2. Răsărit de soare peste muntele Athos, văzut de la Sartri
3. Plaja la Sartri, dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui.Mai sunt şi romantici pe plajă.
7. Sartri
Motto:
„vin vremuri
când singurul lucru
pe care îl poţi face
este să nu speri”
(Dino Siotis)
Nu ştiu de ce Emil Cioran credea că,
dacă „esenţele” pe care oamenii le stimează atât de mult, n-au putut salva mai
nimic „atunci nu ne rămâne decât curajul amăgirilor”. Nu mă pot împăca,
nicidecum, cu acest gând, cum nu mă pot împăca, nici cu aceste profetice
gânduri pentru greci, ale poetului Dino Siotis. Neatenţia, plictiseala,
blazarea micşorează, anulează, distrug… orice esenţe, spunea Florin Mugur. La
Sartri, unde am ajuns după alte două zile de la sosirea noastră, aici, dar
petrecute pe la Kriaritsi -, la Sartri, spuneam, nu poţi accepta să fii
nefericit. Valurile, de-a lungul ţărmului de întindere apreciabilă, ori pe
porţiunea de mare de mică adâncime (cca 80
cm până la 30 m
spre larg), te fac să uiţi că există pe lume şi amăgiri, şi tristeţe. Bucuria
celor care dau piept cu valurile este imensă. Ne-am hârjonit o întreagă zi (cât
am avut bucuria să rămânem în Sartri) cu valurile. Unde priveai, marea era o
întreagă explozie de glasuri, trimiţând în eter, surpriza clipei de a da piept
cu valurile neastâmpărate, iar pe chipurile tuturor se citea acea „odă a
bucuriei” amestecată cu plăcerea ce ţi-o dă senzaţia trecerii valului peste
tine. Îmi atrăsese atenţia, joaca a doi puşti nemţi, aflaţi alăturat de
cearceaful nostru. Cel mare (să tot fi avut cam cinci anişori), îl antrena la
jocul său pe frăţiorul mai mic (la vreo 2-3 anişori) să se repeadă împreună
asupra valului ce căuta să înghită ţărmul, iar în clipa când acesta se izbea de
ţărm, se întorceau brusc pe călcâie şi o lua la trap, înapoi, în chiote de
bucurie, spre părinţii lor care se amuzau şi ei, ca şi noi ceilalţi care
priveam la această hârjoană cu valurile. La un moment dat, dinaintea unui val,
cel mic s-a întors, brusc, să fugă, dar s-a împiedicat de picioarele
frăţiorului mai mare, şi a căzut. Astfel, valul care l-a prins încercând să se
ridice, l-a trântit înapoi, amestecându-l cu nisipul răscolit de ape. Părea o
coajă de nucă care se învârte bezmetică sub vârtejul apei. Ochii vigilenţi ai
mamei, aflată pe fază, l-au scos de acolo, ridicându-l pe braţe, în sus. Puştiul
nu păţise nimic. Doar a dat ochii peste cap şi după ce şi-a revenit, a scos un
chiot de bucurie şi, era chiar fericit de ce i se întâmplase, de era tot o
zbenguială pe el, în mâinile mamei. Sartri este o mică staţiune, în special
preferată de locuitorii greci ai Salonicului. Aici – am putut vedea -, spre
deosebire de alte staţiuni, alături de sârbi, muntenegreni şi mulţi turişti
unguri. Sartri se află lângă o plajă de nisip la gura unei văi plină de
verdeaţă. Multe taverne şi baruri de noapte (seara am văzut şi discoteci
animate de tineri) indică o viaţă de noapte activă în timpul sezonului.
Patronii de la hotelul Astares ne-au primit zâmbitori. Pe biroul de la recepţie
am zărit cartea mea „Balaurul mărilor”. Fusese pusă la vedere pentru eventualii
turişti români, ori spre a le aminti că nu le dădusem un autograf pe carte.
Oricum, acum când tocmai am terminat de povestit despre chestia care ni s-a
întâmplat aici, dacă m-aţi întreba, ce părere mi-au făcut grecii, sincer, n-aş
şti să vă răspund. N-am ştiut ce naiba să le răspund prietenilor mei, mult după
cele întâmplate. Spunea eroul lui J.D.Salinger din „De veghe în lanul de
secară”, că, dacă cineva, totuşi, o va face vreodată, o să înceapă a-i fi dor
de toate şi de toţi cei cuprinşi în acele întâmplări. Păi, eu nici n-o pot uita
pe doamna Stela, care s-a arătat atât de binevoitoare faţă de noi, în cea de a
doua noapte, când ne-a tratat cu o mâncare de paste (un fel de tuburi de
spaghete, tăiate cam la un cm, fierte) cu mici bucăţi de crenvurşti, măsline şi
felii de roşie pe marginea farfuriei. La noi acasă nu pregăteam aşa ceva, însă,
felul acesta de mâncare, chiar a fost gustos. Am făcut cinste (de data asta,
eu) cu un pahar de coniac metaxa şi, într-o „limbă comună”
româno-greacă-engleză, ne-am distrat copios în ultima seară petreută la
Kriaritsi. Ni s-a oferit la hotelul Astares o cameră de boieri adevăraţi. Baie
cu duş, bucătărie separată cu toate cele necesare, televizor, frigider, aer
condiţionat şi o terasă pe balcon cu vedere la mare. Fiul meu era încântat că
avea acces rapid la internet la emisiunea lui Radu Banciu (preferatul lui) etc…
Seara ne-am plimbat pe străzile oraşului, printre buticuri şi magazine cu tot
felul de suvenire şi minunăţii, care mai de care, că putem spune, deschis,
plimbarea prin Sartri, noaptea, este una regală. După ce am plecat, a început
să-mi pară rău că Sartri, ne oferise doar o singură noapte. La recepţie se afla
doar patroana, care şi-a cerut scuze de tot ceea ce ni se întâmplase, dar
(spunea în greacă) „vina era numai a recepţionerei Riţa”. „Cum Riţa?!” - am
realizat eu, abia după ce am plecat de acolo-, chiar aşa o chema pe grecoaica
cu ochi ciudaţi? Ale naibii încurcături (îmi spuneam) întotdeauna ajung să te
întoarcă pe dos. Una peste alta, puteţi ghici şi voi, din cele ce scriu, aici,
dacă sosirea noastră prin părţile alea, ne-a făcut mai puţină plăcere ca-n alte
locuri, cu certitudine, întâmplările trăite au făcut tot farmecul celor
relatate. Aşa că am plătit cei 70 de euro, seara noastră la hotel, şi ne-am
luat la revedere de la Sartri. Manevrând volanul maşinii, pe străduţa de lângă
hotel i-am putut zări pe patroni, aflaţi amândoi pe terasa de la etajul unu cu
recepţia, că ne făceau cu mâna. Sunt gesturi şi chestii pe care n-ai cum să nu
ţi le întipăreşti în memorie. În fine, cu astfel de amintiri am plecat din nou
la drum.
(episodul 8: marţea viitoare)
"E Riţa, copila cu ochii sprinţaaari / Cu sîîîni ca de piatră / Născută-n alaiul a zece cobzari / Regină pe şatră.... Reginăăă pe şaaatrăăă..."
RăspundețiȘtergereDoamne, ce mai lălăiam eu la romanţe după o "culegere" cu note şi versuri. La Note - afon, dar noroc de emisiunile de romanţe radiodate, că le mai ştiam... Cîntam în singurătate, de huia casa foştilor popi ca un ciubăr gol... Dar, aşa-mi mai ostoiam eu aleanul, cînd nu urlam de urît ca lupii la lună...
Oare mai am, oare, prin poate mia de cărţi stivuite (că două biblioteci tot ca pe-atît mi le-a-nghiţit maştera soartă), ghigosite acea carte... Nu mă mai ostenesc, fiindcă tot nu mai am de ce cînta. Mi-ajunge oftatul.
Culai, care speră să ne vedem la Focşani, nu doar la Bibliotecă.
Doamne, bădie Culai! Scormonişi în memorie şi lucruri dureroase! Aveam un coleg de facultate: Mihai Blebea. Ochi negri, de secau fetele privindu-le şi mustăcind din mustăcioara sa de Jian ori Iancu Avram. N-am văzut să plângă după el, fetele, când cânta romanţa asta ca atâtea alte multe. Dar, în special asta o interpreta de parcă vorbea vioara lui Ciprian Porumbescu plângându-şi Balada. Vestea că a trecut în nefiinţă, acum câteva luni (era mai mic cu doi ani ca mine), m-a aruncat în tăcerea şi încremenirea multor zile ce au urmat. Mi-a fost ca un adevărat frate, fiind şi constănţean de-al meu. În Bucureşti, la facultate, eram nedespărţiţi: el fredona uşor romanţe (avea un glas dumnezeiesc, nu exagerez, cred că se putea lua la întrecere cu Maria Tănase), eu recitam din poeziile mele. ERAM un cuplu de reţinut, orinde mergeam ori ne aflam. Numai bine!
RăspundețiȘtergere