„Femeie jucându-se cu focul” – de Any Drăgoianu (ed. NEUMA/2020)
„Poetul… un evocator. Când îl înţelegem, suntem tot aşa de poeţi ca şi el” – spunea Anatole France. Spectacolul lumii în poezie, la poeții evocatori, implică și această punere în scenă a poeziei care mizează pe un biografism evocator. Any Drăgoianu, poeta din Gorj, îl invită și pe cititor, transformându-l în martorul zbaterilor ei interioare, la o realitate ce nu mai poate permite o stare normală a lucrurilor. Lucruri care se și sfârșesc în cuvântul care ne spune că poezia e un concentrat emoțional, ca un fulger alcătuit din cuvinte și în a cărui faustică alchimie a revoltei și captivității tocmai am intrat, printr-un strigăt eliberator menit să dezlănțuie schimbarea. Femeie jucându-se cu focul îi configurează poetei plăcerea estetică de a medita asupra unei poetici a realității într-un sistem de oglinzi menite să ne redea proiecția unui suflet prins în colivia unor așteptări amânate. Însă în tot acest echilibru retoric al răzvrătirii și captivității noastre, o relație de cauzalitate cu viața o are puterea de a acționa și a ne iubi cu adevărat: „când inima îmi ardea după fiecare cuvânt”, iar până și timpul după care alergăm în viață, o da! - „timpul pare un cerc de foc”. Any Drăgoianu este poeta care „nu se joacă de un timp cu păpușile, ci cu focul poeziei.” și chiar pentru „o dezvelire de sine” scrie „o poezie destul de gravă și ofensivă” (din cuvânt înainte de Horia Gârbea). Dar - o spunem cu certitudine - avem prin Any Drăgoianu o voce cu un discurs al eului biografic, ușor revoltat. Și, oscilând între cele două stări sufleteşti, revoltă în captivitate și strigăt în libertate, poeta se trezește din visul scrierii unui poem de parcă ar improviza la pian, oficiind o poezie confesiv-narativă, fără un retorism pronunțat, mai degrabă prozaică. „Poate chiar eu am inventat această femeie”, ni se confesează, atrăgându-l și pe cititor în direcții emotive și lirice, pendulând în imagini inedite care se întrepătrund cu sentimente tulburătoare, determinate de efuziunea stării. Și, ca într-un voiaj interior complex, memoria se reeditează cu ochii legați de amintiri: „amintirile mă prind ca lupii turbaţi”. Inventând un timp paralel, o viață, o iubire, într-un anume fel lumea/scenă, fiind o lume a simțurilor personale (acea „dezvelire de sine” amintită), noi credem că prin gânduri, simțurile noastre se deschid spre taine. Convingerile sale estetice, suflul interior al sufletului feminin (acest spațiu infinit al trăirior), sunt temnițele în care poeta pendulează între măștile auctoriale ale imaginarului și năzuința faustică a unui strigăt de descătușare: „nu mi-e frică de nimeni şi de nimic/pentru că poemele mele nu poartă măşti/şi nu se pun pe alergat dacă aud maşina poliţiei” (Nume de cod: „Anna”).
Este o fericire imaginația (aici),
dar numai pentru a scoate la iveală sufletul „când o furtună trecuse prin acesta”, ca o pendulare între imaginar
și real: „parcă am cărat în spate
stânci/îmi ordonez câteva cuvinte/paginile nu mai tresar/cum nu mai tresari
nici tu/ indiferent cât de minunat arăt eu/în fiecare fotografie” (La
miezul nopții poemele nu mai au niciun sens). În poezia de dragoste (cernită de
„acest segment al întoarcerii tale”- cum spune), se simte acel glas dubitativ („de atâtea trădări/ mă împiedic de umbra copacului aşezat în faţa casei”);
și ne izbim de ceața unei povești a celor care se caută hamletian în
lumea-scenă, unde pe ea o zărim „iubind pe apucate/agăţându-mă de alte suflete”, iar el e călător
„în propriul deșert”: „iar tu/alergi prin
visele sângeroase”. Și între cei doi „sunt
munţi/şi ape/şi dezastre” și „dragostea
mea e ca o pădure unde se taie nemilos/fiecare anotimp”. Revolta poetei se
face resimțită atât în vers („mai e o
femeie să ştiţi/o femeie care arde în urma poemelor mele”), ca și în modul
de frazare a unor titluri de poeme: „avem
să ne golim de ninsori”; „zâmbetul prăfuit al unei dimineți”;
„nu-mi pun inima să repete
nicio durere”; „În autobuzul acesta sunt mai mulţi poeţi” etc. După aria de acţiune a poemelor distingem două tendințe ale
poeziei sale de suflet: prima se valorifică mai mult prin lirismul imaginaţiei
simbolistice, uzând şi de metaforă, a doua se fixează pe text sau pe scriitura
epică.
Prin poezie își construiește ea lumea din care să iasă
ceva mai întărită: „voi scrie poeme după ora 22/poeme în care voi alerga liberă pe străzi”. Strigătul ei nu e unul al disperării cât al poemului care
se vrea auzit: „am inventat un
strigăt/care mai târziu a ars/odată cu ghemul acela imens de amintiri/ce mă
pândeau pe la colţuri/gata să îşi înfigă dinţii/în carnea mea” (am inventat
un strigăt). Pe ici-colo, poezia e și un avertisment
adresat locuitorilor planetei: (vezi poemul „Într-un târziu dezastrul va semăna
cu un glob uriaş” (sau versurile) „mă gândeam să
scriu pe toţi pereţii/un poem realist/chiar dacă voi fi lovită cu pietre”,
ori un strigăt de reinventare a poeziei: „legaţi-mă!/Legaţi-mă,
până nu dau foc/şi acestui ultim poem!”… „ca un cântec început în sălbăticie”.
Alteori, poeta
se simte întemnițată în singurătatea zilei „după
lunile acestui arest preventiv/încep să iau totul ca pe un fier încins”,
dar e doar scânteia unei posibile treziri la viață, ce „seamănă cu aripile unei vrăbii pregătite să ciugulească/mai multe clipe
îngrămădite în suflet”, ori tabloul e pictural până la expresionism: „dar e linişte/numai o lumânare
pâlpâie/scurgându-şi ceara/pe podeaua îmbibată de lacrimi”. Și asta, pentru
că doar poezia are atâta mister cât să ne poarte pe „valuri” de gând, spre un
liman de speranțe.
Tudor Cicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu