În tranșeele vieții*
Când citești o
poezie în care îți regăsești și câte ceva din trăirile tale, e ca și cum tu ai
fi vrut cândva să o scrii. Cam ce vreau să vă spun acum, toate astea, seamănă
un pic cu „stranietatea” senzaţiei, pe care Dorian Gray o avea, ori de câte ori
îşi privea tabloul, asupra căruia dăduse „glas” dorinţei năstruşnice, ca el să
rămână tânăr şi portretul să îmbătrânească. Înţelegea însă bine, că portretul
deţinea şi taina vieţii lui şi, acum (privindu-l), îşi dezvăluia povestea.
Acum, amprenta volumului Vieți de rezervă
de Any Drăgoianu (apărut la ed. Sitech, 2017), îmbracă ușor aura unei povești
care începe să prindă contur. Spune poeta din Gorj, undeva: „drumul meu e pentru un cântec întreg”,
iar războiul imaginar declanșat în acest
nou volum e dus din nevoia umană de a sărbători viața așa cum e, de a sfida
umbrele aducătoare de întuneric peste lume, de a refuza supunerea, umilința,
înfrângerea: „în lumea asta de rezervă
inventată de noi/ totul pare perfect/ și ne putem iubi în voie/ chiar și așa/
străini cum suntem” (Între două cuvinte banale). Ceea ce și impune o
anumită cheie de lectură, fiindcă din aceste tranșee ale unei poetici a
realității, armele ei posibile pe frontul de limpezire al hipertextului, capătă
expresie în poeme ale unui eu confesiv, gata înrolat pe un anumit orizont de
așteptare, față în față cu: Timpul
(un învins): „ca un soldat rănit pe front”…
„iar eu îmi plâng timpul pierdut”; Viața (închisă între propriile
gânduri): „o aud cum mârâie încet/ cum
își linge rănile”; Iluziile
(risipite și ele): „poate ca atunci aș fi
ales nebunia/ aș fi făcut poteci prin toate pădurile/ aș fi luptat cu
întunericul tău/ dar vremea aceea s-a dus/ nu-i așa că m-ai aruncat într-un
cufăr vechi/ ca pe cea mai neînsemnată amintire a ta/nu-i așa” (Poate că atunci aș fi ales
nebunia); Visele (prin „aburul
dulce” al așteptărilor): „sunt gata să mă
agăț de visele tale… fiecare ciugulind visele celuilalt”; Amintirile (cetăți uitate sub
ziduri): „pun piatră peste piatră/ ridic
garduri înalte/ și mă zidesc”.
Refuzul închiderii între propriile gânduri
este preluat (acum), în acest volum, de refuzul încremenirii într-un spațiu
iluzoriu: „într-o zi/ voi fi
condamnată/pentru viețile astea de împrumut unde rătăcesc/ din iubire în iubire”
(Vieți de rezervă). Dar câţi alţi şi alţi poeţi n-au cântat tumultul unei vieţi
care ne-a răsucit în fel şi chip gândurile şi întrebările?
Strigătul ei nu mai e unul al disperării
(ca în alte volume de poezie), cât unul de reinventare a unor întâmplări
netrăite: „strigătul său/ ca un cerc de
foc/ mă înconjoară și azi/ dar mă așez în colțul vestic al întâmplării/ îmi
astup urechile/ și el pleacă”. Cititorul meu a înţeles deja, că acest
dialog în tăcere, purtat între poeta acestui volum și cititor, despre universul
poeziei sale, este singurul ei prilej de spovedanie lăuntrică: „eu sunt o femeie inventată” (sau o
femeie care îți trăiește povestea ). Iubirii îi rămân spre închinare acele
salve menite să anunțe apropiata victorie a unui război purtat cu abisul
sufletesc: „m-ai căutat cum își caută
păsările cuibul/ în ziua de ieri când cuvintele dulci/ au țâșnit din carnea ta
ca scânteile din foc/ și am ars amândoi pe același rug/ puteai să-nchizi ochii/
și să mă chemi/ eu sunt atât cât vrei să fiu/ o iluzie/ sau o femeie cu brațele-n
flăcări” (M-ai căutat cum își caută păsările hrana). În fiecare dintre noi
e un mic Don Quijote în lupta cu cuvântul, ca și lupta lui cu morile de vânt,
dar asta îi face, pesemne, învingători și fericiți pentru că (spune poeta): „poeții sunt cei mai grozavi amanți/
cuvintele lor vindecă rănile adânci/ ard până și ultimul gând sinucigaș/
rătăcit prin mințile bolnave/ te îmbracă în iluzii/… /aleargă desculți prin
sufletul tău/ așa sunt poeții grozavi/cu mâinile lor subțiri/ sapă șanțuri
adânci în carnea ta/ netezesc cuvintele” (Poeții sunt cei mai grozavi
amanți).
Doar citind
titlurile unor poeme începi să pipăi ceva semne ale unui tărâm al poveștilor
suprarealiste. Apelăm şi noi la elementele basmului: peria, oglinda, năframa…
Ele nu sunt. Și totuși! De la basm ştim că nici aceste elemente nu pot dăinui
la nesfârşit şi nici nu poate fi alternativa la minunea căutată: „știu/ am murit undeva în mine acolo departe/
unde războaiele s-au terminat hei/ nu necheza ca în fața unui străin paște-mi
durerile/ i-am zis/ și el m-a privit fără să înțeleagă sunt eu/am strigat eu/
cel întors să te plimbe prin toată singurătatea” (Și calul m-a privit fără
să înțeleagă). Să fie aceasta poarta spre marile adevăruri ale lumii prin care
(conform teoriilor romantice) sunt ele accesibile prin vis, somn şi
halucinaţie, atunci când, putem spune și așa: aici a visat poeta Any Drăgoianu,
aici a trăit, cu teama că nu se va mai trezi mâine în zori. Sau e poate
senzaţia pe care am simţit-o când căutam în acel „labirint de închipuiri” de
care cuvânta Don Quijote mucalitului său scutier Sancho. O imagine care radiază
tot: lume, univers, legături şi interacţiuni, fiinţă-cosmos, toate aflate față
în față cu moartea (vezi poemul: Sunt nopți în care nici moartea nu mi-ar trece
pragul).
Intrând pe
tărâmul unui discurs confesiv-evocator, poeta nu reproduce întrutotul realitatea,
tendința ei e de a o transfigura, de a-i oferi semnificații de a depăși
universul concret – prin cultivarea intuiției, a revelației: „sunt asemeni unei păduri/ unde s-au
spânzurat soldații la final de război/ că nu mai aveau pentru ce să lupte”,
cu bucuria că „am fost singura femeie/ ce
a pus nebunia ei peste nebunia ta/ și a născut o lume de cuvinte”. Dar
poemele (în mare parte având tematica femeii) sunt încărcate sentimental în
ecuația aceasta a fragmentarismului în redarea trăirilor secvențiale, a
ipostazelor reflexive de comunicare, a mânuirii întâmplărilor captive: „m-am
chinuit ore în șir să înțeleg dragostea asta”, că „așa sunt bărbații când văd o femeie frumoasă îi dezgroapă strigătele”.
Ca în final să întrezărim (ca
posibilitate a imaginarului), că lumea pe care încercăm să o descifrăm să ne
pară o eroare don-quijotească: „sunt
sigură că mi-ai iertat fiecare durere în parte/ fiecare zi pierdută într-o
cameră rece/ unde sângele meu devenise alb/ unde carnea mea/ obișnuise cu
gloanțele/ cu moartea/ cu atâtea războaie” (Mi-ai iertat fiecare durere în
parte). E nevoie uneori să existe câte un Diogene înăuntrul nostru, care să ne
arate, fie şi la flacăra lumânării, frumuseţea omului. Și asta i-a reușit.
Tudor Cicu
* Sub titlul „Vieți de rezervă” , cronica a apărut în nr. 1 al revistei ACOLADA
cale căutare: http://www.editurapleiade.ro/note.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu