„Galaxii printre cuvinte” – de Sandiana Ionela Gheorghe

 

„Galaxii printre cuvinte” – de Sandiana Ionela Gheorghe (ed. Alchimia Cuvintelor, 2025)

 

     Am citit de curând cartea autoarei Sandiana Ionela Gheorghe „Galaxii printre cuvinte” (ed. Alchimia Cuvântului, 2025) și pe tot timpul lecturii gândul îmi era la acele versete din Sfânta Scriptură (1Corinteni 13-4,7): „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudă; nu se umflă de mândrie; nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău... acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul”. Și iată cum aceste texte semiscurtisime (cca. 140), dau impresia unei redări directe a unor file de jurnal ținute cu vocația de a îmbina epicul şi liricul într-un text eseistic, sau o proză foarte scurtă, precum vocația acelor creatori care și-au putut lăsa imaginația să zidească cetăți de vis, să umple golurile lor cu o nouă lume și să dea o nouă direcție pilduitoare pentru toți. Spuneam undeva că a scrie, mai cu seamă proză scurtă, e nevoie de multă viață, de multe trăiri pe toate planurile, iar rostul scriitorului, în genere, nu este acela de a reproduce realitatea, ci de a o transfigura, de a-i oferi semnificații, de a depăși universul concret și a ajunge la inima cititorului, dincolo de orice strigăt al tău care vine din interior. Pentru a scoate la iveală sufletul, când pătrunzi dincolo de informația rece a ceea ce vezi, tehnica povestirii va trebui să surprindă și o pendulare între posibil și real a celor deja trăite. E ceea ce îi reușește autoarei acestor texte semiscurtisime. „Nu-i ușor a scrie o poveste, dar nici greu, atunci când aceasta este o plăcere” spune autoarea în „Povestea mea”. Și dacă tot e să îi reproducem câteva gânduri, am putea spune fără tăgadă, că aceste proze scurte sunt „scrise pentru suflet și din tot sufletul”. Pesemne sunt ca acele însemnări făcute într-un jurnal, multe dintre ele menite să îi aducă „pace și fericire” în acele clipe dedicate scrisului, „încât ar fi așternut zi și noapte gândurile” sale pe o coală de hârtie. Încât nu ai cum să nu tresari, constatând că e o „frumoasă binecuvântare” pe care o găsise în scris, pentru a putea trăi și izbândi unele praguri ale acelei dureri lăuntrice, ce pare a striga, precum o făcuse Iisus: „Ajunge zilei răutatea ei!”  

      Pornind de la această constatare ne punem, firesc, întrebarea: „Cum e scrisă această carte?” fiindcă se pot întreba și unii dintre cititorii ei. Ca o poveste, ori precum învățăturile esopiene, pentru a defini, în adâncime, realitatea reală a trăirilor ei de o viață? Sau poate că plasează confesiunea sub auspiciile sincerității, între rațiune și sentiment? Iată ce ne spune chiar autoarea acestei cărți asupra căreia ne-am aplecat: „Nu-i nici greu, dar nici ușor să scrii o poveste”, (fiindcă) „există povești de iubire, care se termină brusc, ca și aceste povestiri” pe care, iată, le-a prins într-o carte de suflet. Iar optimismul benefic al autoarei are amprenta multor proze scurte din această carte: „Printre picături; Femeia din tablou; Poveste de mărțișor; Variante; etc).

       Alteori, fericirea e țelul spre care tind eroinele din prozele autoarei. Eroine care par a ne spune și nouă că am acceptat să venim în această lume pentru a trăi experiențe care să ne ajute să creștem spiritual și să ne înălțăm. Vezi : Fericirea; Când muzele tac; Vioara fermecată; etc. Dar oare în acest act al creației, e proza scurtă doar un concentrat emoțional alcătuit din cuvinte? Și asta nu e doar o iluzie, e o realitate. Psihologii au atras deja atenția spre lipsa de conversație (ori mult denaturată) între tinerii din ziua de azi. Ea fiind înlocuită de share-uit imagini și frânturi de exclamații. Ori, aici, în aceste texte, conversația între tineri e una plăcută și educativă. Și mai nimic, din ce vedem pe rețelele sociale, nu pare a ne aminti că a apărut o nouă generație de droguri sintetice care a a invadat piața „pe sub mână” și a dat naștere unor zombi pe străzi, mulți clătinându-se pe picioare, căzuți în zvârcoliri pe jos, incapabili de reacție și durere, care par și părăsiți de darul vorbirii după cum scrie presa. Oare așa ne dorim și de la copiii și nepoții noștri? Sau ne dorim ca aceștia să se regăsească în scris și vorbire cu cititorul, să parcurgă mesajul trăirilor lor, împreună cu cel care îi citește? Cum aceste trăiri ale autoarei sunt bine fragmentate și redau un soi de respirație scurtă, fiind lucrate pe distanțe mici, la lectură ele mi se par a emite un discurs al interiorității și câte ceva din acel minimalism biografic, conturând o narațiune inițiatică aparent confesivă. Așadar: ca să reușești trebuie să ai har scriitoricesc, să redai câte ceva și din viața proprie, trăiri care produce literatură. Iar eseurile din prezentul volum sunt niște exemple de viață reală „exemplificate” cu tot felul de imersiuni în lumea literară a poveștilor. Cu alte cuvinte, astfel de imersiuni în lumea logosului scot în relief măiestria autoarei şi trezesc curiozitatea cititorului dincolo de limitele a ceea ce, prin eseul în speţă, şi-a propus să descifreze ori să clarifice. Și astfel, jurnalul i-a devenit un alter ego, adică un confesor ideal la masa de scris, unul care îi poate ostoi durerile și tristețile (vezi: Visul unei lebede; Regăsirea; Inocența sufletului; Suflet hoinar; Pelerinul; Trandafirul; etc).

     Cartea „Galaxii printre cuvinte” este și o carte de proză constituită din „firimituri” de proză în care autoarea își ia drept confident însuși subconștientul, evocând şi alte întâmplări din viața autoarei, sub forma unor povestioare-eseu, în care lirismul iradiant aplicat scrierii e un soi, aș spune, de autobiografie care scoate în evidență faptică un discurs de tip eseistic-jurnalier cu unul didactic-educativ. Structura narativă există peste tot, nu doar în povești. Aici putem încadra prozele scurte în număr de 10: „Dialog cu Bogdan”, texte ce aduc „o picătură de frumos în suflet”. Iar prin poveste, am putea spune, autoarea poate trăi cu imaginația ei și e un semn bun că, prin ficțiune, lumea și oamenii se pot salva. E un mesaj care ridică problema sensului existenței umane până la cotele unor mesaje generatoare de salvare a sufletelor rănite. Suflete care au înțeles sensul vieții adevărate, al lumii, al credinței, al rostului lor de a sluji, de a fi utili, de a face bine în jurul lor. Prin poveste și-a lăsat imaginația să rătăcească, să umple golurile întâmplărilor din viața ei și chiar să le dea o nouă viață. Deci, înapoi la basm, că înainte mult mai este! Dar chiar și atunci când autoarea oferă realitatea, așa cum ar trebui să fie, eseistul/povestitorul (din ea) creează propria ficțiune, fie decupând cinematografic detalii semnificative, fie mișcând focalizarea într-o proză de atmosferă și de observație, fiindcă misiunea literaturii nu e să îndrepte, ci să reflecte lumea în care trăim spre folosul cititorului. Și aici putem încadra cele două proze: Labirintul și Castelul. Prin această lume a basmului înțelegem (în calitate de cititori) că trebuie să știi să trăiești bunătatea acestor „povești la ceas de seară”... și să citești viața din ele. Scopul acestor texte este doar acela de a pătrunde pe o cale ușor accesibilă în propriul suflet. După cum se observă textele sunt relativ scurte, se referă la vise, la semnificația psihologică a unor fapte și biografii, la spaimele și minunile trăite pe patul unui spital. Vezi povestirile: Efectul iubirii; Nisipuri mișcătoare; Lănțișorul de argint (1-4); etc.

     Nu putem încheia fără a atrage şi cititorului atenţia asupra unor texte, în care credința îi oferă cititorului o cale a adevărului biblic. Cu alte cuvinte, dacă vreți ca Dumnezeu să ne ajute, să ne apere, să ne scape de situații grele, avem la îndemână rugăciunea și sprijinul Celui-de-Sus, ca în povestirile cu demersuri pilduitoare intitulate: Ușa sufletului; Când soarele zâmbește; Mama; etc. Iar pe cititorul ei îl bucură că autoarea și-a ales teme atractive și le relatează direct, firesc, pe înțelesul cititorului simplu, însoțind expunerea cu un mesaj necesar care dezvoltă o anumită idee. În labirintul acestor trăiri și stări lirice, sufletul nu poate fi hrănit doar cu amintiri, întotdeauna își cere oaza lui de empatie cu toate ființele încrezătoare în viață. Fiindcă teme precum viața, destinul, singurătatea, tristeţea, misterul clipei trăite, speranţa, visul, iubirea, dorul, aplecarea spre povestea mitică, durerea, timpul, sufletul etc: sunt repere care le vor aşterne poteci de străbătut, dinspre gândul slobod ce aleargă ȋncărcat de cuvinte, spre proza care induce și cititorului drumul spre acele cuvinte cheie, în a decripta destine diferite. Și merită efortul în a descoperi acel cântec despre frumusețea acestei lumi, întrucât nu ştim niciodată cât de lungă este călătoria noastră prin lume şi nici când şi unde se va termina.

                                                               Tudor Cicu