Într-o singură carte (cronică)

 

Într-o singură carte - cheile participării cronicarului la un ceremonial al lecturii *

 

 

O carte de comentarii literare este acea carte care, pe lângă stilul autoarei/autorului, împrumută din personalitatea acestuia tocmai esențele din scrierea celorlalți, amănunte cu care cel care o scrie ține să vină în întâmpinarea nevoii cititorului de cunoaștere afectivă a esențelor lumii noastre închise în cartea lor. Fidelitatea față de cartea supusă analizei și o evidentă dragoste, soră cu evlavia, pentru eseu, proză și poezie, fac din Urme de condei IV, semnată de Camelia Ardelean (Editura PIM, Iaşi, 2024), o carte care este rodul unei mai îndelungate acumulări intelectuale și culturale din spațiul și orizontul literar-cultural de pretutindeni. O carte de cronici de carte, unde temeritatea autoarei se asociază cu perspicacitatea și cu simțul rigorii și continuă cu analize încărcate cu o anumită blândețe și melancolie (a receptării), care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune critică.

Cartea se deschide cu Ionel Necula, autorul volumului Eseuri cioraniene (2023). Impresia autoarei este că acela care va crede că are vreo părere sigură despre lucrurile din univers dovedeşte a nu se fi apropiat de niciuna dintre tainele fiinţei ce se desfăşoară în acest univers, așa cum ne sugera Emil Cioran. După cum vedem, Ionel Necula nu este nici trist, nici cuprins de temere, ci temerile şi tristeţea i-au stratificat gândurile. Ceea ce ne poate transmite nouă, celorlalţi căutători prin universul cuvintelor sale, e să-i înţelegem decriptările ideilor. Ori el încearcă să ne avertizeze sau să înlăture zidul din faţa abisului care tinde să ne absoarbă la prima citire: 1). „...este necesar a adjudeca aforismul ca o formă ideală de exprimare”, în situaţia în care scepticismul este „filosofia cea mai potrivită nebuniilor lumii moderne”; 2). este indispensabilă înclinaţia pentru “ideea de individuaţie” şi pentru alte “concepte şi direcţii de gândire” – ni-l decodifică autoarea pe Ionel Necula. Cititorului i se arată mai limpede acum atitudinea marelui sceptic referitoare la progres, ca nefiind „una constantă”, cum credea. Într-unul dintre eseuri, Necula dezvoltă „apriga dispută” dintre Aristotel și Platon, în altul ne vorbește despre reflecțiile lui Cioran privitoare la democrație (ca libertate iluzorie înainte de dictatură), în altele despre conceptul de cultură, despre ofensiva naturii întoarse împotriva omului, despre viața acestuia trăită în exil și despre o seamă de personalități din perioada sa, precum și regretul lui Cioran că „am uitat să trăim, gândind prea mult viața”.

Radiografiind trăirile interioare ale fiecărui poet/poetă comentat(ă), Camelia Ardelean caută (pe tărâmul poematic, în registrul lor liric) noutatea adusă de aceştia, dar și versuri care să rezoneze cu propria sa frecvență: David Valentin și Teodora Pascale sunt surprinși cu șarjele lor de umor în formă fixă, din volumele Florete și sonete, Dueluri vesele cu pisici și căței şi Ronset în cuplet. Cronicarul le scoate în evidență „tonul autoironic, limbajul îndrăzneț și diversitatea temelor de viață... menite să binedispună”. Mirelei Cocheci (cea aflată „în concert cu fluturii”), Camelia îi prezintă detaliat tematica scrierilor din poezii, punctându-i aproape fiecare trăsătură de personalitate şi redând versuri aproape din fiecare poem descris, cu scopul de a o prezenta cititorului „cu plusurile și minusurile aferente”. Lui Dumitru Tâlvescu, autorul volumului Arcana Animae, îi face o „intruziune voită prin tainele sufletului”, afirmând că este poetul cu un anumit har și o vădită îndemânare poetică în redarea unor ipostaze dure, neplăcute ale vieții, care folosește imaginația ca salvatoare în poezie. În prezentarea acestuia, autoarea face și unele trimiteri la dizertațiile filozofice ale lui Heidegger și la poezia lui George Trakl ori Bacovia, pentru a evidenţia atmosfera apăsătoare de „dezolare și lipsă acută a speranței” din versurile poetului.

