Tableta celui care n-a trăit visul până la capăt
„O carte e o lume ascunsă în ea”
spunea J.L.Borges. Nu ştim însă niciodată cât de lungă este
călătoria noastră prin lume şi nici când, şi unde, se va termina. Și în această călătorie nu suntem
niciodată singuri, fiindcă visele se înfăptuiesc întotdeauna în doi. Poeții au
visat să schimbe lumea, s-o facă mai bună. Din păcate poetul nu este creatorul,
ci martorul lumii prin care trece. Dacă ar fi fost creată de poeți lumea ar fi
arătat cu totul altfel. De aici poate și durerea lui Zaharia Stancu în ultima
lui poezie intitulată „Pentru o lume mai
bună”. Redau ultimele versuri: „Te-ai bătut pentru o lume mai bună/De când
erai cireș înflorit”. De când eram, cum spune poetul, un „cireș înflorit”, care
dintre noi nu a avut un vis pe care și l-a dorit dus până la capăt?
După ce-ai gustat înșelăciunile vieții, tot căutând să-ți
duci visul până la capăt, ori acele sfaturi ale înțelepților cu care sperai
lesne să străbați drumul ales în viață, toate ți se par că au venit prea
târziu. Sau poate că are dreptate Socrate: „Dacă nu acum, atunci când?” Se
spune că Socrate, care a ales să moară bând cucută (după ce alții dăduseră
infama judecată de-i hotărî soarta), a chemat un profesor de muzică să-l învețe
să cânte la harpă. Când unul dintre jurați s-a mirat că el, un om care mai avea
doar câteva ore de trăit, are o astfel de dorință, Socrate, se zice, ar fi spus
ceva de genul „Dacă nu acum, atunci când?” Are o logică dorința filozofului? ne
întrebăm noi. Are. Pentru că filosoful își credea sufletul nemuritor. Despre
povestea unui vis care n-a putrut fi dus la sfârșit ne vorbea și John Steinbeck
în cartea sa „Perla”. „Cred că este o poveste aspră, căreia nu-i lipsesc
străfulgerările de frumuseţe”, avea să declare Steinbeck despre obsesia eroului
său pentru o perlă neobişnuită ce-ar fi trebuit să-l scape de săracia extremă. Perla capătă nuanţele înşelătoare ale unei
legende, conţine înţelepciunea unei parabole şi începutul candid al unui basm
despre tihna visată de oamenii cumpătaţi în faţa ispitelor. John Steinbeck a scris
un roman acaparant, de-o luminozitate cutremuratoare. E o
carte răscolitoare care vorbeşte despre năruirea visului
american. Kino este un pescar foarte sărac, dar mulţumit de viaţa pe
care o duce alături de Juana şi fiul lor Coyotito. Asta până în ziua în
care descoperă cea mai mare şi perfectă dintre perle, Perla Lumii, despre care se vorbeşte în toate legendele
căutătorilor de perle. Găsirea ei îl transformă pe tânărul Kino într-un om
foarte bogat, mai bogat decât ar fi visat vreodată. Având Perla Lumii,
îndrăzneşte să viseze: să-şi cumpere o puşcă, haine frumoase, să se cunune
la biserică cu Juana, Coyotito ar putea merge la şcoală, dar mai presus de
toate acestea viața pare a le promite siguranţă, bunăstare şi respectul
semenilor! Dar fericirea este de scurtă durată, căci mirosul banilor atrage
toată răutatea semenilor, iar Kino e nevoit să se confrunte cu invidia,
lăcomia şi violenţa oamenilor. Ceea ce părea a fi un miracol se transformă
într-un coşmar. După o goană către necunoscut și fuga din satul natal La Paz,
hăituit prin munți și ținuturi sălbatice, Kino ia hotărârea să se întoarcă în
satul natal după ce-și pierde copilul, ucis de arma hăitașilor. Cu perla în
mâini, după ce-și doboară urmăritorii, se întoarce la țărmul mării din satul
natal și aruncă blestemata perlă cât mai departe, în largul mării, spre a se
pierde pentru totdeauna. „Perla” e parabola unei vieţi de coșmar
ca fugă până la ultima suflare din fața răutăților ei și până la capătul
destinat vieții de ursitoare. Dar cine își cunoaște dinainte destinul, spre a
se feri din calea răutăților de tot felul?
Fata unor vecini cu noi, din
satul meu natal, al cărei tată fusese închis pentru că trezise într-o dimineață
tot satul, strigând în fața primăriei, moarte călăului Stalin, pentru că i se
făcuse o nedreptate, îmi povestea că nu a înțeles multă vreme pentru ce fusese
arestat tatăl ei și în fiecare dimineață sărea la fereastră să se uite în
lungul uliței, doar-doar îl va vedea venind. Iar în altă dimineață s-a trezit
în plină forfotă prin casa lor. Cineva striga pe uliță, că lumea se strânsese
deja la casa lui Voicu, fratele mai mic al tatălui ei. Atunci a alergat și ea,
desculță, cale de trei-patru străzi, tot într-o fugă. În sat doar Voicu avea un
radio ce funcționa cu două baterii cu pile. Dinaintea acelei cutii, încolonați
cu mic cu mare, bărbați, femei, copii, plângeau cu toții. Dar ea nu înțelegea
nimic din toată nebunia aceea. Ceremonialul acela difuzat în direct, la radio,
impresionase un sat întreg. A stat și ea în plină stradă, în frig, până l-au
condus la cimitirul Ghencea, pe Petru Groza. De mult timp, probabil, n-a mai
avut cătunul acela o astfel de înmormântare în direct. Unii spuneau, mai în
șoaptă, ori mai direct că, poate acum noul ministru care va veni o să-i
elibereze printr-o amnistie pe cei care greșiseră cu astfel de vorbe împotriva
tătucului Stalin. Și fetița a plecat spre casă fără să înțeleagă o iotă din
toate astea. Aveau un dud în fața casei și tatăl ei spunea că, atunci când se
va face dudele, el îi va culege un castron mare cu dude fetiței. Odată s-a
trezit lângă dud, „chemată” ca prin vis de vocea tatălui. Trecuse demult vremea
dudelor și atunci, acolo sub dudul fără poame, a simțit parcă un cuțit în
inimă, realizând că tatăl ei nu are să mai vină niciodată din pușcărie. A stat
apoi o lună la pat cu febra care îi turuia în urechi, precum uruitul unui car
care scârțîia pe drum. Începuse să se roage în gând: „Tatăl nostru care eşti în
ceruri...” Aşa i se spusese. Că are grijă de viața fetiţei și de muntele ei de
jurăminte. Când îmi povestea toate astea, ochii ei grei, lipsiți de viață,
părea a mă întreba: „În ce colț al tabloului lui Breugel a nimerit visul meu?” Și, îmi pare că
m-am ȋntrebat, la rândul meu: cine ne trasează nouă, pașii ȋn viaţă? Destin,
soartă, ursită?... Cert e că fiecare dintre noi alergăm, ȋn viaţă, printre
vise, pe cărări diferite.
