325. Cărţile de pe biroul la care scriu: (Vreme închisă - de Ion Lazu)

    Vreme închisă

                                  (Jurnalul lui Ion Lazu)

                                     

1. Anul 1979

                           Moto:

                          „Tot ce-i aproape se îndepărtează”

                                                                        Goethe    

      

   Cu ceva timp în urmă mă aflam în amfiteatrul Liceului Spiru Haret din Buzău, cu prilejul unei lansări de carte. Amfiteatrul era plin cu elevii primului şi al celui de al doilea an de liceu. Am fost solicitat să prezint cartea unui prieten scriitor, fost cândva şi el, elev al liceului Spiru Haret. Am luat cuvântul, începând prin a-i îndemna pe elevii numai ochi şi urechi (aflând că eram dobrogean şi că îmi începusem primii ani de şcoală, învăţând în limba tătară), să ţină un Jurnal numai al lor, în care să-şi noteze orice eveniment deosebit, chiar şi simple gânduri despre o asemenea lansare de carte, dar pot fi însemnate acolo şi alte evenimente: descoperirea unei cărţi bune, o discuţie între prieteni, întâlniri cu oameni deosebiţi, locuri pitoreşti vizitate, întâmplări deosebite din viaţa lor… etc. Le-am amintit, că mulţi scriitori, înainte de a fi scriitori, au exersat scrisul prin intermediul unui Jurnal intim. Le-am dat exemplul lui Titu Maiorescu, care timp de 54 de ani a ţinut un Jurnal cu însemnări zilnice, început de pe la vârsta de 15 ani. Am amintit de I.D.Sârbu, Mihail Sebastian, L. Rebreanu, M. Eliade, Ionesco, Galaction… iar din literatura universală: Lev Tolstoi, Shelley, F. Kafka, Andre Gide, Stendhal, Pavese, George Eliot, Baudelaire, Jules Renard…  Nu ştiam, pe atunci, de Jurnalul ţinut de poetul, scriitorul şi eseistul Ion Lazu, încă mult înainte de 1979, şi nici nu citisem „Vreme închisă”, jurnalul anilor 1979-1989, că le-aş fi amintit elevilor despre acest Jurnal de lectură. Acum, că am intrat în posesia acestuia, m-am gândit să fac o incursiune prin jurnalul lui Ion Lazu, în ideea că poate cititorul meu tânăr va dori să afle mult mai mult, din cele spuse, acolo, în faţa acelor elevi de liceu şi, cine ştie, se vor îndemna la o astfel de preocupare, „trudnică” de altfel, dar care, nicicum, nu le va fi zadarnică. „Există o poetică a Jurnalului?”- se întreba Eugen Simion. Din Jurnalul de lectură al scriitorului Ion Lazu, vom încerca să descurcăm iţele a multor întrebări care îl macină pe cititorul nostru. Jurnalul, ca să începem cu începutul, descinde din latinescul diurnalis (de la diurnus: al zilei (sau) de-a lungul zilei) şi este o specie aparte a genului memorialistic. Citind Jurnalul lui Ion Lazu, încep să cred, tot mai evident, că a avut asupra sa un efect psihologic foarte puternic şi că a fost scris, ca şi cititorul, să simtă acest lucru, şi să fie atras ca un magnet de lectura lui, dintr-un fel de dorinţă de a pătrunde în budoarul misterios al scriitorului şi poetului Ion Lazu. Anul 1979 (cu care Ion Lazu îşi începe Jurnalul) - spre exemplu – pentru mine, a fost anul când a trebuit să renunţ la Dobrogea mea natală şi serviciul (eram încă inginer stagiar) la Centrala Canal Dunăre Marea-Neagră (lucram în ecluza de la Cernavodă la echiparea macaralelor turn de fabricaţie sovietică), pentru a mă transfera la Buzău, unde locuia şi avea serviciul, soţia mea. Dar, 1979 e şi anul când s-a născut primul meu copil. Anul 1979 îl găseşte pe Ion Lazu în gazdă la coana Olga din Goranu de Vâlcea, cu colegii Nae şi Sandu – alţi doi ingineri geologi. „Am venit aici anume pentru nisipurile cuarţoase care au făcut cândva obiectul respectivelor exploatări pentru sticlă, iar cei doi amici, pentru tufurile vulcanice de la Malul Alb şi dinspre Govora-Ocnele Mari”. Încă „de prin 1975 încoace, ca la orice uituc dovedit ca atare, însemnările au devenit aproape zilnice – un adevărat Jurnal”, notează Ion Lazu, noi înţelegând că obişnuinţa de a nota „a sfârşit prin a face parte integrantă din personalitatea mea”. Făcând o pledoarie pentru această „specie literară”, Ion Lazu se înarma cu infinită răbdare pentru a nu claca „sub presiunea atâtor idei ce dau în clocot” şi a-şi apăra Jurnalul „ca pe singurul izvor de care depinde viaţa ta afectivă - ca pe unica şansă”. De reţinut, asocierea unui astfel de izvor de simţire cu izvorul captat, cândva, de ai săi părinţi, împreună cu alţi săteni, pentru rodnicia şi dărnicia parcelelor de pământ răsădite cu varză. Conştient că prin Jurnal realiza cel puţin două lucruri „de mare importanţă”: 1) – să-şi ia note despre oamenii întâlniţi ocazional în viaţă şi 2) – să surprindă pe fila de jurnal, întâmplările prin care tocmai a trecut – Ion Lazu strângea totodată şi materia primă pentru viitoarele scrieri; „materie” ce n-ar fi fost, altminteri, stocată în lăcaşul memoriei, ori, anumite detalii îi puteau scăpa. De aceea îşi numeşte Jurnalul, folosind o licenţă poetică, atunci când spune: „o imagine a vieţii, deci, nu mai mult de atât este acest Jurnal. Şi totodată o aventură pe cont propriu, ca oricare alta – un risc asumat”. Prin intermediul însemnărilor din Jurnal, reţine pe lentila înregistrării amintirilor, că avusese în facultate un coleg care scria „dezlănţuit” într-un jurnal al său, până şi la întrunirile dansante, spre hazul tuturor. Reîntâlnit mult mai târziu, constată că totul fusese doar fumuri risipite, că, urmare a  rătăcirii acelui jurnal, ţinerea sa a însemnat doar „vânare de vânt”. Faptul că un astfel de fragment al vieţii s-a păstrat, totuşi, însemna că episodul putea fi fructificat şi plasat „la începutul tuturor începuturilor literare”. Şi, încă un lucru de reţinut: a ţine un Jurnal „înseamnă a nu fi singur sub canonadă”. Că există o poetică a Jurnalului lui Ion Lazu, nu ne îndoim: în ce fel poate fi catalogată, atunci, acea noapte de pomină, trăită la gazda din Goranu, acea noapte cu tunete şi fulgere, când „şi gluga cerului ardea fără istov”, de te situa la un pas de cea mai înspăimântătoare noapte trăită în viaţa ta? Abia a doua zi, putându-se desprinde de pereţii camerei sale, a putut constata ravagiile tornadei: „copaci prăbuşiţi, inclusiv salcâmi bătrâni – însă cei mai fragili sunt teii, acum gata să înflorească”.

                                      (va urma: mâine, miercuri – partea a doua din: Anul 1979)