Elvira-Aurica Tomuș este prezentată ca una dintre iubitoarele poeziei populare românești (amprentă pe care cronicarul caută să o scoată în evidență) și tot așa Ileana-Cornelia Neaga (cu Pazâtura ca la buna), fiecare dintre cele două poete folosind versificația cu trimitere la poezia populară, cu farmecul, simplitatea și muzicalitatea specifică. Nicolae Crepcia, un autor de haikuuri, este poetul „tatuat cu rănile luminii”. Ajunși aici, ne punem întrebarea: este suficientă o astfel de tratare lirică a relației dintre un poet și opera sa, adusă de cronicarul de întâmpinare într-o carte de comentarii critice? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, dacă ne gândim că dansul sacru al poeziei ar deveni un fel de pantomimă deşartă printre cititori, dacă cronicarul nu ar fi explicat detaliat orice ecou şi orice zumzet al vieţii adevărate din poezia fiecărui autor comentat.

Fără doar și poate, Camelia Ardelean, o poetă risipitoare cu darurile sale, vede lucrurile la modul contemplativ și sim­te poezia în simbioza dintre trăire și fantezie, păstrând (totuși) distanța dintre închipuire și trăire şi punctând pe dispozi­ția poetului/poetei față de temele existențiale (viața și moartea/iubirea și dezamăgirea). Acest lucru aduce însemnărilor din volum o notă de meditație, mai ales că un alt instrument de analiză și comparație este și cel utilizat de cronicar atunci când face referințe la fascinația, magia și universul lecturilor acumulate în timp.

În fine, din carte nu lipsesc debutanții: Cristina-Florina Țăndău („o romantică la porțile Parnasului”) și Paul Vețan cu volumul Alb (un nonconformist ce ține să atragă atenția cititorului printr-o poezie încărcată de simboluri), care încearcă nu doar „să biciuiască rima”, ci și „să rupă versul în două”. Fiecare dintre cei doi debutanți este prezentat „în bula lui de (ne)fericire, unde visează, meditează, își face planuri de viitor..., încercând să panseze rănile trecutului cu ajutorul muzei”.

Cu aceste ultime cuvinte, am încercat să descifrăm odgoanele/legăturile acestei punţi de trecere: dinspre poeți spre poezie, dinspre fiinţa lor materială spre fiinţa lor spirituală, adică acolo unde privirea cronicarului care ştie să-şi valorifice cuvântul și-a făcut loc în acest prim capitol intitulat Note de lectură. Cu alte cuvinte, să facă din el clopotul său de ceremonie, la care ne adună dinaintea paginii scrise.

Cu acestea intrăm și noi, odată cu autoarea, în lumea celui de-al doilea capitol al cărții: Editoriale și eseuri. Vorbind într-un editorial despre „Poezia modernă – între nonconformism și tradiție”, să nu uităm a-l aminti tot pe Cioran (cu care și-a început dizertația cronicilor), care spunea că „pentru a fi fericit, ar trebui să avem mereu vie în minte imaginea nenorocirilor de care am scăpat”. „Ideile îți vin mergând”, spunea Nietzsche. Așa și cu poezia: te înalță, pe măsură ce citești tot mai multă și diversă. Că este ea „o călătorie în lumea emoțiilor și a gândurilor”, cum spune Camelia Ardelean, că funcția ei educativă și estetică a fost un deziderat al trecutului (cum spune Al. Mușina, cel amintit de autoare), a-i căuta un sens anume, în zilele noastre, e ca și cum te-ai înfățișa dinaintea Oracolului din Delphy, ca Diogene, ca să-l întrebi ce trebuie să facă poetul pentru a ajunge cât mai faimos. Oracolul, se pare, i-ar fi arătat lui Diogene că OMUL pe care-l căuta nu stătea în flacăra unei lumânări care să-i dezvăluie chipul, ci în pana de scris. În ea va simţi cel-care-scrie acel gen de devotament pe care trebuie să-l aibă şi naufragiatul pentru pluta lui. Ce-l pândeşte pe scriitor? se întreabă autoarea. Ar fi de menţionat pierderea limbajului (unul limpede, care să ajungă la cititor) și un răspuns neașteptat pe care şi-l poate da un cititor la întrebarea: „Mai e poezia o oglindă a sufletelor noastre?” Din păcate, poetul nu este creatorul, ci martorul lumii prin care trece. Dacă lumea ar fi fost creată de poeți, ea ar fi arătat cu totul altfel. Dar cu siguranță este nevoie uneori să existe câte un Diogene înlăuntrul nostru, care să ne arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Fiindcă poezia este o artă a omului care trebuie privită doar pe verticală și este despre sondarea adâncimii sufletului uman. Poezia (sugerează autoarea) trebuie să fie reflexivă, psihologică, coborând cu precădere în substraturile eului uman, un fel de spectacol cu umbre care intră în alte umbre și acelea în următoarele umbre, un fel de Matrioșka a um­brelor. Iar ceea ce-i apropie aproape pe toţi, în accepţiunea criticului, este atmosfera, misterul, căutările fiecăruia, scormonelile lingvistice, taina rostirii şi modul de a atinge veşnicia din absolut.

În Lacune și poezie în critica literară, autoarea pornește de la o constatare a teoreticianului/criticului american Harold Bloom, şi anume că o primă idee în discuția unui text ar fi „decriptarea” lui. Decodificarea unui text nu poate fi pusă dinaintea cititorului fără vaste cunoștințe livrești. Cunoașterea este o chestiune de revelație (pe care scriitorii o au), nu de zbatere empirică. Socrate observa că doar prin cunoaștere (educația ca scop în sine, nu ca instrument pentru ceva iluzoriu) ai șansa de a transmite fericirea și celui care te citește. Adică, suntem ceea ce am citit. Sau cum se spune în popor: „Ai atâtea vieți, câte cărți ai citit!”.

Vorbind, într-un eseu, despre scriitor ca „element” al societății, înțelegi că acolo, la masa de scris, scriitorul își pune întrebări, caută soluții pentru a găsi o lume mai bună; iar dacă, prin poezie, își construiește lumea din care să iasă ceva mai întărit, criticul trebuie să vină să construiască în textele sale doar narațiuni interpretative, critica nefiind decât o confesiune indirectă.  Dar (tot după o sugestie cioraniană), singura confesiune sinceră pe care o face indirect este cea în care vorbește despre ceilalți. Sau poate scriitorul are obsesia că a moştenit, printr-o minune, miracolul unui hotar dintre lumi, hotar la care va detecta, el însuși, o întreagă rețea a detaliilor semnificative din lumea aceasta mare. Iar această menire a înțeles-o și Camelia Ardelean, dăruindu-i cititorului o carte care nu se putea scrie decât citindu-i pe ceilalți.

 * cronica a apărut în revista Dunărea de Jos/nr. 282- septembrie, 2025

                                                                                                            Tudor Cicu

 

în bezna acestor zile

 

în bezna acestor zile

 

mâinile mele care se ridică spre cer

nu pot spune, aici e sfârșitul drumului meu

departe e și lumea pe care am gândit-o noi

când într-o zi mi-ai ghicit în palmă.

ca să înțeleg

îți căutam mirarea ca-ntr-un tablou de Da Vinci.

multe linii se găseau și atunci într-o mare încurcătură

tot într-o uimire era și Carul Mare

pornise de unul singur pe cer

însă un țel are doar omul

să urnească cerul cu noi

în ploaia ce ne făcuse atât de visători.

și atât de mult voiam eu să te țin în brațe

să cred că doar tu erai cea care mă căutase o viață

că vorbisei cu luna.

așa cum a vorbit prințul la căpătâiul iubitei

dar știam cât de îndelung îți era răscolit sufletul,

după o ploaie ca asta

mi-am zis că ar trebui să urmeze și altfel de zile...

vezi tu,

a trecut atâta timp

nimeni n-a mai aruncat gresia să ridice noi ziduri

oare să fiu eu cel care încă mai speră

să tragă și Carul Mare la cheu

pe o ploaie ca asta?

sau ele, doar închipuirile,

umflă și azi în pânzele corăbierilor...

cum urlă lupii în bezna acestor zile.

poveștile au mereu un final fericit

 

poveștile au mereu un final fericit

 

sfârțitul lumii vine la zeci de ani

și atunci depărtarea îți va părea un pod imens între noi

pesemne că nu de iubire m-am temut,

pesemne mai pipăi iluzia unei alte vieți

ori cum eram biruit... am înțeles

ca unul care a văzut tot ce trebuia să vadă;

dar mereu cu ochii spre acele tărâmuri de poveste

uite, îmi amintesc

cum spuneai că rătăcești lângă unul

pus să joace la zar iubirea

oare cum ar fi, ți-am zis!

să ne trăim viața

ca și cum din stele ar porni să ningă cuvintele încă nespuse

ori să ne așezăm povestea,

fiecare sub mărul de aur al prințului

ca în o mie și una de nopți?

îmi vine să arunc oglinda și să se facă o apă mare în urmă

o mare pe care Solomon a despărțit-o cu judecata,

să citesc în ochii tăi

cât din tine eu

sunt în prelungirea drumului pe care ai plecat.

știu că în noaptea asta o să te caut din nou în așternut...

dar ca mine sunt o mie de visători

ei sunt cei care mă privesc cum șovăi

de parcă acesta ar fi destinul meu.

O carte de George Bratu (orbul campion național la șah în România).

 

Lumina care vine din interior *

                                              Tudor Cicu

 

     Cartea de povestiri autobiografice „Puterea voinței” (apărută la ed. Editgraph, 2012) de George Bratu, buzoianul orb care trăiește într-un sat de deal/munte, numit Vârf, îi oferă cititorului, la lectură, o lecție despre viață și dăruire, despre supraviețuire și speranță, în narațiuni desfășurate între ficțiune și realitatea pe care o străbate cu lumina care vine din interiorul omului nevăzător ce o așterne pe coala de scris. Și încearcă să descopere, cu puterea cuvintelor, la prima lui bătălie cu vasta creație a Celui-de-Sus, cine și unde se poate afla la ieșirea din această frumoasă confruntare cu scrisul. Autorul îmbină, în povestirile din această carte, diegeza scrierii cu introspecția și cu analiza psihologică, ca element de studiu, pentru a surprinde narațiunilor sale subtilitățile sufletului unui personaj care își păstrează până la sfârșit luciditatea, voința proprie, asociată cu îndrăzneala învingătorului, sporind și dramatismul acțiunii fiecărui text narativ.

      George Bratu ține să ne arate că viața poate fi și frumoasă, chiar dacă Biblia ne amintește că, de cele mai multe ori, ea este o mare deșertăciune. Autorul ne conduce și la ideea că traumele vieții pot fi și vindecătoare, atunci când faci totul din dragoste și rațiune, iar cel mai bun mod de a dezamorsa conflicte, emoții etc., e să îți depeni povestea în desfășurări epice, autobiografice, cât mai logice. Povestind despre trecutul său autorul pare a ne reaminti că trecutul găsește, mai mereu, astfel de situații parșive cu ființa umană, gata să ne arunce într-un labirint fără ieșire, în care nici strigătul cu mâinile ridicate în sus să nu ne aducă acel dram de speranță. Scrierea acestor povestiri ne aduce aminte de pilda celor doi drumeți, unul tânăr și celălalt bătrân care, voind să treacă un râu, întâlnesc o femeie care le cere ajutorul să o treacă dincolo de mal. Cel bătrân o ia în cârcă și o trece râul, iar aceasta nici măcar nu-i mulțumește pentru binele făcut, ba mai mult pleacă sfidătoare după trecerea apei, ceea ce îl face pe tânăr să îi reproșeze celuilalt că gestul lui a rămas fără nicio recunoștință din partea femeii. Raspunsul bătrânului e surprinzător: „Eu am pus-o jos după ce am trecut-o râul, m-am descărcat de povară, tu de ce ții morțiș să o duci cu tine în spate, pe mai departe?” În prefața cărții lectorul ei, Marin Ifrim, scria: „Actuala sa percepție asupra lumii e, de foarte multe ori, mult mai acută decât cea a unor artiști obișnuiți” - și îi remarca, „categoricul său talent de narator”. Dacă nu și-ar fi scris povestirile de viață, ne-am fi întrebat, pesemne, ce ar însemna libertatea de a scrie, dacă am păstra-o doar pentru noi și nu dăm și altora din astfel de rostogoliri ale unor traume în care viața ne-a împins pe nedrept și care pot da un sens unei vieți strivite fără vină.

     Povestirile „Coșmarul din codru”; „Hoinar” sunt primele însemnări din copilărie când lumina ochilor încă mai distingea în jur, au acea aură a narării din amintirile lui Ion Creangă, dar țin să ne vorbească și despre frumusețea salvatoare a lui Dostoievski. Și au acea zvârcolire a ființei care nu-și găsește niciodată soarele aducător de speranță pentru a ne oglindi în fântânile binecuvântate ale meritatei bucurii pe pământ. „Abandonați pe fluviu” e povestirea unei călătorii uimitoare într-o barcă ce avea să-i ducă pe tinerii aventurieri, de-a lungul Deltei până la revărsarea Dunării în mare, oferind și cititorului pagini încântătoare în descrieri de locuri, situații, fapte și locuri care te obligă să le parcurgi cu sufletul la gură. „Întâmplare sau providență” e povestirea în care „doar rodul hazardului” îl va arunca, în adolescență, pe autor, într-o mare cumpănă cu singurul ochi cu care mai vedea „cam la 20 la sută”. Un șir de întâmplări neașteptate îi vor părea și cititorului un calvar pe care îl începe autorul acestei narațiuni, de acolo de la accidentul de pe stadion. „A fi dependent (de ajutorul cuiva, de care să depindă la orice pas altcineva) înseamnă a nu fi liber și încă mai rău decât atât” – spune el. Ajutorul dat de o familie binecuvântată dintr-o țară străină, acolo la marginea Atlanticului, chiar e de natura providenței. Ca și povestirea „O probă de curaj”, ori povestirea „Românii și Eta”, le citim ca pe niște narațiuni menite să-ți arate că „Dumnezeu nu te lasă să înduri mai mult de cât poți răbda”. Iar descrierea unei călătorii de întoarcere spre casă din „O călătorie de pomină. Întoarcerea românilor” ne evocă acel „sentiment de tristețe atunci când ne gândim la dramele care s-au născut din fenomenul de emigrare și din speculanții care au roit în jurul acestuia”.

     Această carte nu reprezintă doar o narare aproape jurnalistică dar, preocupat de ființa umană, cu toată valoarea sa morală și etică, ea nu este spovedania unui învins, ci povestea unuia care a trebuit să se confrunte cu indeferența semenilor și incapacitatea unui sistem de a oferi șanse de supraviețuire tuturor cetățenilor săi. Și totodată mesajul venit din partea unui nevăzător ce înseamnă respect pentru timpul cititorului.      

 

 * Cronica a apărut în revista LITERE nr 7 -8 /iulie-august 2025. (la pag 101)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

tu spui că e timpul

 

tu spui că e timpul

 

uneori prin ochii aceștia trece tristețea

ori teama de a te pierde

și doar fusesem cu toate visele mele legat de cer

și fericit că măcar aveam vise.

fericit ca și cel care a deschis fereastra

strigând că aici lucrurile nu sunt fără speranță

atât de mult am iubit eu semnele ivite pe cer

după plecarea ta.

dar acum poposesc, iată, pe un anume țărm

tot aud glasul celui alungat de talaz

ori pe mare asudau ca niște orbi, la vâsle, ai mei.

mâine, domnule, mâine, spui tu

e vremea să ne întoarcem viscoliți de amintiri,

să mă uit în ochii tăi

ca singura pasăre stingheră din vârful copacului

ce se uită prin fereastră la mine

și pare că ar povesti cuiva

ce se întâmplă cu noi.

martoră și ea spaimelor din atâtea zile

și atâtea nopți întregi

că nu m-am văzut în mijlocul cerului

așteptându-te sub zarzărul de lângă gard

nici soarele nu mai e, demult, la locul lui;

sub castani e doar cea care ne-a ghicit în cărți

își frânge degetele în orașul tăcut.

pe când niște ploi

 

până când niște ploi

 

am tras cortina poveștilor să te găsesc

goală în așternuturi

cum văzusem într-o pânză de Modigliani

și să cred că azi ești a mea

că avem în față câte o carte

iar ziua aceea trebuia să fie marea noastră descoperire

ne înțelegeam deja fără cuvinte

de aceea m-am rugat să dai tu prima filă

eu o să trag după aceea o linie

și să număr zilele care au mai rămas.

până când niște ploi

te vor aduce la mine.

știu că îmi vei cere să citim la lumina stelelor, amândoi

poate așa

prințesa adormită din povestea ta ne va spune

secretul sărutului care va trezi în mine

cei doi lupi flămânzi ce încă mai întorc filele cărții...

dar să te strâng în brațe

să-ți vorbesc de Estela

enigmatica marilor speranțe din Dickens

asta chiar m-ar fi salvat de la multe.

știi?

mi-ai spus ceva asemănător în podul cu fân

când pescărușii pe acoperiș țipau atât de îngrozitor;

dar abia ieșit în ploaie

am deslușit, că pentru a înțelege

trebuie să-ți amintești tot.

o, cum aș vrea să fiu...

 

o, cum aș vrea să fiu...

 

dincolo, spuneai – arătându-mi zarea,

dospesc poveștile în jurul unei iubiri

ce ar fi putut să aducă ploaia peste un oraș care cântă

și eu încă visam

se stârnise vântul în acel octombrie

mult prea viclean.

tu erai în dialog cu cerul

vedeai cum niște năluci se scăldau sub razele lunii

în lac. m-ai făcut să mă uit

luntrașul, ori nu avusese nici un regret

ori ne lăsase la mal

mirați de câtă înstrăinare băteau clopotele în depărtare.

dar nimeni nu era pregătit

să dea glas acelor cuvinte temătoare de intrigi.

azi te știu hălăduind prin pădurile unor iluzii

cu toți copacii pe urmele tale obosite de gânduri

vânând încă o poveste de dragoste...

ți-aș pune o întrebare

pe care doar foșnetul de frunze pe drum

mi-l va putea răstălmăci. și

o, cum aș vrea să fiu un șoim pe această bucată de cer,

în dialog cu poemul la care scriu

doamne, câte umbre mă vor legat la ochi,

că nici lumina acestor candele aprinse

nu ne va așeza de-a dreapta, ori de-a stânga

celui care va judeca povestea

și să ne declare

pierduți într-o filă de carte.