Any Drăgoianu... și cartea ei de poezie.

 Umbra misterioasă din poeme *

                                                          Tudor Cicu                                         

 

      Umbra mea urcă pe scenă (apărută la ed.Neuma, 2020 ), a poetei Any Drăgoianu, e cartea propriului demers în care se (trans)substanțiază o reconfigurare a imaginii despre sine și care capătă nuanţe nebănuite. O carte de poeme în care poeta îşi pune tot mai multe întrebări referitoare la elementele care o definesc din interior şi nu dinspre exterior, ca „un soldat retras în pustietatea sufletului”… „sperând că/ într-o zi/ poemele îmi pot salva/ sufletul.” Poeta din Gorj nu are agonia învinsului rănit de Destin, dar își expune propriile răni ca arme posibile în expansiunea revoltei care așteaptă doar acea scânteie pornită de la un avertisment „despre cum ar trebui să fie lumea”, fiindcă „oraşul acesta blestemat se scufundă/ ca o navă sabotată de propriul echipaj”. În cuvânt înainte, Horia Gârbea scrie că în acest volum „privirea (ideatică – n.n) este însă mai largă, se simte o tentație a împăcării cu Universul și Destinul”. Strigătul ei nu e unul al disperării cât al unei realități ce nu-i mai poate promite o stare normală a lucrurilor, dar atenţia îi este la sunetul gongului dat de timp și la imensul gol care trebuie umplut cu cuvinte, nu la priveliştea pe care o va dezveli cortina gândurilor: „pe la 9 şi un sfert/ a început să ningă/ mi-am luat umbra şi am plecat spre casă/ în mine strigă altă femeie/ una ce se lipeşte de zile/ ca sângele de trotuar” (început de strigăt).

      „Cine sunt eu/ şi de ce e atât de îngustă scena” – iată o primă întrebare ce ar fi sunat și în misterul nopții de la Elsinore (din Hamlet). Păi ce ar mai fi zis străjerul de la Elsinore despre toate acestea? Și ce tâlc să fie în versurile „care-a legat la jugul zilei noaptea?”, cum încerca umbra hamletinaă să ne spună. În poezie, postmoderniştii fac din năzăririle lor artă, creaţie, ducând mai departe gândurile lui E. Cioran care ne vorbea despre o lume văzută cu „un ochi pe gaura cerului”. Un prim răspuns al poetei: „viaţa mea/ un zgomot ciudat în afara gândurilor” - și ar părea s-o găsim închisă în propriile gânduri care o atrag în acest travaliu sisific al unui zbucium interiorizat.  Cum însă „mereu ne înghesuim pe holurile înguste/ ne certăm între noi/ ne sfâşiem ca lupii/ vânând scaunele regale/ până să ajungem în balcon/ ca să facem semne mulţimii”, acesta poate fi visul ei de a cuceri fericirea vieții, adică printr-un strigăt eliberator menit să dezlănţuie schimbarea. Iar viața pe scena lumii e un șirag de iluzii risipite în dialogul, surd, cu celălalt, mărturisind că poemul acesta „l-am scris duminica trecută când tu dormeai/ atât de aproape de mine ca o cicatrice pe salteaua moale/ aveai un braţ aşezat pe ureche şi nu-mi păsa ce visezi/ te agitai des/ chiar vorbeai în somn despre facerea lumii/…/ nu ştiu câţi morţi ai pe suflet/ şi nici de ce ai fost ales să treci din carnagiu în carnagiu/ ca un lup alungat din haită.” (poemul neființei)

     Poeta care scrie poezie, mizând pe un biografism evocator, e o voce cu un discurs al eului biografic, glosând despre o poveste cu cei dragi, despre copilărie și iubire, ori acolo unde ard lumânarile vii în candela drumului pavat cu vise frumoase și o acută însingurare poate fi decriptată din tonul ei, din ce în ce mai sfâșietor: „casa rămâne goală/ numai eu şi îngerii mamei/ între noi o linie albă/ trasată pe podea/ ca un gard viu/ de câte ori vreau să-i întreb/când îmi vor aduce înapoi copilăria/ cuvintele rămân lipite pe buze/ ca seminţele de in” (îngerii mamei).

      Ultimul poem al volumului e scris într-o cheie personală și chiar își scrie versul cu fluier de anotimp, iar cuvintele sunt ca sufletul (cum stă scris în Cartea Splendorilor) și ar reprezenta, explicit, cheia cu care poeta îşi deschide inima: „cam acesta e tabloul/ poetului scos pe uşa din dos a destinului/…/ dar voi croi o nouă viaţă din umbra acestui/ cântec” (M-am panicat la sfârșit). Încheiem, spunând că dicţiunea rostirii în frază e sigură şi relevantă; de aici o posibilă interpretare a candorii și senzației de spovedanie ori rugă în care se lasă cuprins cititorul.  

* Cronică apărută în revista PLUMB nr 166/ianuarie - 2021