„Toate frământările tale sunt ca
niște jucării stricate și gândurile în noapte sunt gânduri fără speranță” am
mai rostit eu. Se zice că, omul, odată împins pe drumul renunțărilor, va
abandona lupta. Tot timpul cât mi-a vorbit, mi s-a părut că am ținut ochii
închiși și, ghemuit în mine, mă rugam pentru visul ei, în gând. Pesemne așa
credeam eu pe atunci, ca să nu mă rog cu glas tare și să mă creadă un băiat slab de înger. Abia mai târziu când
i-am așternut povestea, în schița „Fetița
din fereastră”, am înțeles că mă aflam acolo să scriu, cândva, povestea
fetiței care n-a visat niciodată un lucru ce avea să fie dus până la capăt. Iar
acum câțiva ani, când m-am întors după o vreme, în satul natal, la căsuța de pe
deal nu mai locuia nimeni; obloanele parcă fuseseră trase deasupra întregii
lumi. Îmi imaginam doar părul ei răsfirat evantai, ochii în care îngrămădise
atâtea speranțe și un anume prozaism în durerea din glasul ei. Auzeam, vag, în
urechi, ruga părinților mei care se rugau pentru noi, la icoană, atunci când ne
îmbolnăveam din te miri ce: „Măcar dacă ai putea coborî de pe crucea Ta lângă
noi, o vreme, Doamne!” Și auzeam cum picăturile transformate în măzăriche se
loveau de țigla de pe casă, în acel colț al satului asediat din toate părțile
de niște grauri bezmetici. Dinaintea căsuței natale, mi-am adus aminte de
dudele fetiței și povestea ei, și am căutat cu privirea dudul nostru, de la
fereastra unde scrisesem eu primele poezii. Nu mai era acolo. Cei care locuiau
acum, aici, îl tăiase. Și câte vise nu-mi făcusem la fereastra dudului și eu. Nu
mai departe ca cel (din O mie și una de
nopți) care plecase tocmai în ţinutul Egiptului, la Ispahan, să caute
comoara ce i se arătase în vis şi află că aceasta era chiar în grădina casei pe
care o părăsise. Ori povestea pescarului acela foarte sărac care, deznădăjduit
că nu poate pune nimic pe masa liotei de copii, se duce la un ţărm de mare
să-şi încerce norocul şi aruncă năvodul rugându-se lui Mahomed din ceruri. Sau
povestea frumoasei Bedrel-Budur, cea care îmi asediase aproape toate nopțile!
Un scriitor la masa lui, de unul singur, visează și scrie cam ce crede el că-i
poate ȋnghesui printre gânduri acel ȋnger care-l veghează tot timpul.
Și în mod cert, chiar i-am
rostit fără nicio noimă numele lui Robert Louis
Stevenson, scriitorul care m-a urmărit
încă din copilărie cu acel cântec despre nişte piraţi şi un căpitan numit
Frige-Oaie, din cartea „Comoara din
insulă”. Nu pot spune că modul acestuia de a transforma visele (care i-au
fost şi argumente în scrieri) în pagini de o indiscutabilă splendoare i-au
aparţinut lui, ori ideea i-a venit de la Coleridge şi poemul liric al acestuia:
„Kubla Khan”, scris în vis. Cântecul, ce da glas răzbunării piraţilor, din
finalul cărţii de căpătâi al copilăriei mele, mă urmărea şi aici: „Pe un singur
om l-a cruţat talazul,/Din şaptezeci şi cinci plecaţi cu barcazul”. Mă temeam
pentru Jim Hawkins, dintre cei mulţi plecaţi la drum, și mă rugam să nu
rătăcească niciodată calea de întoarcere acasă. Nu mai spun că imaginea
marinarului acela olog care venise la hanul „Amiral Benbow” cu un rob după el,
trăgând un cufăr cât toate zilele, într-o roabă, mă urmărea şi-n somn. Doamne,
și ce personaje? Silver, Billy Bones, Jim Hawkins, căpitanul Flint (un papagal
vorbitor), Câine-Negru, Frige-Oaie şi cerşetorul orb, Dirk, bătrânul Pew...
„Ce-or fi făcut toţi cei care au plecat? S-o fi întors vreunul, ca în cântecul
acela al piraţilor?”
Petre Ispirescu îmi dădea de înțeles, în
povestea aceea cu „tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte” că, la
capătul drumului, într-un cufăr cu amintiri de acasă, te așteaptă moartea. Și
m-am cutremurat, amintindu-mi și de visul din care s-a trezit Gavrilescu
din „La țigănci” a lui Mircea Eliade.
„Hildegard? – exclamase el lăsând să-i cadă pălăria din mână” „De când te
aștept, spuse fata apropiindu-se de el. Te-am căutat peste tot!”
Avusesem un vis acolo unde copilărisem, chiar speram să îmi croiesc
drumul în viață cu fetița aceea care își aștepta tatăl să îi culeagă un castron
cu dude. Dar „fetița din fereastră”, cea care nu aflase de povestirea în care o
prinsesem, nici ea nu mai era acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu