Romanul baladesc poate fi și basmic
de Tudor Cicu
Scris într-o ținută de mare povestaș, romanul
„Vremuri
de cumpănă” de George Bratu (autorul buzoian orb, trăitor în satul de munte Vîrf), este un imn baladesc închinat eroilor săi
purtați în aventurile vremurilor tulburi ale Țării Românești, în perioada
domniilor fanariote a anilor dinainte și după 1800 și ceva, în fapt, o
continuare a celor două romane (Trecătoarea
și Poiana pribegilor) pe care autorul
le-a scris cu puțin timp în urmă. Fantezia sa retopește acum, în cel de-al
treilea roman care încheie trilogia dedicată haiducilor, care se vântură prin
toate cele trei țări române sub domnia vremelnicilor domnitori fanarioți și cu
precădere, în fragmente de cuvinte și culori ca de epocă, în acest roman
aproape basmic spre baladesc. Pe tot parcursul lecturii cititorul trăiește un
adevărat scenariu derulat cinematografic, în care autorul se rupe de realismul
și amprenta vremii, spre a nara o poveste condusă într-un teritoriu ca de basm,
așa cum am mai întâlnit în „Săptămâna nebunilor” lui Eugen Barbu. Dar aici,
dovedit în cele din urmă, numai al lui, pentru că povestea din „Cumpăna vremii” nu este Terra pe care
istoria pământească o descrie, ci o variantă pământeană a ceea ce ar fi putut
să fie, în care detaliile descrierilor de epocă și întâmplările prin care trec
eroii cărții, sunt trăiri firești surprinse în situații aproape imposibile de
imaginat. Tărâmul în care autorul își poartă eroii prin poarta autenticității
unor fapte posibile, are ceva din frumusețea enigmatică a lumilor și istoriilor
cântate de popor în multele sale doine, balade și cântece. Autorul George Bratu
se situează pe aceeași poziție cu cititorii săi, atunci când își scrie romanul,
ca și cum e o nevoie continuă de poveste în desfășurarea lui. Pe tot timpul lecturii
impresia mea de lector al romanului a fost aceea a înțelegerii că, deși
realitatea e greu de tradus doar prin realism, avem nevoie de fantezie ca să
exprimăm ceea ce trăim alături de eroii noștri. Cu alte cuvinte, narațiunea de
față este o
scriere curată, visând uneori și lucruri pe care nu avem cui le povesti. Dar, când visul iese din acuarela cuminte a zilei, ne
putem și noi întreba cum simte cititorul acestui poem-basmic țesătura misterului urzit pe parcursul
celor 40 de capitole, când mai degrabă pare a se situa prizonier
într-un labirint tare încâlcit printre cuvintele rămase să-i descifreze o lume
marginală a epocii demult apuse care se furișează infinit printre nuanțe. Dar,
ca în orice narațiune oniric-vizionară, scrisă în transă realistă, avem aici și tabloul complet al superimaginației
autorului; unul care acceptă secvențe halucinante, mai curând unindu-se cu
perspectiva reală a unui „ferestre” prin care privim viața într-o notă
fantastă. Fiindcă romanul întrunește toate ingerințele unei proze care te ține
captiv în desfășurarea episoadelor la care participă eroii romanului: are
acțiune, neprevăzut, suspans în desfășurarea evenimentelor, imaginație
deosebită în a-și conduce eroii prin cele mai neașteptate situații, precum și
personajele fără de care un roman n-ar ieși în evidență la prima lectură. Și
printre aceștia să amintim doar câteva: tânărul Dide, căpitanul Crăcea,
frumoasa copilă Dochița (cea înzestrată
cu iubire și inteligență, alături de tovarășele sale Ilinca și Florica), apoi
haiducul Radu și legendarul Iancu Jianu, pandurii de seamă Mircea și Tănase și
nu în ultimul rând slugerul Tudor.
Scriindu-și romanul, George Bratu a înțeles că nimic nu este în afara cuvântului lui Dumnezeu, nici bucuria,
nici lacrimile, nici măcar atâtea aparențe care ne-ar arăta că suntem fericiți,
că ele nu sunt de ajuns să știi că nu mai ai nevoie și de izbânda eroilor, iar
naratorul povestaș o simte și o transmite și cititorului, care odată cu autorul
se simte participant la poveste și el. De aceea
spunem: povestea scrisă este un produs al vremurilor trăite. Depănată astfel
(aproximativ ca pe un basm), povestea are sens atâta timp cât spunem povești
pentru a trăi. După ce și-au spus povestea și oamenii pleacă dintre noi,
povestea lor rămâne, dar nimeni nu se mai întoarce la fel. Iată un tâlc bine conturat de George Bratu
prin scrierea celui din urmă episod al trilogiei sale. Dacă am revedea
scenariile, ca la o derulare cinematografică, am constata că suntem
undeva la granițele dintre nostalgii și dureri lăuntrice, acolo unde am și
pierdut cheia cu care visam odinioară să descifrăm sensul la toate. La „poiana
pribegilor”, unde își făcuseră sălaș fugarii noștri (eroii din romanul „Poiana
pribegilor”), un sol trimis de Tudor Vladimirecu le aduce vestea că Tudor îi
vrea în oastea lui pentru o misiune urgentă, îndrăzneață. Auzise de faptele lor
avute cu turcii în bătălia de la Radovanu. Cei doi viteji, Dide și Crăcea, își
lasă logodnicele la stâna din poiană, pe Ilinca și Dochița, și pornesc pe
urmele pandurului care le adusese vestea. Popasul la mănăstirea Tismana le
oferă tuturor, atât acțiune, suspans dar și neprevăzut în a fugi din calea
poterei care le luse urma. De aici, ajung la un han al lui Toma unde îl
întâlnește pe slugerul Tudor care le încredințează misiunea de a iscodi ținutul
bulgăresc și cetatea Vidinului a lui Pazvantoglu și a le spulbera planurile de
a ataca Oltenia, cum se auzea. Celor doi viteji li se alătură și omul de
încredere al slugerului Tudor, nimeni altul decât Iancu Jianu. Cititorii vor fi
prinși mai apoi, captivi cu totul, în bătălia Vidinului cu turcii și uciderea
lui Pazvantoglu. Scenele întoarcerii pandurilor în capitala Băniei, cu cadânele
salvate din haremul turcilor, sunt de o picanterie deosebită și pe alocuri
încărcate de umor. La întoarcerea eroilor în Craiova participă și Dochița,
venită însoțită de Ilie tocmai din poiana pribegilor. Cum spuneam, scenele sunt
derulate aproape cinematografic și mâna de autor-scenarist a autorului iese în
evidență. Scrisă parcă din ambiția de a scrie precis și sobru, proza pare,
mai departe de aceste întâmplări, ca o cronică a unor suferințe coborâte în
infern. Unii dintre pandurii eroi, mor crezând că pleacă dincolo cu sentimentul
dreptății împlinite, dar suferința lăsată în urma lor e una ruptă din realitate
și la fel de dureroasă ca viața, fiindcă scopul fiecărui autor este acela de a
relata în așa fel încât să lase și personajelor să-și descopere propria
identitate. Și acest lucru n-ar fi fost reușit fără finalul bine imaginat, ca
urmare a unei istorii tragice petrecute pe timpul eteriei lui Alexandru
Ipsilanti, cu soarta și destinul unui domnitor de calibrul lui Tudor
Vladimirescu. Finalul romanului ne oferă o lectură dramatică, dusă într-o zonă
de sensibilitate condusă cu greutatea cuvintelor, care îl implică și pe cititor,
direct.
În paralel cu scenele războinice se petrece și povestea de iubire dintre Dide
și Dochița, iar sentimentul de perpetuă „cântare a cântărilor” (pe care ți-o dă
povestea lor), poveste scrisă cu intermitențe și bătăi ale inimii, sunt
constant legate la reverie cu lumea ființei iubite și doar cu ei doi prinși în
furtuna iscată de o iubire ce încă mai răscolește ca o gheară ascuțită în
carnea trupului. Nume de cântec este iubirea în vers dintre cei doi și, în
roata vieţii, ca într-o simfonie abia percepută prin fumul și focul bătăliilor,
de la nostalgii, emoţii, distanţe, despărțiri din vremuri pentru vreme, trăiri
cu atâtea cuprinderi și înțelesuri, cititorul este prins și el ca într-un dans
al frumuseții vieții celor doi eroi. Pe scurt, am vrut să redau în câteva fraze doar povestea
celui-care-scrie la masa de scris, spunându-vă că odiseea lui e una
asemănătoare cu povestea lui Oedip cel urmărit de un destin al suferinței,
atunci când ține în mîini un destin care nu acceptă că din suferință se va
naște, poate, un timbru al speranței pentru eroii săi. Pe măsura scrierii
acestor „întâmplări” posibile din viața eroilor săi, ficționalitatea s-a produs
treptat, acumulând în mod gradual senzațiile, fiindcă povestea celui-care-scrie
în singurătate drama vieții unor eroi deja purtați prin paginile volumelor
anterioare, pornește de la reperele unei realități identificabile. Autorul
simte că la
o anumită răspântie a drumului prin viață a eroilor lui, pare firesc a trăi, în poveste, pendulând prin amintiri, când în trecut, când în
prezent. Și firesc, aceste incursiune printre amintiri, sunt scrise, în
singurătate, la masa de scris, cu farmecul unei penițe înmuiată în apele
sufletului. În timbru pregnant autoreflexiv fiecare prozator aspiră spre o
contopire a contrariilor despre oferta destinului. Astfel, romanul-basmic are mai curând, ca trăsătură, acea tendinţă sau dorinţă
de a istorisi firesc şi a puncta doar frumuseţea narării directe, chiar și
într-un vis imaginar. Uneori a căuta o interpretare a faptelor
care au condus la scrierea unui roman baladesc, pornind pe urmele unor eroi
faptici care au scris istoria acestui neam, e ca şi cum ai căuta turme de
iluzii în încâlcitul vis al istoriei. Așa cum tot o iluzie absurdă e să mă mint,
acum, că n-aș fi vrut să vorbesc despre viaţă şi iluzie în general. Tot o
iluzie e tema despre care un poet spunea într-un vers c-ar fi-ntâlnit iubirea pe
traseul altui rost! Dar când simfonia de dragoste dintre Dide și Dochița începe
ca o poveste, semn că şi moartea poate fi învinsă - cum a mai fost - de ce n-ar încerca și autorul
romanului, printr-o prelungire a unei nelipsite apetenţe pentru epic, să ne
rețină suflul, până la sfârșit, pentru a afla un deznodământ fericit al celor
doi eroi ai săi? Întrebarea pe care și-ar pune-o cititorul nostru e dacă
și femeile pun la inimă astfel de turbulențe ale ființării noastre, ori ele îi împrumută,
fără luptă, existența sau clipa fericită de-a relaționa cu ființa iubită? Citind
astfel de gânduri, pe care eu ca lector de carte mi le-am pus la sfârșitul
lecturii, ați putea crede că narațiunea basmică, ca joc şi artificii, ne aminteşte de barocul poetic.
Numai că omul-care-scrie ştie că rostul
gânditorului aplecat asupra cuvintelor este să întoarcă viaţa şi rosturile ei
pe toate părţile. Ceea ce, lui George
Bratu, i-a reușit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu