiar nu observi cocorii
cum nu mai vin în țară și zboară în derivă,
iar moartea-n prag așteaptă să nu ne-apuce zorii
ca să-și încerce coasa, de-o vreme inactivă?
îți văd privirea rece, nimic care să-mi soarbă
cum eu povești cu tine croiam printre cuvinte
ca multe alte vise... și stam culcați în iarbă
și-n cer stele cu ochiul porneau să ne alinte.
te-aș mai striga, cred însă, nici soarta nu-mi promise
să-i scriu lui don Quijote misiva oportună
și câte-n viață doamnă, poeme n-ar fi scrise
de-am fi privit cocorii o noapte împreună!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu