2. Ne răcorim cu o bere la taverna din Kriaritsi
3. Drumul de la vilă spre plajă (în stânga reteaua cu trei fire de 20 kV, în dreapta reteaua de iluminat 220V)
4. Contorul vilei, cel cu pricina, în dreapta, la stradă.
Kriaritsi
6.2
În timp ce ne îndreptam pe drumul acela de
ţară, de la vila unde fuseserăm cazaţi, spre plaja Kriaritsi, mă gândeam la tot
ceea ce ni se întâmplase în cursul acelei zile, Nu de alta, dar, prea fuseserăm
exilaţi ca Maria Magdalena, în pustiu. Ne aşteptasem la nişte locuri sălbatice,
dar, am dat peste un camping destul de populat şi un şir de rulote
impresionante, ca mărime şi arhitectură, aşezate una lângă alta pe ţărmul
deschis, într-un golf străjuit de-o parte şi cealaltă de stânci abrupte.
Nisipul de pe plajă, l-am apreciat a fi tot aşa de fin ca cel de la Sikias , cu o intrare în mare, ceva
mai abruptă, în sensul că intrai în mare 2-3
m şi, nu mai dădeai cu picioarele de fundul apei.
Valurile, dinspre larg, băteau cu spume, ţărmul, lăsând în urma lor o dâră
umedă, care se retrăgea uşor, aerisind nisipul şi dispărând repede, nu ca pe la
noi la Marea Neagră ,
unde dâra umedă a valului rămâne imprimată multă vreme pe nisip. Partea dinspre
sud a plajei, era străjuită de stânci abrupte şi greu de trecut spre acele mici
oaze de plajă ce găzduia (după cum mi-a fost dat să constat, în cea de a doua
zi, când m-am şi încumetat într-acolo) mici deschideri de plajă, în scobitura
stâncilor, unde îşi aveau corturile, nudiştii. În partea nordică, deasupra
stâncilor, se află ridicată ca pe Caraiman o cruce impunătoare şi, la cca 20-30 m de capătul ţărmului stâncos, unit
cu marea, se află o insulă (cam 10 m
lăţime), în plină mare. Pe plaja de la
Kriaritsi mi-am amintit de versurile poetului buzoian Ion
Stanciu: „El umblă pe o stradă lăturalnică, departe de cartierele luxoase;/este
plin de mărăcini pe dinafară şi dinlăuntru... Şi totuşi el ne explică mereu că
mâna nu/e doar o mână, decât întâmplător, atunci când o priveşti” (Poetul şi
poezia). Astfel de peisaj (uitat de Dumnezeu, ca pe aici) dar, cercetat şi
căutat de oameni, am găsit noi la
Kriaritsi. Cam asta simţisem (în drum de la vilă, spre plajă)
şi, în acelaşi timp, gândeam, privind în urmă, acolo, pe plaja de la Kriaritsi. Am făcut o baie pe
cinste, după care ne-am strâns lucrurile şi am intrat în micul supermarket din
camping, unde am cumpărat câte ceva (n-a lipsit berea la cutie, să fie clar) şi
ne-am întors la vilă. Tocmai serveam masa, compusă din tocăniţa în sos tomat,
compusă din cele două conserve de peşte aduse de acasă, când, lumina dată de
singurul bec cu vapori de mercur, de sub copertina de afară, s-a micşorat
brusc, într-atât, încât să pară că poate fi luat drept o lumânare. Era, cred,
trecut de zece seara. Să fi fost un bec incandescent, lumina aceea ar fi fost
roşie, aşa cum se întâmplă în toate reţelele de joasă tensiune când se iveşte
câte o problemă tehnică. La lumina aceea „romantică”, am deschis 1-2 cutii de
bere, admirând, cu ai mei de faţă, priveliştea din jur. Nu a trecut prea mult
timp, că ne-am trezit cu doamna Stela urmată de soţul ei şi încă doi tineri cam
de vârsta fiului meu (pesemne, copii dânsei), încercând să afle (mai mult prin
semne) dacă am făcut ceva, de am provocat căderea aceea de tensiune. Le-am
explicat (prin fiul meu: cât ştia şi el, greaca), că, prin nici un receptor,
introdus în priză, cum insinuau, sau alte evenimente, noi, nu suntem cu nimic
vinovaţi de această scădere a tensiunii, materializată şi în corpurile de
iluminat. Nu-i convinsesem, aşa că au început să caute, prin camerele noastre,
doar-doar vor afla cauza iluminatului ajuns în avarie. Le-am explicat (cum am
crezut, vai, că voi fi şi înţeles), ridicând trei degete de la o mână
(simbolizând reţeaua stradală de medie tensiune, 20 kV); iar printr-un deget
căzut în jos, că, una dintre faze se află, undeva, la oarecare distanţă de
transformatorul care îi alimentează cu energie, în avarie. Adică, e în
scurtcircuit monofazic, sau bifazic, cu pământul. Chestie pur tehnică. Cred că
n-au înţeles nimic, deşi mă străduisem „fază: one, fază two – ok!, fază three,
buf! (asta a noastră!), la pământ”. Cred că le păream ridicol, aşa că m-am
retras la măsuţa unde mă aştepta o altă cutie de bere. Aşa că, au recurs la a
aduce din campingul Paradisos, un cunoscător al limbii engleze. Auziseră şi ei
că fiul meu le vorbea în engleză încercând să le explice ceea ce le transmiteam
eu. Translatorul acela, a asistat la cele ce-i spuneam (prin fiul meu) cu
privire la problemele tehnice ce puteau crea fenomenul de „lumină roşie”
(slabă) la locuinţa lor. Nici argumentul (rostit de fiul meu) că „tata e
inginer energetic, e în domeniu şi e sigur de ceea ce afirmă”, nu i-a convins.
Căutau cu disperare, ba prin tablourile camerelor, ba la firida stradală unde
se afla contorul, să afle cauza iluminatului redus. Mă minunam, la rându-mi,
cum pipăiau şi trăgeau de fiecare conductor ce intra şi ieşea de sub capacul
contorului, fără să creadă cele ce le spuneam: „Lumina roşie nu e efectul
contactului slab. Nu aici, ci mult mai departe, pe reţeaua de medie tensiune,
se află problema!”. Îmi arătau reţeaua de joasă, iluminatul stradal, unde
ardeau, într-o veselie, becurile. Am ridicat din nou cele trei degete (era
singurul mod de a-m explica şi făcută înţeleasă, teoria), unul căzut în jos (deci
în scurtcircuit cu pământul), pe care, din nefericire se afla şi locuinţa lor,
legată prin acel circuit scos din transformatorul de alimentare, iar celelalte
erau ok, adică, în bună stare de funcţionare. De unde să înţeleagă ei, că aşa
se manifestă toate reţelele de medie tensiune cu neutrul tratat prin rezistenţă
ori bobină de stingere! Că pe una dintre fazele sănătoase era şi iluminatul
care nu intrase, aşadar, în avarie! Au chemat, prin mobil, patronul, tocmai de la Sartri , de la hotelul Asteras, că,
adică, uite pe cine au adus, aici, să le mai facă şi necazuri. Acesta, mai
calm, a luat legătura (cum îi sugerasem) cu centrul lor de deranjamente
electrice şi a aflat că o echipă de electricieni tocmai se afla la 2-3 km de Kriaritsi, unde un conductor de
medie tensiune 20 kV, din reţea, prin spargerea accidentală a unui izolator,
produsese un arc electric, ce întreţinea când şi când un foc deschis pe consola
stâlpului de lemn. Între timp m-am apropiat de firida unde se afla contorul,
unde vecinul din căsuţa de alături, încă nu se da bătut, tot insista asupra
conductoarelor ce ieşea de sub capacul contorului. Mirosea a „parfum-cu-damf”
de capră, de la o poştă. Astfel mi-am dat seama, că era una şi aceeaşi persoană
cu stăpânul căsuţei învecinate, ciobanul care păstorea prin împrejurimi,
caprele. Tot impulsiona cu degetul arătător, „năsturaşul” colorat în roşu al
sigiliului de la capacul de borne al contorului. L-am întrebat, aşa, într-o
doară: „Ce-i aia?” Dracu ştie ce o fi înţeles? Spunea, doar: „Afalansa! ...
Afalansa!...”, pe limba lui. Nu a mai durat mult şi tensiunea a fost refăcută,
iar vila a fost scoasă din beznă şi adusă din nou la lumină. Între timp,
consumasem, în linişte (mă retrăsesem, fiindcă tot nu înţelegeau ce le
spuneam), la măsuţa de afară, vreo 4 cutii cu bere, când, doamna Stela a apărut
cu o sticlă de „tsipouro” (o băutură tradiţională de-a lor), a făcut cinste şi
mi-a strâns mâna, recunoscând că „am avut dreptate”. I-am spus, după ce le-am
gustat băutura, că, pe la noi doar palinca aduce cu acest „tsipouro” al lor. Am
auzit-o (întorcându-se spre soţ) cum repeta încântată: „palinca...
palinca!...”. Îi plăcea, pesemne, cuvântul. I-am dăruit cel de-al doilea
exemplar din cartea mea „Balaurul mărilor”, cu autograf. A ţinut să scriu pe
prima pagină a cărţii, câte ceva şi, am comentat, cum am putut, de una, de
alta... Stâlcindu-ne numele: mie îmi spunea Teodoros, iar fiului meu, Andrian,
am conversat, mai prin semne, mai cu ceva „greacă”, până târziu. Era
impresionată că îi înşiram poeţii şi scriitorii greci contemporani, cunoscuţi
şi de ea: Nikos Kazantzakis (prieten, am specificat, cu al nostru Panait
Istrati), apoi: Nanos Valaoritis, Ghiorgos Seferis, Titos Patrikias, Odyisseas
Elytis, Yiannis Ritsos, Constantinos Kavafis, Dino Siotis... etc. Am făcut din
mâini ca „Zorba grecul” (ca să-i arăt că văzusem filmul), cel întruchipat de
actorul american Anthoni Quinn, după care ne-am dus, fiecare, în camerele
noastre, la culcare. Începea, păi nu, o nouă zi, în Kriaritsi de Grecia!
Blestemaţi, străinii care te primesc în ospeţie, apoi nu cred în cinstea Ta!
RăspundețiȘtergereAşa am păţit-o eu, într-o casă (nu spun a cui!), în care s-a nimerit să ajung singur, să trăiesc aproape două zile singur... Apoi să apară una dintre stăpîne (cea care nu mă ştia), să fie încîntată că-i era casa ca-n farmacie (măzacă de tot ea fiind!)... Să mă aşa şi pe dincolo complementeze la plecare, eu tot singur urmînd să mai fiu vreo zi-două...
Dar n-am avut parte de linişte, că dobitoaca tînără - uitînd pe unde şi-a tuflit caseta cu bijuterii - s-a plîns maică-sii (prietena noastră de vreo 10 ani buni) că i-am furat caseta... Două săptămîni, pînă dobitoaca şi-a aflat caseta de prin bagaje, am trăit iadul de pe pămînt!
Iar, cînd şi-a liniştit mama, nici măcar nu a găsit de cuviinţă să-şi ceară scuze de la mine.
Asta-i!
Culai
Bădie dragă bădie, Culai! De-ar fi toate pe lume, cum s-ar şi spune, în alea poveşti, m-aş fi dus călare pe cal, ca Făt-Frumos, în cealaltă lume, la Ileana lui. Ce-i drept, mie, grecii ăia, mi-au cerut scuze! Le-am primit (de! formaţia profesională îmi spunea că am dreptate eu, nu ei, indiferent câte acuze îmi puteau aduce), şi am dansat apoi cu "tsiparou" la bord, precum Zorba al lor. Acum, după meciul de aseară sunt în dilemă: Oare unde se spunea adevărul pe vremea când învăţam oleacă de carte? Că, aşa cum am mai spus şi-n alte dăţi: Clasa I-a şi oleacă din a doua, am făcut-o în satul natal din Tătaru, în limba turcă. Dimineaţa, la clasa turcă ni se spunea că Sinan Paşa l-a bătut pe Mihai Viteazu de i-au "sărit" capacele. Când, după-amiaza, mergeam la clasa de limba română, acolo ni se spunea că Mihai îl aruncase de pe pod, la Călugăreni, că nu-şi mai găsea ăla turbanu şi mesteca mâl în gură, de mă întrebam şi eu "cine pe cine a bătut cu adevărat!".După bătaia de aseară, parcă... parcă... la şcoala de limba turcă, se spunea adevărul. ASTA-I! Mulţam de vorbire.
RăspundețiȘtergereAdevărul gol-goluţ e-n şalvarii Domniei-Tale, ca şi-n budigăii mei...
ȘtergereNumai că Noi ni-s decenţi şi la nimeni nu-l scoatem, decît dacă e cazul... Ca pe vremuri!
Ori, pentru istoriile de-acu, ca şi pentru unele-altele (de-acelaşi gen!) ce-aş scoate eu la bătaie, lor nu le mai trebuie, punct. Despre alţii, vorbire nu fac, punct.
Culai